Morfologia funcţională a arcadelor dentare

ARCADELE DENTARE PERMANENTE ÎN MORFOLOGIE PRIMARĂ

Arcadele dentare permanente sunt alcătuite din 32 de dinţi: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari şi 12 molari.

In evoluţia arcadelor dentare permanente se remarcă mai multe perioade:

Prima perioadă, cunoscută sub numele de „arcada adultului tânăr. Este perioada evoluţiei molarului secund permanent, când se remarcă o aliniere notabilă a arcadei.

Perioada a doua este cunoscută şi sub numele de „arcada stabilă a adultului tânăr. Este o perioadă destul de lungă, cuprinsă între momentul când molarii secunzi permanenţi ating planul de ocluzie, până la erupţia molarilor trei. Ea durează aproximativ şase ani, uneori mai mult.

Perioada a treia, denumită şi „perioada arcadei complete a adultului. Ea presupune atingerea dimensiunilor definitive ale arcadelor. Această perioadă lipseşte adeseori datorită ageneziei molarilor trei sau a incluziei lor, în plus vârstele de erupţie a acestor dinţi variază mult

Perioadele de evoluţie a arcadelor dentare permanente: a) arcada adultului tânăr;
b) arcada stabilă a adultului tânăr; c) arcada completă a adultului

In componenţa arcadelor dentare permanente intră atât dinţi de care erup în locul dinţilor temporari (incisivi, canini, premolari) cât şi completare care erup distal de ultimul molar temporar (molarii permanenţi). Şi arcadele permanente prezintă o morfologie primară (care de la vârsta de 11-12 ani până la 15-16 ani) şi o morfologie secuntară al cărei debut este marcat de fenomenul de uzură dentară .

Arcadele permanente naturale, armonios dezvoltate, prezintă o serie de parametri:

• 
  formâ armonioasă, de cele mai multe ori elipsă sau hiperbolă;
  
• 
  poziţii axiale corespunzătoare şi armonios corelate ale dinţilor antagonişti de pe cele două arcade dentare;
  
• 
  prezenţa ariilor de contact interproximale în jurul cărora apar ambrazuri cu o anumită simetrie;
  
• 
  situarea mai mezială a fiecărui dinte inferior faţă de omologul său
  
• 
  existenţa a doi antagonişti pentru fiecare unitate dentară cu excepţia iincisvului inferior şi a molarului trei superior;
  
• 
  prezenţa celor două curbe caracteristice de ocluzie (von Spee şi wilson ).
  
• 
  arcada superioară este mai lungă şi mai largă, ea circumscrie total arcada inferioară.
  

FORMĂ

Forrma arcadelor dentare extraalveolare poate fi apreciată convenţional dupa traseul unor linii curbe după cum urmează:

• 
  linia care trece prin marginile incisivilor, vârfurile cuspizilor caninilor cuspizilor vestibulari ai dinţilor laterali superiori;
  
• 
  linia care trece prin marginile incizale ale incisivilor, vârfurile cuspizilor caninilor şi ale cuspizilor vestibulari ai dinţilor laterali inferiori;
  
• 
  linia cuspidiană patatinaiă (superioară), care trece prin vârfurile cuspizilor palatinali superiori şi poate fi prelungită prin cingulum-urile frontalilor superiori;
  
• 
  linia cuspidiană linguaiă (inferioară), care uneşte cuspizii linguali mandibulari şi poate fi prelungită prin cingulum-urile frontalilor inferiori.
  

Este interesant de urmărit evoluţia formei arcadelor dentare de la antropoide până la om. Evoluţia lor are loc preferenţial în plan transversal.

Astfel, arcadele antropoidelor imită forma literei „U”, pe laturile paralele ale acestui „U” fiind dispuşi premolarii şi molarii. între canini şi incisivii laterali apare caninul inferior (fig. .

Arcadele oamenilor fosili le repetă pe cele ale antropoidelor mari, forma lor rămâne pătrată; caninii, deşi îşi mai reduc dimensiunile, rămân totuşi proeminenţi. La hominide, caninul îşi reia rangul său, curba se atenuează, ia aspect eliptic consecutiv lărgirii bazei craniului şi reculului concomitent al viscerocraniului. Fiind armă de apărare, caninul depăşeşte la hominide doar cu puţin planul de ocluzie.

De altfel, dimorfismul sexual face ca şi acest dinte să fie mai dezvoltat la masculi decât la femele. Acest dimorfism există încă la australopitec şi dispare o dată cu el.

Pitecantropul posedă dinţi mai puternici decât omul actual. Choquet oferă în acest sens cifre elocvente, iar Lavergne precizează că dimensiunile dinţilor au diminuat uşor după paleolitic.

Arcadele naturale normale îmbracă unele forme caracteristice. Izard narcă şase forme: parabolă, elipsă, hiperbolă, semicerc, în „U”, ovoidă .

Pentru Marseillier există trei tipuri mai frecvente: hiperbolă, elipsă şi în „U”.

Arcadele parabolice, se caracterizează printr-o curbă uşoară în liunea frontalilor care se continuă prin două linii divergente spre distal .

Arcadele eliptice au curbura mai accentuată în regiunea frontală, cu schidere spre lateral şi o oarecare convergenţă în zona ultimilor molari .

Arcadele hiperbolice prezintă o curbură strânsă, uşor aplatizată în liunea frontală care se continuă spre distal sub forma a două linii diver- îte, identificându-se adeseori la mandibulă.

Cele şase forme de arcade normale descrise de Izard: a) parabolă; b) elipsă; c) hiperbolă; d) semicerc; e) în formă de „U”; f) ovoidală.



Arcadele ovoidale sau în semicerc , sunt mai fro<. vente în dentaţia temporară (cu precădere cele în semicerc).

Arcadele în „U” par a reproduce arcadele antropoidelor, fiind considerate de majoritatea autorilor normale pentru specia umană.

La maxilar predomină formele semieliptice (parabolice), iar la mandibulă cele hiperbolice.

Există autori (Lowery, Garbarino etc.) care susţin existenţa unei corelaţii între forma arcadelor şi forma feţei