Diagnosticul psihic provizoriu

Diagnosticul psihic provizoriu Examenul psihologic poate fi privit ca o aplicaţie de teste, ca studiu de cazuri, ca observaţie scurtă şi intensă. Cel care a dat primele elemente privind dinamica examenului psihologic a fost A. Binet. Secţiunea de diagnoză are câteva caracteristici şi presupune multe cunoştinţe, multă experienţă, simţ psihologic. Pornim de la ipoteza că în fiecare situaţie psihologul poate elabora o scemă de lucru şi o sinteză a datelor din primele observaţii şi date privind un caz oarecare. Aceasta are valoarea unei ipoteze de lucru şi reprezintă surprinderea acelor aspecte şi simptome care i se par psihologului mai pregnante şi caracteristice. Acest prim diagnostic, provizoriu, conţine aspecte şi ipoteze ce stau la baza diagnozei psihice diferenţiale (se elaborează în urma aplicării de teste şi a corelării rezultatelor astfel obţinute cu date suplimentare biografice şi de observaţie). Şansele de confirmare a ipotezelor cuprinse în diagnoza psihică provizorie sunt relativ mari în cazul în care experienţa şi pregătirea psihologului sunt elevate. Ipoteza = rol important. Permite să se parcurgă drumul posibil cauzal dintre anumite simptome şi aspectele mai complexe subiacente ce pot fi incriminate într-un caz oarecare. Permite să se ţină în evidenţă caracteristicile cazului. La baza diagnosticului psihic provizoriu stau o serie de cunoştinţe, dar şi o înţelegere mai subtilă a problemelor cazului respectiv. La consultul psihologic din policlinici sau la centrele de neuropsihiatrie infantilă vin foarte mulţi copii. Toate ipotezele formulate în diagnoza psihică provizorie trebuie verificate. Psihologul e bine să cunoască curba dezvoltării psihice pentru a se folosi de ea în mod eficient. Dacă un copil preşcolar mic prezintă unele defecte de vorbire (dislalie simplă sau polimorfă) fenomenul ca atare se poate încadra ca logopatie de dezvoltare ce se poate ameliora, integral chiar, fără intervenţii prea complicate. În cazul în care pronunţarea defectuoasă persistă şi în perioada preşcolară mare, se conturează caracteristicile unei logopatii reale. Aceleaşi simptome pot avea semnificaţii diferite la vârste diferite > necesitatea de a cunoaşte bine caracteristicile de bază ale dezvoltării psihice. Pe acest tablou se pot manifesta întârzieri de apariţie (ale mersului, vorbirii, dezvoltării sociabilităţii) dar şi întârzieri de dezvoltare după ce anumite caracteristici s-au constituit. La acestea se adaugă fenomenele de deteriorare, nematurizare (infantilism) etc. Diagnosticul provizoriu trebuie formulat cu multă precauţie, urmând să fie suplimentat, ajustat. Diagnoza psihică diferenţială Când un tânăr vorbeşte defectuos e uşor de observat de către oricine că suferă de o logopatie. Diagnosticul provizoriu e relativ uşor de pus prin ascultarea atentă a categoriei de sunete alterate, a înlocuirilor, perseveraţiilor, etc. totuşi, numai un examen psihologic mai complex (cu teste) ne va putea duce la stabilirea unui diagnostic psihic diferenţial, la stabilirea faptului dacă e vorba de polilalie combinată cu tahilalie în urma unui traumatism, sau dacă e vorba de o logopatie pe fond de oligofrenie. În cazurile de insuccese şcolare ca simptom, numai sondarea complexă a caracteristicilor activităţii şcolare, a inteligenţei (atenţiei, memoriei) etc. pot permite o diagnosticare fină a caracteristicilor şi substratului carenţial al insuccesului şcolar. Numai diagnosticul diferenţial ne va arată dacă insuccesul şcolar se datorează unui intelect de limită, memorie nesatisfăcător dezvoltată şi exercitată, inadaptare la viaţa şcolară, interese neorganizate, lipsa atitudinilor necesare ritmului şi stilului vieţii şcolare, deteriorare a văzului sau auzului. E nevoie de foarte mare precauţie şi subtilă sondare a tuturor ipotezelor ce se pun în astfel de cazuri cu atât mai mult cu cât pot fi şi alte multe cauze ce pot determina rămânerea în urmă la învăţătură. Există anumite condiţii care fac dificilă diagnoza psihică diferenţială. Orice psiholog practician ştie că un elev care nu poate face faţă primului moment de contact cu psihologul prezintă rareori o debilitate mintală, deşi comportarea lui ar incrimina un astfel de diagnostic. Incapacitatea lui de moment se poate datora mai multor cauze, cum ar fi lipsa de interes şi atenţie faţă de situaţie, timiditatea şi anxietatea, inhibiţia nevrotică, … Stabilirea unui diagnostic psihic nu constă în aplicarea unui test sau într-o examinare, ci examinarea şi aplicarea de teste constituie momente într-o acţiune mult mai complicată, care în principiu are anumite dimensiuni, o anumită structură. Se obişnuieşte ca atunci când e vorba de un copil sau de un tânăr elev, educatorii sau tutorii elevului să se antreneze pentru a vedea ce probleme pune copilul. În aceste condiţii se efectuează cadrul larg al anamnezei ce va trebui completată cu ancheta socială. Examenul începe cu observarea conduitei elevului şi cu o aplicare a unui test mai general de inteligenţă (Binet – Simon; Standford – Binet pentru copii de la 5 la 10 ani). Pentru copii de peste 10 ani – testul de inteligenţă al lui Wechsler D. Se stabileşte QI sau vârsta mintală. Aceste rezultate se compară cu rezultatele la învăţătură. Neconcordanţa atrage după sine necesitatea suplimentării diagnosticului psihic cu mijloace de control mai fin şi mai diverse. Se controlează dacă eşuarea la anumiţi itemi se poate explica printr-o dislexie. Se dau în continuare, după necesităţi, teste de atenţie, memorie, clasificări. Rezultatul final permite să se constate ce caracteristici intelectuale se pot atribui subiectului respectiv. Diagnosticul psihic elaborat în urma sondării din aproape în aproape a caracteristicilor psihice ale unui subiect s.n. diagnostic psihic progresiv, funcţional sau multifazic. În stabilirea diagnozei psihice trebuie avut în vedere gradul de convergenţă şi divergenţă al rezultatelor. Sunt subiecţi cu o structură divergentă evidentă. La aceştia nu au acţionat satisfăcător factorii educativi sau au un caracter nativ divergent. Nu există o dependenţă direct proporţională între condiţiile optime de mediu şi valorificarea ereditară maximală. Subiecţii cu dotaţie psihică foarte slabă într-o direcţie a structurii psihice sunt puţin sensibili la educaţie în acea direcţie, din care motiv este bine să se cunoască toate caracteristicile compensatorii de care dispun. Dezvoltarea şi involuţia psihică nu au loc concomitent în toate caracteristicile psihice. Tendinţa spre armonizare, în schimb, e permanentă. Pe fondul armonizării există uneori aspecte aberante, anomalii, disarmonii psihice care se datorează condiţiilor de mediu. E foarte important contactul personal, cunoaşterea temeinică a fiecărui caz. Cel puţin 20 % din diagnostic decurge din contact. Cu cât vârsta e mai mică, cu atât diagnosticul este mai nesigur şi datorită capacităţii reduse de a se dezvălui. La subiecţii de aproximativ 6 ani, divergenţa rezultatelor este foarte mare şi din cauză că există o mare inegalitate între capacităţile de proiectare şi dezvăluire. Diagnoza psihică progresivă include o structură, o strategie şi o anumită finalitate. Structura poate fi mai simplă sau mai complexă în funcţie de aria de probleme puse de cazul ce trebuie tratat. Strategia se referă la modul în care se abordează structurile psihice mai fragile sau cele suspecte de carenţe precum şi la modul în care se sondează capacităţile de supleanţă, iar finalitatea priveşte aspectele rezolvate cu măsurile ce trebuie luate. Clasificarea lui A. Rey ale categoriilor de cazuri în care se aplică diagnosticul psihic diferenţial complex: Cazuri fiziogene în evoluţie – oboseală, scădere a randamentului intelectual, încetinire a dezvoltării… Cazuri de modificare patologică a căror etiologie nefiind organică scapă medicului. Supradeterminarea psihică e frecventă. Cazuri de modificări psihologice dobândite datorită faptului că anumite capacităţi psihologice specifice subiectului în cauză au fost permanent minate în condiţiile vieţii. Cazuri de întârziere sau deviaţie în dezvoltarea psihică datorită unor debilităţi somatice, unor condiţii de viaţă traumatizante. Cazuri banale legate de greşeli frecvente de educaţie.