Cuprins prefaţĂ
Ca stabilizatori ai membranei lizozomale pot fi numiţi colesterolul, glucocorticoizii, vitamina E, antihistaminicele
Yüklə 2,35 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Localizarea unor enzime în mitocondriile celulelor hepatice
Ca stabilizatori ai membranei lizozomale pot fi numiţi colesterolul, glucocorticoizii, vitamina E, antihistaminicele.
Consecinţe ale leziunilor celulare ireparabile şi ireversibile sunt: procesele patologice tipice celulare (distrofiile celulare, apoptoza, necrobioza, necroza); procesele patologice tipice tisulare şi în organe (inflamaţia, atrofia, sclerozarea); procesele patologice tipice integrale (faza acută a leziunilor, hiperkaliemia, enzimemia, febra), insuficienţa funcţională a organelor vitale – insuficienţa circulatorie, respiratorie, renală, hepatică, insuficienţa secreţiei glandelor endocrine, anemii). Procesele patologice celulare au repercusiuni pentru întregul organism. Mecanismele de generalizare a proceselor celulare sunt cele neurogene, hematogene, limfogene. Consecinţele generale pentru organism ale distrucţiei celulare sunt mediate de ingredienţii celulari eliberaţi în mediul intern – electroliţi, enzime, proteine şi peptide biologic active.
În unele cazuri aceeaşi enzimă apare în forme ce diferă de la un tip de celule la altul. Pe de altă parte, fiecare tip de celulă specializată dispune de seturi de enzime, care catalizează reacţiile metabolice particulare: enzimele implicate în biosinteza hormonilor tiroidieni se află numai în tireocite, cele care participă la biosinteza ureei se află numai în hepatocite, creatinkinaza se află aproape în totalitate în muşchi etc. Localizarea unor enzime în mitocondriile celulelor hepatice
Structura subcelulară, în care se află diverse enzime coincide cu locul de desfăşurare a căii metabolice specifice pentru această structură: enzimele glicolitice şi unele enzime ale biosintezei ureei sunt localizate în citoplasmă, enzimele ciclului Crebs – în mitocondrii, enzimele implicate în biosinteza ARN-urilor sunt localizate în nucleul celular. Există o serie de enzime, care îşi manifestă activitatea catalitică la nivelul sângelui circulant. Printre acestea se menţionează în primul rând enzimele implicate în coagularea sângelui, o serie de lipaze şi pseudocolinesteraza (colinesteraza nespecifică). Aceste enzime sunt sintetizate de diferite organe, în special de ficat, şi sunt secretate în stare activă în sânge, unde catalizează reacţii specifice. Celelalte enzime, care circulă în plasmă – numărul lor este destul de mare – nu au rol catalitic la acest nivel. Prezenţa lor în plasmă este pusă în relaţie cu reînnoirea fiziologică a celulelor, precum şi cu eliberarea enzimelor celulare în cursul activităţii fiziologice (de ex., kreatinkinaza la efortul fizic). Ieşirea enzimelor intracelulare în sânge este datorată permeabilităţii membranelor celulare, care permit în mod constant trecerea unor cantităţi mici de enzime în plasmă. Acest proces se amplifică fie pe parcursul activităţii fiziologice (de ex., la eforturi musculare intense), fie la distrucţia celulelor. În condiţii normale concentraţia enzimelor, cu sau fără rol catalitic în plasmă, este cuprinsă între anumite limite considerate valori normale. Constanţa concentraţiei în plasmă a fiecărei enzime este rezultatul echilibrului dintre viteza distrucţiei celulare, pe de o parte, şi a inactivării şi eliminării urinare, pe de altă parte. Într-adevăr, durata circulaţiei enzimelor în plasmă este mult mai mică decât în celule. Ea se exprimă prin “timpul de înjumătăţire” – timpul, după care activitatea enzimei se reduce la jumătate. Leziunile celulare de orice etiologie sunt cauzele creşterii sau scăderii activităţii enzimelor celulare în sânge – a enzimemiei. Spectrul enzimemiei şi concentraţia enzimelor în sânge corespunde atât organului lezat (prezenţa enzimelor organospecifice), cât şi profunzimii alterării celulare (prezenţa enzimelor specifice pentru diferite organite celulare). Astfel, două enzime – AlAT şi AsAT (alaninaminotransferaza şi aspartataminotransferaza) sunt specifice pentru hepatocite, însă AlAT este localizată exclusiv în citoplasmă, în timp ce AsAT se află în proporţie de 60% în citoplasmă şi 40% în mitocondrii. La o leziune discretă a celulelor hepatice, fără afectarea mitocondriilor, se vor elibera în sânge predominant enzimele citoplasmatice. Aceasta face ca raportul AsAT/AlAT, numit raportul lui De Ritis, care la indivizii sănătoşi are valoarea în jur de 1,3, să se modifice devenind mai mic decât 1,0 ( între 0,7–0,4) la cei suferinzi de hepatită. De menţionat şi faptul că în cazul icterului hepatocelular activitatea serică AsAT şi AlAT creşte cu cca o săptămână înaintea creşterii bilirubinei. Revenirea spre normal a acestor indici se face, în cazul unei evoluţii favorabile, după cca 5–7 săptămâni, valorile rămânând ridicate atâta vreme cât persistă procesele citolitice. Fosfataza alcalină prezintă valori ridicate în icterul obstructiv, dar şi în cazul unor sarcoame osteoblastice, în hiperparatiroidism şi carcinomul metastatic. Nivelul fosfatazei acide este crescut în cazul cancerului de prostată şi în unele neoplasme ale glandei mamare. Valori crescute ale activităţii amilazei se constată în cazurile de obstrucţie intestinală, pancreatită acută şi diabet. Colinesteraza este una din puţinele enzime care oferă informaţii referitor la funcţia renală; ea prezintă activitate crescută în sindromul nefrotic.
Răspunsul fazei acute este declanşat de substanţele biologic active eliberate la activarea, degranularea sau leziunea celulelor de origine mezenchimală: mastocitelor, macrofagilor, limfocitelor, neutrofilelor, endoteliocitelor, fibroblaştilor. Cei mai importanţi mediatori celulari sunt interleukinele IL-1 şi IL-6, factorul necrozei tumorale (TNF-), proteinele fazei acute. Mediatorii eliberaţi din celule în interstiţiu declanşează reacţie locală inflamatorie, iar fiind secretaţi în circulaţia sistemică interacţionează cu receptorii specifici celulari din alte organe, iniţiind diverse reacţii sistemice ale fazei acute – reacţii din partea SNC, febra, activarea sistemului endocrin, leucocitar şi imun. Sub acţiunea mediatorilor primari ficatul secretă proteinele fazei acute, care de asemenea mediază diferite efecte generale. Efectele mediatorilor fazei acute sunt multiple şi diverse. Interleukina 1 este o citokină polifuncţională secretată de leucocite, macrofagi, fibroblaşti, celulele neuronale şi gliale. Ea stimulează ciclooxigenaza şi producţia de prostaglandine (efect proinflamator), provoacă febra (efect pirogen), stimulează sistemul imun prin activizarea limfocitelor Th, activează secreţia corticotropinei şi a glucocorticoizilor (efect stresogen). Efectul proinflamator al IL-1 serveşte ca factor patogenetic în evoluţia aterosclerozei, şocului septic, artritei reumatoide, distresului respirator la adulţi, inflamaţiei intestinelor, rinichilor.
Din proteinele fazei acute sintetizate şi secretate de ficat fac parte proteina C-reactivă, amiloidul A seric, fibrinogenul, haptoglobina, -1 antitripsina, -1-antihimotripsina ş.a. Producţia şi concentraţia în sânge a proteinelor fazei acute creşte în leziunile celulare. Totodată, concentraţia altor proteine (transferina, albuminele) se micşorează. Se consideră că glucocorticoizii şi Il-1 stimulează sinteza în ficat a proteinelor fazei acute. Funcţiile majore ale proteinelor fazei acute sunt declanşarea inflamaţiei, stimularea fagocitozei, fixarea radicalilor liberi de oxigen, inactivarea enzimelor serice. Proteina C-reactivă, component al sistemului protectiv natural, stimulează secreţia citokinelor, activează complementul, recunoaşte şi se asociază la antigenele heterogene de pe celulele microbiene, opsonizându-le şi contribuind astfel la fagocitoza acestora. Amiloidul A seric din componenţa lipoproteinelor de densitate mare provoacă adeziunea şi chimiotactismul limfocitelor şi macrofagilor, contribuie la iniţierea inflamaţiei în plăcile ateromatoase din peretele vascular, predispune la amiloidoză. Fibrinogenul posedă acţiune antiinflamatoare, creează carcasa necesară pentru reparaţia plăgilor. Ceruloplasmina posedă efect antioxidant, iar haptoglobina asociază hemoglobina eliberată din eritrocite în procesul hemolizei. Antienzimele inhibă activitatea enzimelor pătrunse în sânge în cadrul leziunilor celulare (tripsina şi chimotripsina, elastaza, colagenaza, plasmina, trombina, renina, proteazele leucocitare), atenuând efectele patogene ale acestora. Manifestările răspunsului fazei acute sunt exprimate prin activarea sistemelor nervos, endocrin, imun, sanguin. Clinic acestea se traduc prin simptome generale (febră, apatie, anorexie), artromiogene (mialgia, artralgia), endocrine (hipersecreţia de corticotropină şi glucocorticoizi, insulină, vasopresină), metabolice (intensificarea catabolismului), sanguine (hipoalbuminemia, apariţia în circulaţie a proteinelor specifice ale fazei acute, accelerarea VSH, activarea complementului, a sistemului fluidocoagulant, leucocitoza neutrofilă). Semnificaţia biologică a reacţiei fazei acute este dialectic ambiguă – la intensitate adecvată ea este favorabilă pentru organism, având rol protectiv, reparativ, iar la o intensitate exagerată provoacă procese inflamatorii hiperergice şi procese patologice integrale – şocul, caşexia. 6.6.4. Febra Concomitent cu inflamaţia organului lezat şi reacţia fazei acute, leziunile celulare apărute în organism la acţiunea factorului patogen provoacă şi febra. Febra ( lat. febris, gr. pyrexia) este un proces patologic integral tipic ce apare la om şi la animalele homeoterme ca răspuns la leziunile celulare şi la inflamaţie şi se caracterizează prin restructurarea termoreglării şi deplasarea punctului de reglare a temperaturii («set point») la un nivel mai înalt. Febra se manifestă prin ridicarea temporară a temperaturii corpului indiferent de temperatura mediului ambiant, fiind însoţită de obicei de modificări caracteristice ale metabolismului şi funcţiilor sistemelor şi organelor. În context biologic larg febra reprezintă reacţia generală a organismului la factorii biologici eventual nocivi sau la leziunile celulare şi este orientată spre eliminarea factorului patogen din organism şi spre restabilirea integrităţii lezate a organismului. Or, acţiunea factorului nociv, leziunile celulare, inflamaţia şi febra sunt procese asociate inseparabil, care evoluează concomitent şi vizează un obiectiv strategic general – restabilirea homeostaziei organismului. Etiologia febrei Febra este cauzată în mod exclusiv de substanţe specifice – pirogeni (de la gr. pyr – foc, geraţie). În funcţie de originea lor, pirogenii se clasifică în: I. Pirogenii primari: 1) pirogeni exogeni – pirogeni exogeni infecţioşi
2) pirogeni endogeni. II. Pirogeni secundari. Pirogenii primari. O particularitate distinctivă a pirogenilor primari constă în faptul că ei nu provoacă nemijlocit febra, ci contribuie la elaborarea pirogenilor secundari (leucocitari). Pirogenii exogeni se divizează în pirogeni infecţioşi şi pirogeni neinfecţioşi. Din pirogenii exogeni infecţioşi fac parte produsele activităţii vitale (endo- şi exotoxine) sau produsele descompunerii microorganismelor, virusurilor, paraziţilor (de exemplu, micobacteria tuberculozei, strepto- şi stafilococii, gonococii, virusurile hepatitei, mononucleozei infecţioase etc.). Ei constituie o parte componentă a endotoxinelor microbieni. Din punctul de vedere al componenţei chimice pirogenii infecţioşi reprezintă lipopolizaharide, proteine (de exemplu, pirogenii agenţilor patogeni ai dizenteriei, tuberculozei). Membranele bacteriilor gram-pozitive şi ale celor gram-negative conţin o substanţă foarte activă – acidul muraminic, component al peptidoglicanilor membranari şi stimulator puternic al sintezei pirogenilor secundari. De menţionat că proprietăţile toxice ale pirogenilor exogeni nu reflectă caracterul lor piretogen: dozele toxice depăşesc de câteva mii de ori dozele piretogene. În cazul administrării repetate în organism a lipopolizaharidelor bacteriene (de exemplu sub forma preparatelor piretogene purificate, cum ar fi pirogenalul), acţiunea lor piretogenă slăbeşte, instalându-se starea de toleranţă. Pirogenii exogeni neinfecţioşi reprezintă seruri imune, imunoglobuline umane, substituenţi de sânge sau plasmă şi fracţiuni proteice plasmatice obţinute din sânge, care se administrează cu scop de tratament sau profilaxie. Substanţe endogene cu proprietăţi piretogene se conţin în celulele organismului, dar fiind eliberate pot provoca febra (de ex., în cazul leziunii mecanice a ţesuturilor, necrozei, infarctului miocardic, inflamaţiilor aseptice, hemolizei etc.). În unele cazuri pot avea loc reacţii febroide cunoscute sub denumirea de hipertermii endogene. Spre deosebire de febră acestea nu sunt condiţionate de acţiunea pirogenilor, ci apar ca rezultat al stimulării sistemului nervos simpatic (de exemplu, în stres) sau a acţiunii directe asupra celulelor organelor şi ţesuturilor cu decuplarea oxidării de fosforilare (de exemplu în cazul excesului de hormoni tiroidieni). Hipertermiile endogene se clasifică în neurogene (centrogene – apar în cazul traumatizării creierului, psihogene – nevroze, supraîncordarea emoţională şi intelectuală, sugestie hipnotică, reflexe – în cazul urolitiazei, litiazei biliare, iritaţiei peritoneale însoţite de sindromul algic); endocrine – hipertireoză, feocromocitom; medicamentoase – pirogene, proteine, polipeptide, cafeina, efedrina, antibiotice, sulfamide; metabolice – febra ereditară de familie, boala lui Fabri (lipomatoza distopică). Pirogenii secundari reprezintă polipeptide sau proteine cu masa moleculară cuprinsă între 155 şi 4000 daltoni şi sunt desemnaţi ca pirogene leucocitare (PL). Pirogenele leucocitare includ 2 polipeptide mai active care, conform propunerii lui J.Oppenheim (1979), sunt determinate în prezent ca interleukina-1 (IL-1). IL-1 este considerată drept unul din mediatorii-cheie în patogenia febrei şi a formei acute a inflamaţiei. IL-1 stimulează secreţia prostaglandinelor şi proteinelor fazei acute – amiloizilor A şi P, C-proteinei reactive, haptoglobinei, antitripsinei şi ceruloplasminei. Sub acţiunea IL-1 se iniţiază producţia de T-limfocite ale interleukinei-2 (IL-2) şi se intensifică expresia receptorilor celulari. În afară de aceasta, are loc amplificarea proliferării B-limfocitelor, stimularea sintezei anticorpilor şi expresia receptorilor membranari pentru imunoglobuline. În condiţii normale IL-1 nu pătrunde prin bariera hematoencefalică, însă în cazul dereglării permeabilităţii acesteia (de ex., în inflamaţie) IL-1 parvine spre regiunea preoptică a hipotalamusului şi interacţionează cu receptorii neuronilor centrului de termoreglare. Proprietăţi piretogene posedă de asemenea şi IL-L-alfa (eliminată de celulele endoteliului vascular, fibroblaşti), IL-6, limfotoxina, factorul necrozogen, interferonii etc. Surse de PL sunt celulele fagocitare ale sângelui (neutrofilele, monocitele) şi macrofagele tisulare, astrocitele, precum şi T- şi B-limfocitele. Pirogenii secundari nu intră în componenţa celulelor, ci se sintetizează sub influenţa stimulului corespunzător. Un astfel de stimul pentru iniţierea sintezei de pirogene leucocitare poate fi fagocitoza microorganismelor sau celulelor lezate, a complexelor imune, particulelor heterogene. Formarea pirogenilor endogeni constituie veriga principală a patogeniei febrei, independent de cauzele care o provoacă.
Pătrunderea în organism a substanţelor pirogene exogene sau formarea în organism a substanţelor pirogene endogene conduc la sinteza de către celulele competente a pirogenilor secundari (pirogenilor leucocitari, PL). Din momentul contactului pirogenilor primari cu macrofagele are loc iniţierea sintezei pirogenilor secundari. Mecanismul ce condiţionează sinteza şi eliminarea pirogenilor endogeni este studiat insuficient. La ora actuală există următorul concept referitor la sinteza PL. Pentru inducerea reacţiei febrile este insuficientă acţiunea numai a unui pirogen; este necesară prezenţa unui complex de factori stimulanţi (de obicei prezenţa unui focar inflamator). Sinteza şi eliminarea pirogenilor secundari necesită o perioadă latentă, pe parcursul căreia are loc leucopenia, cauzată de aderenţa leucocitelor la peretele vascular, de diapedeza ulterioară şi sechestrarea acestora în ţesuturi. Sinteza pirogenilor secundari se realizează de novo şi este determinată de derepresia represorului fiziologic specific (după mecanismul feed-back), ceea ce se manifestă prin accelerarea sintezei acidului ribonucleic (m-ARN) respectiv. Eliminarea din celule a pirogenilor secundari necesită prezenţa cationilor Ca2+ şi K+. Spre deosebire de pirogenii primari (bacteriali şi nebacteriali), cei secundari au un caracter strict specific şi pot fi consideraţi adevăraţii mediatori ai febrei. Pirogenii secundari secretaţi în umorile organismului sunt vehiculaţi în sistemul nervos central (SNC) unde acţionează asupra neuronilor centrului de termoreglare din hipotalamus. S-a constatat că neuronii zonei date a hipotalamusului au membrane prevăzute cu receptori specifici, care interacţionând cu PL activează sistemul adenilatciclazei. Ca rezultat în celule creşte cantitatea de adenozinmonofosfat ciclic (AMPc). În plus, sub influenţa pirogenilor secundari are loc activarea ciclooxigenazei cu intensificarea sintezei prostaglandinelor din grupa E1, care măresc concentraţia AMPc din hipotalamus pe seama inhibării enzimei fosfodiesteraza. AMP-c modifică nemijlocit sensibilitatea neuronilor centrului de termoreglare la temperatura sângelui şi la semnalele de la receptorii termosensibili de pe piele. Se presupune că sub acţiunea PL punctul de reglare a centrului termoreglator se comutează la un nivel mai înalt al temperaturii decât norma şi ca rezultat centrul termoreglator percepe temperatura normală a corpului ca fiind scăzută. În consecinţă, se emit impulsuri spre centrele sistemului nervos vegetativ (SNV), iar prin aceştia – şi asupra glandelor endocrine (suprarenale, tiroida). Efectul constă în excitarea sistemului simpatic cu inhibiţia reciprocă a sistemului parasimpatic. Excitaţia sistemului nervos simpatic conduce la spasmul vaselor periferice, reducerea secreţiei sudorale, intensificarea secreţiei adrenalinei şi noradrenalinei, a hormonilor tiroidieni, ceea ce, pe de o parte, limitează cedarea căldurii (termoliza), iar pe de altă parte, intensifică termogeneza în organism. Intensificarea termogenezei se realizează pe seama amplificării proceselor catabolice şi termogenezei miogene prin contracţiile involuntare ale muşchilor scheletului – tremor muscular. Reducerea termolizei se realizează prin spasmul vaselor pielii şi a ţesutului adipos subcutanat, micşorarea producţiei şi eliminării sudorii şi diminuarea respiraţiei externe. În aşa mod homeostazia termică se instalează la un nivel mai înalt, caracterizat prin termogeneza intensificată, termoliza redusă şi activitatea centrului termoreglator orientată spre menţinerea activă a temperaturii corpului la un nivel mai ridicat. Aşadar, restructurarea termoreglării în febră este însoţită de retenţia activă a căldurii în organism indiferent de temperatura mediului înconjurător. În aceasta şi constă deosebirea esenţială a febrei de supraîncălzire la acţiunea temperaturii înalte a mediului ambiant, când hipertermia este dovadă a dereglării activităţii centrului termoreglator. Stadiile febrei În dezvoltarea reacţiei febrile putem urmări trei stadii:
Stadiul ridicării temperaturii se caracterizează prin predominarea termogenezei asupra termolizei pe seama diminuării pierderii de căldură. S-a constatat că în această perioadă termogeneza poate să crească maxim doar cu 50% faţă de nivelul iniţial, ceea ce nu este suficient pentru ridicarea temperaturii corpului. Aceasta indică că aportul maxim în ridicarea temperaturii corpului îl are limitarea termolizei. Amplificarea termogenezei este condiţionată în mare măsură de intensificarea proceselor de oxidare în organele interne (mai ales în muşchi şi ficat – termogeneza necontractilă). Termogeneza în muşchi se realizează prin contracţii involuntare – tremor, apariţia frisoanelor. Reducerea termolizei în această perioadă de dezvoltare a febrei se obţine de asemenea pe seama reacţiei elaborate pe parcursul evoluţiei – contractarea mm. errectores pilorum, care rezultă efect dublu – zbârlirea părului (la animale) şi spasmul muşchilor circulari a ducturilor glandelor sudoripare, ceea ce stopează eliminarea sudorii şi cedarea de căldură prin evaporare (această reacţie la om se exteriorizează prin «piele de găină»). Ridicarea temperaturii corpului continuă până când va fi atins un nou nivel spre care «se deplasează» punctul de termoreglare. Creşterea maximă a temperaturii aproape niciodată nu depăşeşte 42,2оС (în rect) şi rareori trece de 41,1оС. Se presupune că există un mecanism protector special ce împiedică creşterea excesivă a temperaturii corpului în caz de febră (În hipertermia provocată de temperatura ridicată a mediului acest mecanism nu funcţionează şi temperatura corpului poate să depăşească 42,2о С.). În funcţie de valoarea maximă a temperaturii corpului febra se divizează în:
4) hiperpiretică – peste 40 оС. Nivelul maxim al temperaturii corpului în febră depinde atât de proprietăţile pirogene ale factorului biologic, care a provocat boala, cât şi de particularităţile organismului – vârsta, sexul, constituţia, starea funcţională a SNC, endocrin şi altor sisteme. La bolnavii astenici şi istoviţi bolile infecţioase pot decurge fără febră, ceea ce constituie un simptom nefavorabil şi agravează evoluţia bolii. Pe fundalul administrării substanţelor narcotice în organism febra de asemenea nu se manifestă. Deşi semnificaţia biologică a febrei constă în protecţia organismului de factorii patogeni biologici, febra hiperpiretică devine ea singură nocivă, provocând leziuni celulare şi tulburări grave ale SNC, convulsii (mai ales la copiii în vârstă de până la 3 ani), comă. Aceste stări însoţesc adeseori infecţiile virale, toxicozele grave. Hiperpirexia prezintă un mare pericol de asemenea pentru persoanele de vârstă înaintată.
În funcţie de variaţiile nictemerale ale temperaturii (diferenţa dintre valorile de dimineaţă şi seară) în cel de al doilea stadiu al febrei, ea se divizează în următoarele tipuri: 1) febra continuă (febris continua) – oscilaţiile nictemerale ale temperaturii nu depăşesc 1оС (de ex., în pneumonie virală, pneumonie francolobară, pseudotuberculoză, febră tifoidă); 2) febra remitentă (febris remittens) – variaţiile nictemerale constituie nu mai puţin de 1°С, însă temperatura minimă a corpului niciodată nu scade până la valori normale; 3) febra intermitentă (febris intermittens) – se caracterizează prin variaţii nictemerale considerabile ale temperaturii corpului, cu scăderea temperaturii dimineaţa până la valori normale (de ex., în bruceloză, iersinioză, mononucleoza infecţioasă, pleurezia exsudativă, tuberculoză); 4) febra hectică (febris hectica) – uneori se consemnează ca febra septică; se manifestă prin alternarea ascensiunilor de temperatură (peste 40°С) cu scăderea bruscă a acestora, variaţiile nictemerale ale temperaturii constituind 3–5оС (de ex., în legioneloză, septicemie, toxoplasmoză generalizată etc); 5) febra atipică (febris athypica) se caracterizează prin dereglarea totală a ritmurilor circadiene de temperatură – dimineaţa temperatura poate fi mai mare decât seara (de exemplu, în septicemie gravă, tuberculoză); 6) febra recurentă (febris recurrens) se distinge prin reinstalarea febrei după o perioadă afebrilă (de exemplu, în febra tifoidă, limfogranulomatoză, malarie); 7) febra recidivantă ca variantă a febrei recurente în maladiile cronice (de exemplu, în osteomielita nevindecată); 8) febra ondulantă se distinge prin ascensiuni şi scăderi ritmice ale temperaturii corpului şi prin perioade cu valori normale (de ex., în bruceloză, leişmanioză, limfogranulomatoză, ornitoză etc.). Ascensiunea temporară, în episoade de scurtă durată (câteva ore), a temperaturii corpului până la cel mult 37,5–38оС (febris ephemera) se înregistrează uneori în diverse dereglări neuroendocrine (de exemplu, în timpul menopauzei), în unele infecţii cronice.
Scăderea temperaturii poate fi rapidă (criză) sau lentă (lizis). Criza conduce adesea la dezvoltarea insuficienţei circulatorii acute (colaps) şi poate avea sfârşit letal. Scăderea temperaturii prin lizis este suportată mult mai uşor de către bolnavi şi de obicei nu provoacă complicaţii. Adesea după suportarea febrei funcţia normală a centrului de termoreglare se restabileşte treptat, ceea ce se manifestă prin caracterul instabil al temperaturii pe parcursul unei perioade oarecare.
Febra este însoţită de modificarea funcţiilor tuturor sistemelor organismului, însă acestea poartă caracter diferit în funcţie de stadiul febrei. Sistemul nervos central. Febra conduce la dereglări ale funcţiilor scoarţei cerebrale. La oameni se constată o excitabilitate crescută (mai ales în primul stadiu al febrei). Un simptom clinic frecvent al febrei este cefaleea. Febrele cu temperaturi înalte sunt însoţite adesea de delir, halucinaţii, este posibilă pierderea cunoştinţei. La copii pot apărea convulsii. Sistemul endocrin. Se activează sistemul hipotalamo-hipofizar, se constată simptome de stres. Excitarea sistemului nervos simpatic în primul şi al doilea stadiu de febră este însoţită de formarea intensă a adrenalinei. Se activează funcţia tiroidei, ceea ce contribuie la intensificarea metabolismului bazal. Sistemul cardiovascular. Febra se caracterizează prin modificări esenţiale ale funcţiilor cordului şi vaselor sanguine. Conform regulii Libermeister, ridicarea temperaturii corpului cu 1оC este însoţită de accelerarea contracţiilor cardiace cu 8–10 pe minut. Aceasta are loc din cauza încălzirii locale a nodului sinuzal. În afară de aceasta, are importanţă ridicarea tonusului sistemului nervos simpatic. În consecinţă creşte volumul sistolic şi debitul cardiac. În primul stadiu al febrei tensiunea arterială poate să crească ca rezultat al spasmului vaselor periferice şi redistribuirii sângelui spre organele interne («centralizarea circulaţiei sanguine»). În stadiul al treilea scăderea critică a temperaturii poate să conducă la dezvoltarea colapsului, cauzat de scăderea bruscă a tonusului vaselor arteriale. Urmează să menţionăm că unele boli infecţioase grave decurg fără să fie însoţite de tahicardii pronunţate, de exemplu febra tifoidă, febra recurentă. Intoxicaţia puternică ce apare în aceste cazuri frânează activitatea funcţională a nodului sinuzal – se dezvoltă bradicardia. În cazul febrei înalte la unii bolnavi apar aritmii cardiace. Aparatul respirator. În primul stadiu al febrei frecvenţa respiraţiei scade, iar ulterior creşte, ceea ce contribuie la reducerea iniţială a termolizei cu intensificarea ulterioară. Aparatul digestiv şi ficatul. Febra este însoţită de modificări pronunţate ale digestiei, condiţionate de hiposecreţia tuturor glandelor digestive (glandele salivare, gastrice, pancreasul, ficatul, glandele intestinale), hipotonie şi hipochinezie totală, stagnarea bolului fecal (constipaţie spastică sau atonică). Din cauza diminuării secreţiei salivare apare uscăciunea mucoasei cavităţii bucale (xerostomia), limba saburată. Se constată scăderea poftei de mâncare, hiposecreţie cu hipoaciditate gastrică. Se tulbură funcţia endocrină a tractului digestiv (secreţia gastrinei, secretinei, a peptidei intestinale vasoactive etc.), ceea ce agravează şi mai mult dereglările existente. Dereglările digestiei cavitare şi parietale provoacă disbacterioză, meteorism, autointoxicaţie intestinală. În cele din urmă poate să se dezvolte maldigestia şi malabsorbţia. În febră se modifică şi funcţiile ficatului. Se intensifică funcţia de dezintoxicare şi cea de barieră. Febra moderată stimulează activitatea fagocitară a celulelor Kupffer din ficat. Rinichii şi metabolismul hidro-electrolitic. În primul stadiu al febrei diureza sporeşte ca rezultat al spasmului vaselor eferente şi sporirii presiunii de filtrare. Concomitent se intensifică eliminarea apei şi a clorizilor. În stadiul al doilea diureza scade, apa, sodiul şi clorizii se reţin în organism, ceea ce este cauzat de intensificarea secreţiei aldosteronului. În stadiul scăderii temperaturii corpului eliminarea apei şi a clorizilor creşte (mai ales în cazul secreţiei sudorale intense), creşte diureza. Aceasta poate avea ca urmare deshidratarea organismului. Modificările metabolismului. Febra este însoţită de modificări ale tuturor tipurilor de metabolism, acestea fiind în mare parte nespecifice, caracteristice şi pentru alte tipuri de procese patologice (de exemplu, hipoxia, stresul). Drept trăsătură specifică a febrei este considerată intensificarea proceselor de oxidare şi creşterea metabolismului bazal. S-a constatat că o dată cu ridicarea temperaturii cu 1oC metabolismul bazal se măreşte cu 10–12%. Concomitent sporeşte necesitatea în oxigen. Conţinutul de CO2 în sângele arterial scade din cauza hiperventilaţiei alveolare. O consecinţă a hipocapniei este spasmul vaselor cerebrale, scăderea afluxului de sânge şi oxigen spre creier. Modificările metabolismului glucidic în cazul febrei sunt condiţionate de excitarea sistemului nervos simpatic, ceea ce se manifestă prin dezintegrarea intensă a glicogenului în ficat, depleţia hepatocitelor în glicogen, ridicarea nivelului de glucoză în sânge (hiperglicemie). Aceste modificări condiţionează (în îmbinare cu dereglările metabolismului lipidic) acumularea corpilor cetonici în organism, dezvoltarea cetoacidozei. Febra este însoţită de asemenea de dereglarea metabolismului lipidic. Se intensifică mobilizarea grăsimilor din depozite (lipoliza în ţesutul adipos), ceea ce constituie sursa principală de energie la bolnavi. În urma epuizării rezervelor de glicogen se dereglează oxidarea acizilor alifatici superiori, se intensifică elaborarea corpilor cetonici. La bolnavi se constată hipercetonemie şi hipercetonurie. Metabolismul proteic de asemenea se modifică considerabil: echilibrul azotului devine negativ, fapt cauzat atât de dezintegrarea intensă a proteinelor, cât şi de aportul insuficient de proteine în organism, condiţionat de anorexie şi dereglările digestiei. Pe acest fundal se pot intensifica fenomenele de carenţă proteică. Dereglările metabolismului hidrosalin în cazul febrei pot conduce la evoluţia unei deshidratări izotonice grave însoţite de tulburări ale funcţiilor SNC. La copii se dezvoltă rapid tulburări ale termoreglării, hipertermia, adesea apar convulsii. Dereglările metabolismului hidrosalin în cazul febrei corelează deseori cu dereglări ale echilibrului acido-bazic – febra moderată este însoţită frecvent de alcaloză gazoasă, iar febra înaltă şi hiperpiretică – de acidoză negazoasă. Febra conduce la scăderea conţinutului de fier liber în serul sanguin; totodată creşte conţinutul de feritină. În cazul febrei îndelungate este posibil să se dezvolte carenţa de fier – apare anemia hipocromă. Scăderea activităţii fermenţilor ce conţin fier conduce la dereglări ale proceselor respiraţiei tisulare, mai ales în creier. În febră scade cantitatea de zinc şi creşte cantitatea de cupru. Importanţa biologică a febrei Febra ca proces patologic tipic apărut pe parcursul evoluţiei are o mare importanţă şi determină în mare măsură rezoluţia benefică a bolilor. Febra moderată are o serie de proprietăţi protective: 1) stimulează elaborarea anticorpilor, activitatea citokinelor (de exemplu, a interferonului); 2) stimulează imunitatea celulară; 3) stimulează fagocitoza; 4) frânează dezvoltarea reacţiilor alergice; 5) inhibă multiplicarea microbilor şi virusurilor şi exercită o acţiune bactericidă (de exemplu, s-a constatat că gonococii şi treponemele pier la o temperatură de 40–41о С); 6) micşorează rezistenţa microbilor la antibiotice. Luând în considerare cele spuse mai sus, în prezent nu se recomandă administrarea substanţelor antipiretice în terapia febrei moderate. Importanţa protectivă a febrei şi-a găsit aplicare în elaborarea preparatelor pentru aşa-numita piroterapie – metodă de tratament al infecţiilor cronice cu evoluţie torpidă (de exemplu, al sifilisului) prin febra indusă artificial. Impactul negativ al febrei asupra organismului constă în faptul că febra înaltă poate altera în mod direct celulele SNC, impune suprasolicitarea funcţională a aparatului cardiovascular, dereglează procesele digestive, intensifică metabolismul. Febra este suportată deosebit de greu de către persoanele de vârstă înaintată, precum şi de copii de vârstă fragedă. Febra îndelungată (de exemplu, în cazul tuberculozei, proceselor septice cronice) poate extenua bolnavul. Tactica medicului vis-a-vis de bolnavul cu febră necesită atitudine individuală luând în considerare specificul şi gravitatea bolii, caracterul febrei, modul cum pacientul suportă febra, contraindicaţiile posibile pentru terapia antipiretică.
Iniţial stresul a fost descris ca reacţie generală nespecifică, predominant adaptativă, a organismului la leziunile provocate de numeroşi factori patogeni – inocularea parenterală a extractelor din organe, substanţe toxice, acţiunea temperaturilor joase şi ridicate, infecţii, traume, hemoragii, iritarea sistemului nervos şi mulţi alţii. Studiul sistematic efectuat de Hans Selye asupra modificărilor morfologice şi funcţionale, deseori identice, produse de diverşi factori de agresiune fizică, chimică, biologică, psihică sau socială au evidenţiat caracterul nespecific al reacţiilor, comune pentru diferiţi agenţi ai mediului ambiant. Predominant aceste reacţii prezintă ansamblul de răspunsuri neuro-endocrine şi metabolice ale organismului la acţiunea factorilor stresanţi denumit de Selye „sindrom general de adaptare” (SGA) (1939), iar de către Laborit – „reacţie oscilantă postagresivă” – (ROPA) (1955). Reacţiile neuro-endocrino-metabolice adecvate factorului stresant şi care asigură rezistenţa şi restabilirea echilibrului homeostatic fără consecinţe dăunătoare pentru organism au fost denumite „eustres”. Răspunsurile inadecvate (excesive sau insuficiente) generatoare de reacţii patologice, procese patologice sau boală poartă denumire de „distres”. Etiologie. În calitate de factori stresanţi Selye a evidenţiat factori mecanici (traume mecanice), fizici (temperatura joasă sau înaltă), chimici (toxine), biologici (infecţie), psihogeni (traumele psihice). În funcţie de natura lor factorii stresanţi se divizează în bioecologici, psihici şi sociali. 1. Factorii bioecologici (somatici) – traumatisme, temperatura (frigul sau căldura), curenţii de aer, umiditatea, radiaţiile ionizante, noxele chimice, factorii alimentari, agenţii infecţioşi, parazitari, efortul fizic etc. 2. Factorii psihici – frica, anxietatea, frustrarea, suprasolicitarea psihoemoţională, conflictele, stările afective. 3. Factorii sociali – interrelaţii conflictuale de serviciu, familiale, sociale. Patogenie Reacţiile biologice postagresive din sindromul general de adaptare evoluează la animale şi om în trei stadii descrise de Hans Selye:
Stadiul de alarmă constă din două faze – faza de şoc şi faza de contraşoc. Faza de şoc apare imediat după acţiunea factorului stresant şi se manifestă prin “sindromul lezional primar” apărut în locul acţiunii factorului patogen. Modificările locale produse de factorul stresant (leziuni celulare, distrofii, necroză, inflamaţie) prin mecanisme reflexe şi umorale conduc la excitaţia sistemului nervos simpatic, stimularea medulosuprarenalelor şi corticosuprarenalelor. Adrenalina şi noradrenalina eliberată în circulaţia sanguină mobilizează forţele de apărare ale organismului proprii fazei de alarmă şi manifestate prin şoc – se intensifică activitatea cardiacă, respiraţia externă, survine vasoconstricţia periferică cu vasodilataţie în miocard, creier şi circulaţia pulmonară (centralizarea hemocirculaţiei), creşterea presiunii arteriale, intensificarea proceselor catabolice – glicogenoliza, lipoliza, proteoliza paralel cu gluconeogeneza, bilanţ negativ de azot, sporeşte consumul de O2 şi formarea de CO2, se intensifică fagocitoza. Hipersecreţia de adrenalină, hiperlipidemia, eliberarea fierului din hemoglobină şi mioglobină, scindarea ATP până la ADP şi AMP conduc la activarea procesului de peroxidare a lipidelor membranei citoplasmatice şi a organitelor celulare cu efectele nocive tipice. Concomitent efectul patogen al peroxizilor lipidici se amplifică prin epuizarea sistemelor antioxidante (SOD, catalaza ş.a.). Faza de contraşoc debutează cu predominarea sistemului simpato-adrenergic, urmată de secreţia crescută a hormonului antidiuretic (ADH). Includerea în proces a axei hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenale se manifestă prin hipersecreţia de corticoliberine hipotalamice (RF-ACTH), corticotropină hipofizară (ACTH) şi consecutiv prin activarea corticosuprarenalelor cu hipersecreţia semnificativă a gluco- şi mineralocorticoizilor, ce intervin în metabolismul glucidic, protidic, mineral şi măresc adaptabilitatea şi rezistenţa organismului. Stimularea sistemului ortosimpatic şi descărcările postagresive de catecolamine conduc la o creştere marcată a disponibilităţilor de energie necesară activităţii biologice specifice mecanismelor de adaptare prin mobilizarea pronunţată şi eficientă a rezervelor de glucide (glicogen hepatic) şi lipide (din depozitele adipotisulare), intensificarea formării de compuşi macroergici (ATP) etc. Acţiunea sinergistă a catecolaminelor şi corticosteroizilor în special asupra sectorului vascular şi intensificării catabolismului asigură condiţii pentru o activitate biologică mai eficientă. Astfel, se intensifică circulaţia locală şi cea sistemică, în special în organele de importanţă vitală: creier, inimă, pulmoni – are loc vasoconstricţia periferică cu redistribuirea sângelui, mobilizarea sângelui depozitat. Glucocorticoizii intensifică neoglucogeneza, ceea ce amplifică hiperglicemia iniţiată de catecolamine, posedă acţiune antiinflamatorie, intensifică eritropoieza. Sporeşte cu mult activitatea leucopoietică a organelor hematopoietice cu o creştere preponderentă a neutrofilelor. Sub acţiunea glucocorticoizilor are loc activarea factorilor de coagulare a sângelui, sporirea trombocitopoiezei, creşterea catabolismului proteic, menţinerea stabilităţii membranelor celulare şi a organitelor celulare, în special ale celor mitocondriale şi lizozomale. Consecutiv tulburării bilanţului hidroelectrolitic are loc secreţia de mineralocorticoizi, prevenind astfel pierderile excesive de Na+ şi K+, precum şi economisirea apei prin secreţia de ADH. Din manifestările clinice majore ale primului stadiu face parte hiperplazia şi hipersecreţia corticosuprarenalelor, involuţia organelor limfoide urmată de limfocitopenie, oprimarea fagocitozei, eozinopenie, creşterea presiunii arteriale şi a tonusului muscular, hiperglicemie, normalizarea temperaturii corpului, hipersecreţia cu hiperaciditate gastrică, care, concomitent cu spasmul vaselor sanguine şi inhibiţia proliferării mucoasei gastrice, diminuează protecţia mucoasei şi poate duce la apariţia ulcerelor stomacale.
Stadiul de rezistenţă are manifestările caracteristice în toate sistemele organismului. Sistemul cardiovascular reacţionează prin tahicardie şi hipertensiune arterială datorită efectelor catecolaminelor, centralizarea hemocirculaţiei prin intermediul vasoconstricţiei şi vasodilataţiei selective, creşterea volumului sângelui circulant prin mobilizarea sângelui depozitat în ficat, splină, plexul subpapilar şi intensificării eritropoiezei. Aparatul respirator – creşterea frecvenţei respiraţiei, dilatarea bronşiilor, majorarea suprafeţei alveolare etc. În rinichi are loc vasoconstricţie şi micşorarea debitului sanguin renal, a presiunii efective de filtraţie glomerulară şi a diurezei, care se micşorează şi mai mult o dată cu creşterea secreţiei de ADH. Reacţia glandelor endocrine în stres este diferită. Din cele mai importante reacţii face parte hipertrofia suprarenalelor cu creşterea secreţiei de hormoni catabolizanţi – catecolamine, glucocorticoizii, hipersecreţia glucagonului, somatotropinei cu acţiune catabolizantă asupra metabolismului glucidic şi lipidic; concomitent are loc inhibiţia secreţiei hormonilor anabolizanţi – testosteronul şi insulina. Modificările metabolice – intensificarea glicolizei în ficat şi muşchii striaţi cu efect hiperglicemic, intensificarea lipolizei cu hiperlipidemie de transport cu acizi graşi liberi în plasmă, proteoliza în organe şi gluconeogeneza. Stresul se soldează şi cu modificări morfologice şi funcţionale în sistemul hematopoietic şi imun – atrofia timusului şi ţesutului limfoid cu micşorarea numărului de limfocite în sângele periferic, redistribuirea limfocitelor din compartimentul intravascular în splină, noduli limfatici, duct toracic şi măduva osoasă, supresia limfocitelor T, scăderea eozinofilelor şi monocitelor prin redistribuire. Toate aceste fenomene determină imunodeficienţa stresogenă. Concomitent are loc creşterea numărului neutrofilelor în circulaţie prin mobilizarea lor din măduva osoasă, însă cu inhibarea emigrării şi acumulării lor în focarul inflamator. Patogenia stresului include mecanisme nervoase şi endocrine. Hipotalamusul şi ariile adiacente acestuia sunt considerate a fi componentele centrale ale răspunsului în stres. Ele primesc stimuli de la formaţiunea reticulară a trunchiului cerebral, de la ariile limbice şi de la talamus. Semnalele stresului psihogen parvin la hipotalamus prin căile corticale descendente (cortico-hipotalamice), în timp ce stresul fizic (somatic) este declanşat prin căile nervoase ascendente de la măduva spinării. Formaţia reticulară este un alt component nervos primar în răspunsul la stres, prin care are loc activarea nespecifică a creierului. Sistemul nervos simpatic este pista eferentă comună, care face conexie cu organele periferice efectoare şi prin care se realizează starea de alertă a sistemului nervos. Neurotransmiţătorul periferic, care acţionează la nivelul organelor şi determină reacţiile fiziologice caracteristice stresului, este noradrenalina. Unul din efectele stimulării fibrelor preganglionare, care fac sinapsă în medulara suprarenalei, este creşterea sintezei şi secreţiei în sânge a adrenalinei. Totodată adrenalina pare să aibă un efect de interconexie la nivelul unor arii cerebrale, în special la nivelul formaţiunii reticulare. Astfel, există o autoamplificare a răspunsului sistemului nervos la stres. Mecanismele patogenetice endocrine includ hipersecreţia de adrenalină şi noradrenalină, somatotropină, corticotropină şi glucocorticoizi. Stadiul de epuizare survine la acţiunea îndelungată a factorului stresant şi denotă epuizarea mecanismelor adaptative şi protective, în special insuficienţa de glucocorticoizi şi epuizarea rezervelor energetice. Stadiul de epuizare se manifestă prin limitarea adaptabilităţii organismului, instalarea hipoplaziei şi hipofuncţiei suprarenalelor, micşorarea secreţiei de corticosteroizi, ceea ce duce la hipotensiune arterială, bradicardie, hipotermie, permeabilitate capilară crescută, anemie, osteoporoză, atrofia gonadelor, tulburări metabolice grave, acidoză decompensată, caşexie, epuizarea şi moartea organismului. Semnificaţia biologică. Stresul moderat şi de scurtă durată are efect favorabil pentru organism, care este determinat atât de creşterea adaptabilităţii şi rezistenţei organismului la acţiunea factorilor patogeni, care au declanşat reacţia stres, cât şi la acţiunea altor factori stresogeni (rezistenţă încrucişată). În consecinţă are loc atenuarea reacţiei inflamatorii hiperergice, eventual nocive pentru organism, preîntâmpinarea reacţiilor alergice, afecţiunilor cardiace, rinichilor şi ale altor organe. Totodată stresul exacerbat şi de lungă durată poate să se soldeze cu consecinţe nefaste, uneori fatale, pentru organism. Impactul negativ al stresului întruneşte patologia de stres (maladaptarea). Cercetările populaţionale au demonstrat că acţiunea factorilor stresanţi psihogeni poate conduce la apariţia bolilor psihosomatice (ulcer duodenal, astm bronşic, infarct de miocard, neurodermite, hipertiroidism etc.). Catecolaminele eliberate sub influenţa factorilor stresanţi acţionează asupra aparatului cardiovascular, rinichilor, pancreasului etc. Deşi stresul prezintă un complex de reacţii nespecifice, s-a constatat că stresul psihogen prin efectele sale diferă de cel fizic. Stresul psihic se manifestă îndeosebi prin tahicardie, hiperlipidemie provocate de creşterea predominantă a adrenalinei, pe când stresul fizic duce la creşterea debitului cardiac şi a tensiunii arteriale în legătură cu predominarea noradrenalinei. Factorii ce determină maladaptarea sunt divizaţi în factori necesari şi favorizanţi. Factorii necesari sunt stările stresante frecvente, suprasolicitarea îndelungată a organelor. Din factorii favorizanţi fac parte predispoziţia ereditară faţă de anumiţi stresori, rezistenţa diminuată a organelor în stres, deprinderile nocive – abuzul de medicamente, fumatul, alcoolismul etc., tipul de personalitate, variabilitatea stresorilor individuali ce acţionează simultan asupra individului. Patogenia maladiilor provocate de stres. Cercetările au demonstrat că circa 70–80% din problemele de sănătate sunt agravate sau provocate de stres. Bolile provocate de stres sunt în directă relaţie cu activitatea sistemului nervos, endocrin şi imun. Dezechilibrul vegetativ (cu predominare simpatoadrenală sau parasimpatică) poate antrena tulburări microcirculatorii, reologice, cu modificări ale debitului sanguin şi ale permeabilităţii vasculare ce pot conduce în final la dereglări metabolice locale, edem, hemoragii, leziuni ireversibile, necroză tisulară şi pot servi ca factor patogenetic al unor boli, ca astmul bronşic, ulcerul gastric, colita, sindromul colonului iritabil, stenocardia, alergia, artrita reumatoidă, cancerul etc. Fiind grupate pe sisteme, bolile induse de stres pot fi: imunodeficienţele, maladiile cardiovasculare, digestive, dermatologice, respirstorii. Hipertensiunea arterială stresogenă se poate datora reactivităţii specifice individuale ale organismului. Este posibil ca ereditatea sau experienţa specifică de viaţă să determine răspunsul creierului la diferite tipuri de stres prin creşterea presiunii arteriale. Cardiopatia ischemică şi infarctul de miocard de asemenea au în patogenie componentul stresogen. La unele persoane supuse stresului puternic s-a observat apariţia ulcerelor gastro-duodenale. Mecanismele, care ar putea să explice asocierea stresului cu ulcer peptic, constau în scăderea rezistenţei mucoasei gastro-duodenale (vasoconstricţia produsă de catecolamine şi insuficienţa secreţiei de mucină, care normal protejează mucoasa de factorii agresivi), concomitent cu amplificarea acţiunilor agresive asupra mucoasei (hiperaciditatea provocată de cortizol). Dereglările neuroendocrine declanşate în stres pot influenţa şi sistemul imun. S-a demonstrat că stresul psihic măreşte frecvenţa infecţiilor respiratorii, tuberculozei, mononucleozei, infecţiilor streptococice. Influenţa sistemului nervos asupra imunităţii a devenit mai uşor de înţeles după ce s-a descoperit că limfocitele, pe lângă receptori pentru antigen şi pentru interleukine, mai dispun şi de receptori pentru glucocorticoizi, catecolamine, dopamină, histamină şi endorfine, numărul cărora poate creşte în stres. Interleukina 1, secretată de limfocite, la rândul său, poate acţiona, asupra sistemului nervos, producând tulburări de somn, de respiraţie, de apetit etc. Mai multe studii au demonstrat o corelaţie pozitivă între susceptibilitatea la cancer şi anumite caractere psihologice. Se pare, că persoanele extraverte capabile să exprime emoţional sentimentele negative cum ar fi frica, spaima, furia, au mai multe şanse să evite cancerul decât indivizii intraverţi, cu caracter stoic şi tendinţă de interiorizare a sentimentelor.
Yüklə 2,35 Mb. Dostları ilə paylaş:
|