Conspect Chişinău 2000 Tema n filozofia, obiectul şi rolul ei în societate Concepţia despre lume

Silogismul disjunctiv este silogismul în care una sau ambele judecăţi sunt disjunctive. Silogismul în care o premisă este disjunctivă, iar cealaltă categorică – se numeşte silogism disjunctiv-categoric. El are două forme. Prima – afirmativă:

S este sau P1, sau P2, sau P3

S nu este nici P1, nici P2

Deci S este P3.

A doua formă – negativă:

S este sau P1, sau P2, sau P3

S este P1

Deci S nu este nici P2, nici P3.

Forma prescurtată de silogism, în care o parte a sa nu este exprimată, ci numai subînţeleasă, se numeşte entimemă. Există trei forme de entimemă: silogismul fără premisa majoră, silogismul fără premisa minoră şi silogismul fără concluzie. Logica se ocupă şi cu alte silogisme prescurtate – sorit, epiheirema.

În afară de raţionamente deductive (silogisme) există şi raţionamente inductive. Inducţia este raţionamentul cu ajutorul căruia din premise singulare sau particulare obţinem o concluzie generală. Deosebim inducţie completă şi incompletă. Raţionamentul de la particular la particular există ca analogie. Analogia este forma de raţionament prin care pe baza asemănării a două obiecte în privinţa unor note ale lor, conchidem asupra asemănării acestor obiecte şi în privinţa altor note. Concluzia care duce la un raţionament prin analogie este întotdeauna numai probabilă, ea fiind ulterior confirmată ori infirmată de practică.

Medicul practic nu descoperă legităţi noi, nu descrie boli noi, nu creează teorii noi. El diagnostică, recunoaşte la pacientul dat boli care sunt demult cunoscute, studiate, descrise. Diagnoza este o concluzie care se formulează după regulile raţionamentului. În procesul diagnosticării se folosesc mai multe raţionamente. Însă pentru verificarea, demonstrarea diagnozei se folosesc raţionamentele deductive, silogismele. Fiindcă concluzia diagnostică trebuie să fie neapărat afirmativă şi totodată o judecată particulară, ea poate fi formulată pe baza figurilor 1 şi 4 a silogismului categoric. Figurile 2 şi 3 pentru concluzii diagnostice nu-s satisfăcătoare. Des se folosesc în diagnosticare silogismul ipotetico-categoric, raţionamentul analogic. Pentru diagnosticarea diferenţială se utilizează silogismul disjunctivo-categoric.

3.

Ipoteza este o formă specifică a gîndirii care constă în formularea presupunerii despre cauza, conţinutul, specificul unui fenomen şi verificarea acestei presupuneri. De presupuneri noi ne folosim la fiecare pas. O mare importanţă ele au în cercetarea ştiinţifică. Însă nu fiecare presupunere este ipoteză. Ipoteza este o presupunere în domeniul ştiinţei, este o presupunere care nu contrazice datelor ştiinţei. Ipoteza este un instrument de investigaţie în cunoaşterea adevărului.

I
Numărul de ipoteze este invers proporţional clarităţii problemei.

poteza se foloseşte în următoarele cazuri: cînd procesul, cauza fenomenelor, faptele sunt inaccesibile cercetării în momentul dat; cînd faptele cunoscute sunt insuficiente pentru explicarea fenomenelor; cînd fenomenele sunt complicate iar ipoteza este o modalitate de a le explica. Ipoteza este o formă de dezvoltare a cunoştinţelor de la cunoscut spre necunoscut, de la observaţii sumare şi insufuciente la o concepţie ştiinţifică argumentată. Practic ipoteza apare spontan, dar ea se bazează pe un material bogat, pe generalizarea unor fenomene şi evenimente deja cunoscute. Fără cunoştinţe bogate este imposibil de a formula ipoteze serioase. Ipoteza apare în cazuri neobişnuite, cînd se creiază o problemă ce nu poate fi rezolvată cu ajutorul metodelor ştiinţifice existente. Deosebim cîteva feluri de ipoteze – generală, particulară, de lucru şi versiune.

Ipoteza trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:

• 
  Ea trebuie să fie necontradictorie, să nu contrazică nici cu un fapt empiric.
  
• 
  Ea trebuie să se formeze pe baza faptelor adevărate şi verificate.
  
• 
  Ea trebuie să fie principial verificabilă, în caz contrar ea devine o problemă veşnică şi nu poate fi transformată în cunaştinţe adevărate.
  
• 
  Ea trebuie să aibă un conţinut informativ şi funcţie euristică în care se exprimă posibilitatea ei de a prezice şi explica realitatea.
  

Ipoteza este rezultatul unor raţionamente ce dau concluzii verosimile, deaceea ele trebuie verificate. Verificarea ipotezei are loc prin confirmarea ori combaterea ei. A confirma înseamnă a stabili că acele consecinţe ce decurg din această ipoteză coincid cu fenomenele observate ori arătăm, că ea nu este în contradicţie cu alte ipoteze sau teorii. Pentru a combate o ipoteză trebuie să stabilim că concluziile deduse din ea nu corespund realităţii obiective, vin în contradicţie cu alte ipoteze şi teorii. Veridicitatea ipotezei la urna urmei se confirmă prin practică.

Medicii consideră, că la etapa examinării pacientului ne folosim de diferite ipoteze, chiar şi diagnoza preventivă este o ipoteză. Alţii socot că şi diagnoza definitivă este tot o ipoteză, numai că mai argumentată şi fundamentată. Că medicii în activitatea sa se folosesc de diferite ipoteze – asta-i corect, dar nu trebuie de redus ipoteza la orice presupunere. Ipoteza este o presupunere ştiinţifică, o presupunere care se foloseşte în activitatea ştiinţifică. În activitatea practică ne folosim mai des de presupuneri.

Intuiţia este un termen folosit pentru a desemna diferite forme ale cunoaşterei nemijlocite, care se deosebeşte de cunoaşterea logică mijlocită, discursivă. Provine din lat. intueri - a privi ţintă, intuitio - contemplare, viziune. Intuiţia este o noţiune care marchează privirea contemplativă nemijlocită, adică capacitatea de a pătrunde nemijlocit în adevăr. Intuiţia este o formă de cunoaştere imediată, este capacitatea creerului uman de a face un salt în calea cunoaşterei adevărului pe baza cunoştinţelor şi experienţei acumulate. De obicei se distinge intuiţia empirică care se raportează la un obiect al lumii, şi intuiţia raţională care sesizează un raport între două idei. Orice intiuţie are caracter de descoperire şi are o mare importanţă pentru perceperea esenţei realităţii. Acest fapt îl avem descris la Schelling, Schopunhauer, Bergson. La Descartes axiomele sunt percepute intuitiv, fără demonstrare. Spinoza consideră intuiţia cel mai important gen de cunoaştere. În medicină intuiţia se observă la medicii care au o experienţă clinică bogată şi se manifestă în stabilirea diagnozei “dintr-o privire”, fără examinarea detaliată a pacientului.

Cunoscînd realitatea trebuie să stabilim veridicitatea cunoştinţelor. Aceasta poate să fie nemijlocit (compararea judecăţii cu realitatea) ori mijlocit (cu ajutorul altor cunoştinţe deacum dovedite în practică). Demonstraţia (argumentarea) este o operaţie logică, în procesul căreia confirmăm adevărul unei judecăţi cu ajutorul altor judecăţi, al căror adevăr este deja dovedit prin practică. Înţelepciunea umană a dovedit, că demonstrativitatea este o trăsătură importantă a gîndirii corecte. Ea este o reflectare în conştiinţa noastră a conexiunii universale din realitatate, dintre obiecte şi fenomene. Demonstrativitatea este o trăsătură a gîndirii ştiinţifice, noile idei în ştiinţă nu se acceptă la credinţă, cît de mare n-ar fi autoritatea savantului. Independent de conţinutul său concret fiecare demonstraţie are trei componente:

• 
  Ce se demonstrează? – teza. Teza este o judecată al cărei adevăr trebuie dovedit.
  

• 
  Prin ce se demonstrează? – argumente. Argumentele (dovezile sau probele) sunt judecăţi al căror adevăr a fost demonstrat deja independent de teză, deaceea ele pot fi folosite pentru confirmarea tezei în calitate de raţiune sufucientă. Ca argumente pot servi judecăţi care reflectă fapte concrete, axiome, postulate, definiţii, reguli şi legi ale ştiinţei.
  
• 
  Cum se demonstrează? – prin procedee şi reguli. Procedeul de demonstrare este acea formă de legătură şi înlănţuire a argumentelor şi a concluziilor scoase din argumente care face posibilă demonstrarea adevărului tezei. Argumentele se unesc nu în mod mecanic, ci în conformitate cu anumite legi logice.
  

Deosebim următoarele feluri de demonstraţie: directă şi indirectă, deductivă şi inductivă, matemetică şi empirică, apărarea şi combaterea. Regulile demonstraţiei se referă la teză, argumente şi procedeul de demonstraţie. Regulile privitor la teză:

• 
  Teza trebuie să fie formulată concis, clar şi exact.
  
• 
  Teza trebuie să rămînă aceiaşi pe tot parcursul demonstraţiei. Nerespectarea acestei cerinţe duce la greşala tipică – substituirea tezei (teza care urmează să fie dovedită se înlocuieşte cu o teză nouă, ori se apelează la calităţile personale ale omului, apel la public).
  
• 
  Teza nu trebuie să vină în contradicţie cu judecăţile anterior dovedite.
  

Regulile referitoare la argumente:

• 
  Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărate, demonstrate, care nu pot fi puse la îndoială şi care nu se contrazic. Greşeli tipice - eroarea fundamentală şi anticiparea tezei. Eroarea fundamentală – cînd argumentul cu care se demonstrează teza este o judecată falsă, ori teza se dovedeşte cu argumente false. Anticiparea tezei – judecata, care trebuie să demonstreze adevărul tezei, necesită demonstrarea sa însăşi.
  
• 
  Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărul căror este dovedit independent de teză. Greşala tipică – cercul vicios (teza se dovedeşte prin argumente, iar argumentele la rîndul lor se dovedesc prin teză).
  

• 
  Argumentele trebuie să constituie pentru teză o raţiune suficientă. Greşala tipică “nu rezultă” (non sequitur) – adevărul tezei supuse demonstraţiei nu decurge din argumentele aduse, chiar dacă acestea pot fi adevărate. Această greşală poate fi cînd are loc trecerea nejustificată de la un domeniu mai îngust la altul mai larg, de la cele spuse în sens relativ la spuse în sens absolut. Sau ea poate fi cînd argumentele adevărate numai într-o anumită privinţă, în anumite condiţii, într-un anumit timp sunt considerate adevărate în toate privinţele, condiţiile şi timpurile. Tot “nu rezultă” cînd apelăm la forţă, ignoranţă (neştiinţă), folos, bunul simţ, compătimire, justeţe şi autoritate.
  

Regulile cu privire la procedeul de demonstrare. Demonstrarea este o legătură logică între argumente şi teză. Ea se desfăşoară în formă de raţionament ori şir de raţionamente şi trebuie să corespundă regulilor raţionamentului. A demonstra – înseamnă a arăta, că teza decurge în mod logic după anumite reguli din argumentele aduse. Dacă măcar una din regulile raţionamentului se încalcă, atunci teza nu este o consecinţă necesară şi nici veridică. Greşelile tipice – împătrirea termenilor, nedistribuirea termenului mediu, distribuirea în concluzie a termenului nedistribuit în premize. Încălcarea regulilor demonctraţiei duce în mod inevitabil la un şir de erori logice. Ele pot fi împărţite în paralogisme şi sofisme. Paralogism este greşala logică neintenţionată, comisă în procesul argumentării ca rezultat al neatenţiei, al lipsei de cunoştinţe, sau de cultură a gîndirii. SofIsm este greşala logică intenţionată, scrupulos mascată, comisă conştient cu scopul de a înşela ascultătorii, de ai face să creadă, că teza argumentată este adevărată, deşi în realitate este falsă.

Combaterea se numeşte procedeul logic, prin care demonstrăm falsitatea sau lipsa de temei a unei teze. Cel mai efectiv mod de combatere este prin fapte. Ea poate fi îndreptată împotriva tezei, argumentelor şi procedeului de demonstrare. Teza poate fi combătută prin demonstrarea antitezei sau prin stabilirea falsităţii consecinţelor ce rezultă din teză. Sunt supuse criticii argumentele pe care le aduce partea adversă pentru întemeierea tezei sale. Se dovedeşte că adevărul tezei combătute nu reese din argumentele aduse pentru confirmarea ei. Se demonstrează în mod independent o teză nouă, care este contradictorie cu teza ce trebuie să fie combătută. Se demonstrează falsitatea însăşi a tezei combătute. Combaterea argumentelor constă în stabilirea falsităţii judecăţilor, prin care se dovedeşte teza supusă combaterii. Combaterea procedeului de demonstrare constă în determinarea regulilor încălcate la stabilirea argumentelor cu teza.

Demonstrarea se foloseşte la stabilirea diagnozei. Veridicitatea diagnozei depinde de argumente (simptome şi sindrome specifice) şi regulile raţionării. Combaterea se utilizează în diagnosticarea diferenţiată.

4.

Un compartiment important al diagnosticării este teoria despre însuşirile (semnele) bolii – simptome şi sindrome. Semiotica este disciplina care se ocupă cu studierea semnelor, particularităţile diferitor sisteme de semne şi problema semnificaţiei. Recunoaşterea bolii se bazează atît pe cunoaşterea semnificaţiei simptomelor, cît şi pe diferite metode de evidenţiere şi cercetare, prelucrarea logică a lor.

Legile logice exprimă trăsăturile fundamentale ale gîndirii corecte: determinarea, lipsa de contradicţie, consecvenţa şi fundamentarea logică. Fără respectarea legilor logice nu se poate ajunge la o cunoaştere adevărată. Greşelile în diagnosticare sunt nu atît rezultatul calificării medicale insufuciente, cît consecinţa inevitabilă a necunoaşterii ori încălcării celor mai elementare cerinţe a logicii formale. În logica formală sunt patru legi fundamentale.

Legea identităţii – într-un raţionament, într-o discuţie dată, fiecare noţiune trebuie să fie întrebuinţată în unul şi acelaşi sens. Legea are o mare importanţă practică. Încă Aristotel în antichitate recomanda ca înainte de a discuta careva probleme trebuie de precizat noţiunile utilizate, ca ambii interlocutori să le folosească în unul şi acelaşi sens. Dacă oamenii în cauză nu se înţeleg în privinţa noţiunilor, atunci discuţia este inutilă. În activitatea de diagnosticare respectarea acestei legi cere ca noţiunile să fie folosite în mod concret şi determinat. Asta nu înseamnă, că noţiunile nu pot să se shimbe. Însă ele trebuie să se folosească în unul şi acelaşi sens şi în aceleaşi condiţii. Legea identităţii interzice de a schimba arbitrar, nemotivat şi neîntemeiat conţinutul şi volumul noţiunei. Greşala logică este substituirea noţiunei. Încălcarea acestei legi în diagnosticare des depinde de neidentitatea expresiilor verbale a multor noţiuni medicale, de caracterul lor ambiguu. Nu numai un cuvînt exprimă diferite boli, dar şi una şi aceeaşi boală poate fi numită prin diferite cuvinte. Folosirea în medicina clinică a noţiunilor în diferit sens face diagnosticarea neconcretă, confuză, neclară. Nu trebuie să fie diferite numiri a bolii la medicul de la sector, salvare, la policlinică şi din staţionar. Deasemenea nu trebue să fie divergenţă în numirea bolii de către unii medici şi clasificarea de stat şi internaţională a bolilor. Legea identităţii cere reînoire şi precizarea permanentă a clasificării de stat şi internaţionale şi modificările lor.

Legea contradicţiei – două exprimări contrare nu pot fi amîndouă adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă s-a stabilit că o anumită judecată este adevărată, rezultă în mod necesar că judecata contradictorie este falsă; şi invers: dacă s-a stabilit că o anumită judecată este falsă, atunci rezulă tot în mod necesar că judecata contradictorie este adevărată. Legea contradicţiei cere consecutivitate în raţionare şi lichidarea noţiunelor contradictorii, care se exclud reciproc. Încălcarea legii are loc atunci, cînd nu se iau în consideraţie condiţiile concrete, locul şi timpul obiectului şi fenomenului dat şi reflectarea lor în gîndire. Spre exemplu, hipo- şi hipertireoz, hipo- şi hipertonia nu pot exista concomitent la una şi aceeaşi persoană, dar în diferit timp aceste stări pot exista.

Legea terţului exclus – din două judecăţi contradictorii una este totdeauna adevărată, cealaltă este falsă, iar o a treia nu poate să existe. Aristotel formulează această lege ca “tertium non datur”: A v ne-A, ce înseamnă că este adevărat A ori ne-A, a treia posibilitate se exclude. Legea terţului exclus se referă numai la judecăţile contradictorii. Dacă judecăţile nu exprimă o alternativă, atunci ele nu-s contradictorii, ci contrare. Judecată contradictorie: Această hîrtie este albă. Această hîrtie nu este albă. Judecata contrară nu se limitează la negarea primei, ci afirmă altceva: Această hîrtie este albă. Această hîrtie este neagră. Legea terţului exclus ca şi alte legi a logicii formale nu-i în stare să rezolve singură problema veridicităţii ori falsităţii judecăţilor contradictorii. Pentru asta e necesar de a cunoaşte fenomenele, legile dezvoltării lor. Dar dacă s-a stabilit, că aceste judecăţi sunt contradictorii, atunci legea nominalizată are o mare importanţă. Ea afirmă numai una: din două judecăţi contradictorii una este adevărată şi mai mult nimic. Medicii uneori nu respectă cerinţa acestei legi. Din două judecăţi contradictorii - “La pacientul A. este diabet zaharat” şi “La pacientul A. nu este diabet zaharat” medicul trebuia să accepte una ca adevărată, iar cealaltă – falsă. În loc de aceasta el formulează o concluzie dubioasă: “Sindrom diencefal cu dereglarea metabolismului glucid după modelul diabetic”.

Legea raţiunii suficiente – orice gîndire adevărată trebuie să fie întemeiată. Gîndurile noastre în orice raţionare trebuie să fie legate între ele, să decurgă logic unele din altele, să întemeieze unele pe altele. Legea este îndreptată contra gîndirii alogice care acceptă concluziile numai la credinţă, fără întemeierea suficientă. Nu-i de ajuns de a afirma adevărul unei judecăţi, dar trebuie de adus argumente ce ar indica temelia veridicităţii. Nu orice argunent poate fi raţiune suficientă. Ca raţiune suficientă pot servi axiome, teze şi legităţi care nu necesită demonstraţie nemijlocită, întrucît ele au fost verificate de oameni în practica socială. Judecăţile aduse pentru întemeierea adevărului altor judecăţi se numesc raţiune logică. Raţiunea logică trebuie deosebită de temeiul real. Afirmînd, că în odaie este cald, noi ne putem referi la indicaţia termometrului. Această referire şi este raţiunea logică a afirmării noastre. Dar temeiul real al faptului că în odaie este cald nu-i indicaţia termometrului, ci încălzirea odăiii cu ajutorul sobei ori a caloriferului. În medicină veridicitatea diagnozei este întemeiată pe totalitatea de simptome şi sindrome specifice pentru unitatea nozologică dată (care la rîndul lor tot sunt întemeiate). Spre exemplu, coma diabetică apare cînd glicemia atinge nivelul 16,5 – 19 mmol/l şi mai mult.


Filosofia socială.

1.Obiectul de studiu şi funcţiile filosofiei sociale.

2. Premizele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei.

3. Modurile de interacţiune dintre societate şi natură.

4. Paradigmele de abordare a procesului istoric.

5. Societatea - noţiune fundamentală a sociologiei. Suprastructura politică.

6.Lumea subtil-vibratilă şi rolul acesteia în dezvoltarea socială.
Societatea este o totalitate de oameni, un ansamblu unitar, un sistem organizat bazat pe un anumit mod de producere şi pe un anumit tip de legături şi relaţii sociale istoriceşte adecvat determinate. Societatea este o formă de existenţă şi de interacţiune colectivă a indivizilor.Filosofia socială însă se străduie să cuprindă viaţa socială în ansamblu, să examineze în întregime instituţiile sociale şi esenţa lor. Un aspect important al filosofiei sociale este problema interacţiunii personalităţii şi societăţii, problema socializării acesteia. În acest sens sociofilosofia studiază bazele societăţii, existenţa socială şi acele condiţii ce menţin supravieţuirea şi integritatea comunităţii obşteşti. Filosofia socială este un domeniu relativ de sine stătător a cunoştinţelor filosofice, consacrat conceperii specificului societăţii şi deosebirii ei de natură. Ea studiază viaţa socială din punct de vedere a problemelor conceptuale, scopul şi sensul existenţei acesteia, perspectiva, orientarea şi legităţile dezvoltării omenirii. Filosofia socială este totalitatea de cunoştinţe ştiinţifice despre cele mai generale legităţi şi tendinţe ale interacţiunii fenomenelor sociale, despre funcţionarea şi dezvoltarea societăţii, despre viaţa socială ca proces integral. Sociofilosofia studiază acele legităţi, conform cărora în societate se formează grupuri mari şi stabile de oameni, se stabilesc relaţii şi legături între acesrea comunităţi, deasemenea se evidenţiază rolul lor în societate.
2. Premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei

Societatea ca formă superioară de mişcare a materiei apare pe baza naturii, se evidenţiază din natură şi capătă un caracter specific. Natura (în sensul larg al cuvîntului) este lumea care ne înconjoară, realitatea obiectivă, necreată şi indistructibilă, infinită în timp şi spaţiu, în continuă mişcare şi dezvoltare, dirijată de propriile sale legi. În raport cu societatea natura reprezintă lumea materială ce crează condiţiile naturale ale existenţei societăţii. Societatea este indisolubil legată de natură, nu poate exista şi nici a se dezvolta fără ea, natura este corpul anorganic al societăţii, este baza naturală a activităţii umane şi societăţii în întregime. Înafara naturii existenţa omului şi sociumului devine absolut imposibilă.

În procesul distingerii şi separării societăţii de natură un rol important au jucat factorii biologici, la care se referă:

- instinctul gregar . Animalele convieţuiesc şi acţionează în turme, cîrduri, care le oferă posibilitatea de a se acomoda mai trainic în mediul inconjurător. Viaţa în comun a purces ulterior la crearea comunutăţilor umane.

- folosirea aşa numitelor unelte de muncă. Animalele nu confecţionează unelte de muncă şi nu muncesc. Însă ele pot utiliza în calitate de unelte un băţ, o piatră, o scoică etc, care treptat au format anumite deprinderi de muncă, iar mai apoi şi activitatea de muncă ca fenomen social.

- reflexul de orientare şi căutare. Nu numai omul este curios, curioase sunt şi animalele. Acest reflex biologic a dus la dobîndirea (obţinerea) cunoştinţelor, a contribuit la evoluţia lumii animale, la apariţia procesului de cunoaştere drept fenomen social.

La premisele naturale ale apariţiei formei sociale de mişcare a materiei se referă populaţia şi mediul geografic. Populaţia este totalitatea de oameni care locuiesc pe un anumit teritoriu, într-o ţară, în toată lumea. Populaţia şi mediul geografic determină posibilitatea dezvoltării producţiei materiale drept sursă necesară pentru existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea durabilă a societăţii. Oamenii se includ în producere, crează potenţialul intelectual al societăţii, în lipsa cărora nu poate exista omenirea. Nu mai puţin importantă este şi funcţia demografică, funcţia de reproducere a populaţiei, însă aici e necesar de schimbat accentele în favoarea micşorării numărului de populaţie.

Mediul geografic este acea parte a biosferii, care se include în activitatea oamenilor, societăţii în întregime - lumea animală şi vegetală, apele, solurile, zăcămintele subterane, atmosfera Terei. Mediul geografic influenţează considerabil dezvoltarea producţiei materiale, societăţii în ansamblu. Condiţiile naturale nefavorabile sau lipsa unor materii prime în anumite zone sau ţări frînau şi frînează considerabil dezvoltarea socială. Această particularitate este valabilă doar pentru perioada iniţială de dezvoltare, mai departe în civilizaţia agrară, industrială progresul societăţii depinde nu atît de populaţie şi mediul geografic (care sînt condiţii necesare şi nu determinante), ci de caracterul modului de producţie, de modernizarea şi specializarea acesteia, implantarea noilor tehnologii, folosirea operativă şi largă a ştiinţei şi tehnicii.

În activitatea societăţii un rol important joacă mediul ambiant -noţiune mai largă decît mediul geografic, care include nu numai suprafaţa pămîntului şi zăcămintele subterane, dar şi o parte a sistemului solar, cosmosului ce este inclus în sfera activităţii umane. În mediul ambiant deosebim mediul natural şi artificial. Mediul natural este acea parte a naturii care se dezvoltă după legile sale proprii şi se realizează în mod spontan, stihiinic, fără intervenţia conştientă a oamenilor. Mediul artificial este acel compartiment, al naturii determinat de legile acesteia, dar care se dezvoltă sub influenţa conştientă a oamenilor. El reprezintă o a “doua natură“ , este natura creată de om, adică totalitatea de lucruri neaflate în natură de-a gata şi făurite în procesul activităţii de producţie. Actualmente oamenii au de aface mai mult cu natura artificială şi foarte puţine locuri au rămas unde n-a călcat piciorul omului. În această ordine de idei apare problema reprezentării celei de a “doua natură“. Natura artificială se dezvoltă nu numai după legile naturii, dar şi după celei a activităţii umane.

Un rol important în activitatea vitală a omului îi aparţine biosferei - învelişul pămîntului cuprins de viaţă şi dotat cu o organizare geologică şi fiziochimică specifică. Biosfera înclude în sine biota (totalitatea tuturor organismelor vii, inclusiv omul) şi mediul ambiant, adică totalitatea obiectelor ce suportă acţiunea biotei şi sau care acţionează asupra ei. Această noţiune a fost formulată de savantul francez E.Reclu pentru a evidenţia învelişul viu a pămîntului, totalitatea ogranismelor vii împreună cu elementele necesare vieţii. Biosfera este un suprasistem puternic al Terei în care se produce şi reproduce viaţa, substanţele organice din energie solară, apă şi materie anorganică. Cu apariţia vieţii biosfera devine factorul principal care determină dezvoltarea şi evoluţia planetei noastre. Conform principiilor sinergeticii biosfera constituie un sistem neliniar, indurabil şi extrem de complicat ce funcţionează (şi se dezvoltă) în baza legilor de autodezvoltare.

Odată cu apariţia societăţii umane biosfera poate fi transformată în noosferă -învelişul Terei ce cuprinde sfera interacţiunii naturii şi societăţii pe baza activităţii raţionale a oamenilor. Această noţiune a fost formulată de E.LeRoy (1927), P.Teihard de Chardin (1930) şi dezvoltată de V.I.Vernadski (1944). Ca sinonim a noosferei se mai folosesc noţiunile antroposferă, tehnosferă, sociosferă. Noosfera este stadia superioară a biosferei, în care activitatea raţională umană este factorul determinant în dezvoltarea planetei noastre. Cunoscînd legităţile naturii şi perfecţionînd tehnologiile, omenirea devine o forţă conştientă transformatoare a spaţiului planetar şi cosmic, o formă nouă de interacţiune dintre natură şi societate. Noosfera are tendinţa de a se lărgi permanent, transformîndu-se într-un element structural al cosmosului. Etapele dezvoltării noosferei sînt civilizaţia informaţională, ecologică şi cosmică. Avînd în vedere importanţa acestei noţiuni pentru practica şi supravieţuirea umană unii savanţi au formulat noţiunea de noosferologie - ştiinţa despre noosferă şi legităţile ei (A.D.Ursul, T.N.Ţîrdea).