Dr. I. Cucu C. Ioan Dr. Cucu Toma psihiatria sub dictatura o carte alba a psihiatriei comuniste romanesti



Yüklə 0,7 Mb.
səhifə7/16
tarix05.05.2017
ölçüsü0,7 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16

“Un om de curaj - dr. IOAN CUCU


In revista Flacara nr 19 (1248) din 10 mai 1979, aparea un interviu cu doctorul Ioan Cucu, medic primar psihiatru, doctor in stiinte medicale, asistent la Catedra de psihiatrie a Institutului de Medicina si Farmacie (cum se numea atunci, dupa moda sovietica, U.M.F. Carol Davila), care publicase de curand si o carte in doua volume - “Psihiatria sociala” -, in care facea niste afirmatii deosebit de critice, care au starnit o valva imensa in lumea psihiatrica, si nu numai, a timpului. Titlul interviului era “Psihiatria nu trebuie sa fie o Cenusareasa, iar aceasta nu-i priveste numai pe psihiatri, ci pe noi toti”. In interviu, doctorul Cucu, pe care il cunosteam si il stimam pentru ca imi fusese asistent, facea o critica severa a psihiatriei bucurestene, critica pe care o dezvolta in carte pe mai multe pagini. Iata cateva din ideile importante. Dupa ce mentiona date despre situatia psihiatriei din tarile dezvoltate, in care paturile afectate specialitatii (pe langa o dezvoltare deosebita a formelor de asistenta ambulatorie) depaseau ca numar pe cele afectate tuturor celorlalte specialitati, dupa ce spunea ce ar trebui sa fie un psihiatru in epoca moderna in care acesta a luat locul duhovnicului, dupa ce mentiona meritele deosebite ale Scolii Profesorului Pamfil si, mutatis mutandis, ale Scolii Profesorului Branzei in depasirea dogmatismului, doctorul Cucu abordeaza tema principala, si anume critica “scolii de la Bucuresti”, ramasa prizoniera unei psihiatrii de secol XIX, cu modelul fizic de boala, materialist-mecanicist, care neglijeaza factorii sociali si psihologici prinsi in etiologia tulburarilor psihice s.a.m.d. In continuare, se refera la subaprecierea psihiatriei si a rolului ei in societatea moderna. Absolvent si al Facultatii de Psihologie, observa lipsa acestei discipline din programa Facultatii de Medicina. Remarca apoi numarul mic de stationare de zi de psihiatrie, numar ramas, din pacate, pana astazi aproape neschimbat.

In cartea sa, care a fost propusa pentru a fi retrasa din librarii si data la topit la presiunile facute de conducerea Catedrei din Bucuresti, doctorul Cucu critica sistemul mafiotic de promovare, modalitatea de tip feudal a conducerii sectiilor de spital, care erau un fel de fief-uri atribuite pe viata oamenilor agreati de conducere (situatie existenta, de altfel, in tot sistemul sanitar comunist si care se perpetueaza si astazi) s.a.m.d.

Reactia conducerii Catedrei din Bucuresti si a spitalului (Gh. Marinescu pe atunci, acum “Al. Obregia”) a fost de negare vehementa si de infierare publica de tip inchizitorial stalinist, in unanimitate, spre rusinea tuturor participantilor. Au fost convocati toti medicii din clinica in amfiteatrul mare si au luat cuvantul sefii de sectii, directorul spitalului, seful de atunci al catedrei si conferentiarii. Autorul acestor randuri a asistat din sala, ca medic rezident, la aceasta punere la stalpul infamiei. Doctorul Cucu s-a aparat cu demnitate si curaj. Imi aduc aminte ca a comparat atitudinea conducerii catedrei si a camarilei acesteia (este o tendinta, sechela a comunismului in mentalul colectiv, de refacere a piramidei puterii in psihiatrie, cu toate consecintele nenorocite de stopare a progresului, traite de noi in regimul trecut. Participa la competitie, ca o culme a ridicolului, si un fel de Zaroni feminin, pe cat de modesta intelectual, pe atat de ambitioasa si incantata de sine, incurajata interesat de cinismul ironic al unui fel de stapan al inelelor, mare manipulator al invatamantului medical universitar bucurestean actual), care isi etala “maretele realizari”, cu aceea a unui om sarac care isi zornaia tot timpul punga cu cei cativa banuti, ca sa-si creeze impresia ca nu este chiar asa de sarac. Doctorul Cucu nu a fost arestat sau condamnat (era totusi o perioada post-stalinista), a ramas in Catedra si la locul lui de munca, marginalizat insa si a iesit la pensie tot asistent. Situatia psihiatriei a ramas din pacate aproape neschimbata, in ciuda eforturilor doctorului Cucu si ale multor altor psihiatri de mare valoare.

Dupa Revolutie, dr. Cucu a cuplat imediat la actiunea A.P.L.R., dar si-a dat seama destul de repede ca cei 50 de ani de antiselectie operata de comunism au lasat sechele care nu pot fi inlaturate intr-o perioada atat de scurta.


Dr. Marian Popa, medic primar psihiatru, doctor in stiinte medicale, la Spitalul “Al. Obregia” din Bucuresti”

Interviul doctorului Cucu a fost reluat de Europa Libera (Annelise Gabani) si a starnit o mare agitatie in randurile psihiatrilor. Fiind una dintre primele activitati ale Ligii Anticomuniste a Psihiatrilor, interviul a declansat o furie greu de descris din partea aparatnicilor psihiatri. Pentru moment, nici nu puteau realiza cum de a fost posibil, daca acest lucru nu este un semnal ca puterea ar fi doritoare sa se debaraseze de acesti tartori. Dar nu a fost cazul, a fost doar un dus rece. Treptat, lucrurile s-au “normalizat”, autorului i s-a facut un proces public in amfiteatrul mare al spitalului unde, sub indrumarea sau mai degraba amenintarea tartorilor comunisti, diferiti medici - elemente de manevra - au vorbit vag despre “realizarile” psihiatriei comuniste, dar, spre exasperarea organizatorilor care doreau ca ei sa ramana in umbra, nimeni nu pronunta cuvinte de condamnare. A fost nevoie ca marele neurolog si academician, care insa nu era psihiatru, Vlad Voiculescu, sa se ridice si sa intrebe: "De ce pierdem noi timpul aici? Ni s-a spus ca trebuie sa-l condamnam pe dr. Cucu". De ce o fi facut acest om respectabil un astfel de lucru va ramane un mare mister. De fapt, pentru organizatori a fost un adevarat fiasco, mai ales ca nici mult asteptatele masuri organizatorice nu au fost lasati sa le ia, rezumandu-se doar la stoparea oricarei promovari profesionale in cadrul celor 15 - 20 de concursuri sustinute pentru postul de sef de lucrari cu persoane sub orice valoare profesionala.

Voi reda in continuare discutarea "cazului CUCU" in sedinta de partid de catre colegii sai de catedra, asa cum se afla relatat si in procesul-verbal al sedintei. Voi face prezentarea esentei luarilor de cuvant ale acestor "colegi".

Octavian Hanganu, colaborationist, omul de paie al regimului, eternul membru al comisiilor de expertiza judiciara, unde se decidea soarta dizidentilor, eternul secretar al comisiilor de promovare, unde se manipulau pilele si care in 30 de ani nu a facut o lucrare pentru doctoratul la care se inscrisese, conducator fiind prietenul sau, Predescu: “In catedra s-a muncit mult, dar dr. Cucu nu a aratat in atitudinea sa critica activitatile cu studentii, cum s-au tinut cursurile, iar criticile sale puteau fi facute chiar in Catedra. Nu a observat ca am inceput sa facem si psihoterapie”.

Asa incercau comunistii sa banalizeze atitudinile critice, numind realizari o serie de sarcini de serviciu. Cat despre psihoterapie, ea nu se face nici azi (se facea la acea epoca in mod clandestin), iar teza de doctorat cu psihoterapia a lui Hanganu nu a aparut nici azi, dupa un sfert de secol.

Milea considera ca in psihiatria noastra practica a luat-o inaintea teoriei si de aceea s-au gasit fisurile criticate de dr. Cucu si iar enumera, ca si Hanganu, cate sarcini (de serviciu) executa Catedra. Se arata revoltat ca noi am fi la nivelul secolului al XIX-lea. Desi a citit materialele publicate de dr. Cucu, nu a inteles nimic (era si greu avand studiile de psihiatrie facute la Moscova). Bineinteles, nu pierde ocazia unei apologii pentru "colegul" de studii din Uniunea Sovietica, V. Predescu.

Oancea, colaborationist notoriu al organelor, omul care pretindea ca l-a tratat pe Vianu cu electrosocuri, trimis sa ne reprezinte la O.M.S., se simte jignit de criticile aduse si mai ales de strigatul de alarma al doctorului Cucu, care spune ca psihiatria romaneasca este in deriva si ca sistematica materialista a profesorului Predescu este luata in deriziune, ca "noi" stam pe loc. Aceste fenomene se datoresc, evident, "golurilor de pregatire" a celui care critica. “Noi trebuie sa ne aparam adevarata stiinta psihiatrica fata de cei de la Timisoara sau cei de la Sibiu, care au ales o cale periculoasa, antipsihiatrica” (asa numeau ei pe aceia care nu acceptau conceptul clinico-nosologic, materialist al "Catedrei" din Bucuresti).

Ciurezu, varul ministrului Securitatii statului, Stanescu, respinge parerile doctorului Cucu. Este revoltat mai ales de termenul de "tratament veterinar" folosit la adresa psihiatrilor nostri atunci cand trateaza boala psihica doar cu droguri. Nu crede in psihologie si reia, ca si Ceausescu, "realizarile" Catedrei, de fapt cele cateva sarcini rutiniere.

Oare de ce,spune Nedelcu, care apoi a fugit in Occident, nu s-a dus la seful de catedra pentru a spune ce are de spus si s-a dus la Flacara? Era oare naiv sau lingusea seful pentru a putea primi pasaportul ce "l-a salvat" de tara si Catedra aceasta atat de buna?

Meiu, care afirma mereu ostentativ ca este membru de partid din 1945, adus cu pile in Catedra de "nenea" Derevici, directorul comunist care a venit imbracat ca ofiter sovietic, se intreba: “Cine m-a sfatuit sa fac asa ceva, sa spun acum pentru ca mi-am luat o mare raspundere”. El vede cum dr. Cucu neglijeaza munca de la Catedra.

Neicu, figura legendara a incompetentei si cinismului afirma: “Sa spuna doctorul Cucu cate ore de curs are, cate grupe de stagiu (ce legatura avea cu subiectul?). Care a fost contributia doctorului Cucu? De ce nu s-a adresat ierarhic (adica tocmai celui care distrugea psihiatria romaneasca, V. Predescu), cum poate spune ca este vinovat V. Predescu? De fapt, doctorul Cucu arunca cu pietre in psihiatrie”. Neicu crede ca intre psihiatri exista discordie pentru ca nu se accepta pozitia "inaintata" a lui Predescu si cere ca in mod public doctorul Cucu sa spuna ca regreta cele facute.

Damian crede ca aceste critici i-au fost inspirate de fosta conducere a Ministerului Sanatatii, ca de fapt nu Catedra (Predescu) este de vina pentru aspectele aratate, ci "cadrele superioare" (care oare?). Faptul ca nu avem reuniuni, congrese nu depinde de noi. Si el se considera jignit, dar crede ca doctorul Cucu o face pentru ca nu i se publica lucrarile si ca cele aparute sunt plagiate (dar nu spune pe cine a plagiat). Este nedumerit cine ar putea fi "dogmaticul", desi in particular eram prieteni si discutam exact cum am scris si cu toate era de acord. Dar asa era prietenia in comunism.

Lohan, adus la Catedra prin pila unui mare membru al Comitetului Executiv P.C.R., caruia i-a promis sa-i ingrijeasca fata schizofrenica ce-si omorase mama, a fost obligat sa o infieze, fiind adus pentru aceasta in Bucuresti. Aici a primit vila, post in Catedra pentru el si sotie etc.: “Dr. Cucu este manipulat de anumite forte (este evident tonul securist)”. Are un sentiment de mare durere ca nu am cerut avizul lui Predescu pentru a publica articolul, caci asa procedeaza un membru loial de partid (evident dr. Cucu nu era asa). “Dr. Cucu se simte repins de grup, de colectiv (vechea marota cu masele populare), dar in acelasi timp este reprezentantul unui grup (daca ar fi stiut el). Dupa parerea lui, as fi putut scapa usor daca as fi afirmat ca articolul mi-a fost impus de reporter. De fapt, in psihiatrie, sub conducerea tovarasului Predescu totul merge bine, nu avem nimic de schimbat

Brasla, eterna secretara de partid, a carei fiica a ales "libertatea" in Germania, ulterior imi reproseaza de ce nu am discutat cu partidul (dar ziarele nu erau ale partidului?), faptul ca exprim un punct de vedere egocentric (eu abordam problematici generale in fapt), ca au fost eliminati toti membrii de partid care de fapt m-au si respins, ca nu am avut incredere in grupa de partid.

Doamna psiholog Rascanu, colaborationista notorie, care tinea ostentativ pe birou poza ei impreuna cu Ceausescu,cand a participat la congresul al X-lea PCR, in calitate de delegata, ca degeaba am urmat Facultatea de psihologie, pentru ca nu am folosit-o (dar tocmai faceam apel la utilizarea psihologiei in tratamentul psihiatric), crede ca nu in felul acesta se va face psihologie medicala la facultatile de medicina si crede ca un articol in Flacara nu are nici o valoare (atunci de ce atata tevatura si discutii?).

Magureanu Sanda considera ca Predescu nu este raspunzator de lipsuri (dar el conducea psihiatria), ca arunc cu pietre in psihiatrie. Ea nu crede ca daca suntem organicisti am fi si dogmatici (logica comunista).

Constantinescu George, om de mare valoare intelectuala, care mereu era amanat de a fi numit profesor, pluseaza: “Materialul doctorului Cucu a iesit intamplator, caci la noi nu s-a manifestat o atitudune dogmatica (desi in particular critica mai mult decat mine cursurile rusificate ale lui Predescu si conceptele sale rudimerntare si care pentru mine au fost ca invatamintele unui profesor, asa cum imi era de fapt). Dar eroare, in public spune: “Opusul dogmatismului nu este existentialismul, ci materialismul dialectic (exact invers fata de cum se exprima in particular). Recunoaste ca uneori "dogmatismul este foarte deghizat".

Predescu, satisfacut de prestatia "colectivului" si de faptul ca cei dinaintea lui au atins problemele esentiale, nu se considera vinovat de neintroducerea psihologiei medicale in programa analitica (desi era prorector, dar a fost inselat de Pirée, care ii promisese sa-i faca cursuri pe care sa le sustina ca prim profesor ce a predat psihologia medicala, numai ca, primind recompensa un pasaport, inainte de a face cursurile, acesta a ales "libertatea" in Germania si psihologia nu s-a mai introdus la Medicina). Dar nu-i nimic, omul sustine ca "a militat tot timpul". Nu exista in psihiatrie decat modelul medical de boala, acesta este modelul materialist pe care trebuie sa-l acceptam. El ar face multe pentru psihiatrie, dar se opun organele superioare (cu toate ca el era deputat in M.A.N., prorector, secretarul comitetului de partid al Institutului de medicina, membru in comitetul de partid al centrului universitar etc). Ce ar mai fi vrut sa fie pentru a avea puterea de a actiona?).

Ce putea face doctorul Cucu, pe care chiar si colegii cei mai apropiati il lasasera singur in banca, retragandu-se ostentativ de langa el? Sustine ca chiar din punctul de vedere al P.C.R. este gresit sa se spuna ca nu mai este nimic de criticat. La noi nu a fost dogmatism, dar insisi comunistii se refereau la perioada "obsedantului deceniu", epoca Dej, ca la o epoca a dogmatismului, care in psihiatrie exista si azi, data fiind neacceptarea progreselor stiintifice, chiar daca se deghizeaza sub forma incompetentei, a rezistentei fata de schimbare etc. Remarcam faptul ca unii s-au simtit direct atinsi de notiunea de a fi dogmatici, motiv pentru care am asistat la adevarate autobiografii deculpabilizatoare. Nu e suficient sa criticam "epoca dogmatismului", ci dogmatismul actual din psihiatrie.

Urechile comuniste si ale lingusitorilor erau surde, asa ca totul a ramas ca inainte, chiar daca in sala erau niste baieti necunoscuti, cu "ochi albastri".

In perioada 1979 - 1983 apar consecutiv, in regie proprie, lucrarile mai sus mentionate, lucrari in care psihiatria socialista - pusa in scena de Predescu, Ionescu, Milea - era practic desfiintata; in reviste se publicau tot mai mult lucrari de psihologie, psihiatrie sociala, psihosomatica.

Desi liga nu si-a declarat niciodata existenta in mod oficial, a fost resimtita si a creat o adevarata deruta in randurile nomenclaturii, neobisnuita cu vreo opozitie. Din acest moment se creeaza in psihiatrie o situatie care, in anumite limite, se putea contesta daca exista curaj, lucru de neconceput inainte de 1979.

O serie de materiale au fost trimise Europei Libere, predate direct lui N. C. Munteanu, dar transmiterea lor pe post s-a facut dupa o logica de neinteles: s-au publicat doar cele mai nesemnificative. Se pare ca materialele i-au fost inmanate lui Vianu pentru a-si da parerea si ele ar fi suferit o cenzurare sau o lipsa de interes, asa ca nu au mai ajuns pe post. Si ce bune materiale erau, despre situatia psihiatriei noastre (peste 200 de pagini dactilografiate)!

Revolutia din 1989 gaseste liga intacta si in plina ofensiva, vrea sa se legalizeze sub acest nume, dar tentativa pare prea radicala si se infiinteaza Asociatia Psihiatrilor Liberi care, din pacate, este dusa la pieire de A. Romila, dupa ce a folosit-o pentru a ajunge profesor si a devenit un mare conducator in psihiatrie cochetand cu opozitia democrata. Aceasta asociatie tace in prezent, singurii membri ramanand Romila si cativa medici din serviciul pe care el il conduce si care au ramas din motive usor de inteles, organizatia pierzandu-si orice vocatie nationala sau de opozitie in psihiatrie. In schimb, a adus ceva avantaje materiale conducatorilor sai initiali. Astfel s-a sfarsit un vis frumos.

In 1992 Liga Anticomunista a Psihiatrilor incearca totusi sa se legalizeze, dar actiunea esueaza, curajul psihiatrilor nu permitea a se numi chiar “anticomunisti”. S-a renuntat la legalizarea ligii, pentru ca astfel cei cativa membri - fara zarva, surle si trambite - sa-si foloseasca la nevoie experienta in situatia alunecoasa prin care trece tara noastra, cand o reintoarcere la trecut nu este imposibila si oricum drumul psihiatriei noastre nu a suferit modificari esentiale dupa 1989 (aceleasi idei, aceiasi conducatori, nici o actiune de reforma, chiar daca avem si un director P.N.T.C.D.-ist care si-a realizat visul, a avansat).

In orice caz, liga ramane o forma de lupta alternativa a unor oameni care nu au urmarit posturi sau pozitii sociale, ci binele psihiatriei romanesti. .


4. Etapa criptocomunista
Dupa 1989, din nefericire tara noastra va trebui sa strabata o lunga etapa criptocomunista in contradictie cu ceea ce s-a intamplat in toata Europa de Est, cu exceptia fostelor tari care s-au desprins din U.R.S.S. In aceasta etapa, fostii comunisti din linia a doua, pe care Ceausescu ii tinea mereu in spate, preiau puterea politica in tara si pe aceasta baza in toate domeniile de activitate, inclusiv in psihiatrie. Din aceste motive, drumul spre reforme in toate domeniile va trebui sa astepte mult, mai ales ca si opozitia ajunsa acum la putere incepe sa aiba aceeasi atitudine de frica in reorganizarea tara.
Dificila confruntare cu trecutul

“Nimic nu ne poate mantui de trecut, nu exista o “recuperare” a trecutului. Viitorul nu poate fi cucerit decat prin impacare si nu prin rafuiala sau razbunare”, spunea pe buna dreptate contesa Marion Donhoff.

Psihiatrii, ca de altfel intreaga populatie a tarii, au fost pusi intr-o situatie in care nu puteau sa prevada ca, intr-un timp compatibil cu lungimea vietii lor, comunismul va lua sfarsit. Din aceste motive existau doar doua posibilitati: fie de a se adapta, de a tacea si de a incerca sa supravietuiasca, fie de a refuza compromisul si de a sfarsi in izolare, suferinta sau ca victime ale represiunii.

Cu linistea si pacea pe care ne-o dau anii trecuti de la revolutie, putem astazi sa privim situatia din epoca comunista mult mai obiectiv. Nu trebuie uitat ca numerosi cetateni, inclusiv psihiatri, se “aranjasera” in patul lui Procust al sistemului, au trait, au muncit si uneori au cunoscut si bucurii - asa cum sublinia Paler -, in timp ce nesiguranta actuala, deceptiile tind tot mai mult sa ia forma unei constante atitudini defensive, manifestandu-se cel mai adesea prin deprimare sufleteasca si ura. Oare nu am inceput deja sa auzim ca, in fapt, “inainte nu era chiar asa de rau?”.

Politica practicata pana acum nu a produs decat frustrare, victimele si calaii s-au intalnit adesea, la fel cum in psihiatrie s-au intalnit tartorii si persecutatii, tortionarii si victimele. De aceea telul nu trebuie neaparat sa fie identificarea culpabililor individuali, ci mai degraba de a impartasi adevaruri colective, adevaruri izvorate din privirea inauntru a acelui pervers sistem de oprimare cu teroare psihologica, cu recompense pentru delatori si colaborationisti, cu aparatul sau de supraveghere extrem de bine ramificat. Efectul ar trebui sa corespunda aceluia al unui seminar care incearca sa stabileasca criteriile de conduita etico-politica. Recuperarea trecutului este foarte importanta pentru tara noastra, dar trebuiesc sanctionate actiuni si nu convingeri.

Nu trebuie uitat cat de perfectionat era sistemul de supraveghere al Securitatii din Romania. Cine dorea sa faca studii, chiar cand era vorba de modeste studii profesionale, cine aspira la celebritate sau la venituri mai mari, trebuia sa se adapteze, caci celebrele drepturi la munca, studii etc. din propaganda comunista nu erau valabile, in fapt, decat pentru cei loiali, pentru cei “adaptati” si nu pentru dizidenti si nici chiar pentru indiferenti. De aceea o clasificare a psihiatrilor in vinovati principali, vinovati secundari sau complici, lucru la care nazuiesc fanaticii ordinii, nu este posibil. Nu se poate prelucra, cu scopul de a face dreptate, ceea ce s-a intamplat cu 45 de ani inainte. Nici unul sau mai multe procese penale nu vor putea sa clarifice istoria, acest lucru servind numai “aplicarii dreptului material”. In aceasta sfera se inscrie in primul rand crearea “pacii juridice” de care suntem azi mai indepartati decat acum 7 - 8 ani. Din cauza strictei discipline de partid comuniste a “centralismului democrat”, care nu permitea nici o abatere de la disciplina de partid, majoritatea psihiatrilor au fost in acelasi timp si faptasi, si victime. Ca si fenomenul Pitesti, nazistii si comunistii aveau prevazut in sistemul lor de oprimare acel dublu rol - de calau si victima. Din acest motiv, sutele de mii de auxiliari de care s-au servit aceste regimuri -psihiatrii fiind in fond un caz minor- nu erau prin natura lor criminali. Numai o minoritate avea in acest cadru acces la putere si initiativa violentei sociale, inclusiv in psihiatrie. Marea majoritate era formata din micii burghezi normali, care in alte situatii si-ar fi indeplinit cu constiinciozitate obligatiile lor zilnice. Oare este drept ca dupa ce acesti oameni si-au distrus o parte importanta a vietii lor sa fie acum stigmatizati pentru restul vietii care le mai ramane?

Deci nu se poate nega acestor psihiatri, pur si simplu, dreptul de a munci, pentru a fi impinsi in amaraciune si opozitie. Este greu sa dozezi vina fiecaruia, neexistand o norma care sa stabileasca hotarul intre cat s-a putut suporta sau rezista, cat s-a putut adapta.

Exista cateva repere constante ale eticii psihiatrice:

Mai intai, crimele comise nu pot fi trecute cu vederea si nici date uitarii. Unui individ al carui frate a fost torturat intr-un azil psihiatric sau chiar ucis nu i se poate cere sa uite acest lucru si cu atat mai mult acelora care au simtit tortura psihiatrica pe propria piele.

Trauma lovirii de aroganta puterii si brutalitatea acestor functionari din domeniul medicinii nu se poate uita usor. Toate aceste crime trebuie numite, trebuie aduse la cunostinta opiniei publice, dar trebuie sa se reflecte in conditiile respectarii criteriilor unui stat de drept, constitutional. Trebuie, deci, in acest cadru respectate trei principii, cel putin ale unui stat de drept:



Se sanctioneaza numai actiunea si nu convingerea.

- Decisiv nu poate fi decat dreptul penal in vigoare in perioada comiterii faptei. Legile formale comuniste interziceau tortura, abuzurile psihiatrice si asigurau drepturile civile. Criminalitatea consta in faptul ca ei nu respectau propriile legi, propria constitutie.

- Criminalitatea oricarei persoane trebuie dovedita.

Aplicand aceste principii in psihiatrie, doua actiuni sunt cruciale, daca dorim nu numai o reforma a psihiatriei, dar si stabilirea in cadrul sau a unei noi viziuni etice:



1. Pedepsirea criminalilor pe baza principiilor de mai sus;

2. Inlocuirea elitelor comuniste de conducere din psihiatrie care continua si astazi sa detina pozitii cheie.

Cu toate acestea, trebuie sa clarificam doua lucruri: ce trebuie obtinut si ce se poate obtine. Nu se pot rezolva problemele unui stat al faradelegii cu mijloacele unui stat constitutional.

Criminalitatea statului comunist cu greu poate fi urmarita in cadrul dreptului penal. Nu se poate masura retroactiv acea perioada cu criteriile democratiei pluraliste si nici nu ar fi echitabil. Asa cum am aratat si argumentat deja, comunismul a creat in psihiatria romaneasca o adevarata “organizatie criminala” prin implicarea sa oficiala, ideologizarea abuzului si executarea unei adevarate represiuni sistematice prin metode psihiatrice.


Kataloq: wp-content -> uploads -> 2011
2011 -> Fərid Zeynalov stomatoloq, bds, dds şəxsi məlumat
2011 -> Kompüter şəbəkələri və telekommunikasiya vasitələri” fənnindən laboratoriya iŞİ №1 Simsiz şəbəkələrin təşkili, “Wi-Fi” haqqında
2011 -> Curriculum de pregătire în specialitatea
2011 -> Jan Pol Sartr Ürək bulantısı Roman
2011 -> Əziz möminlər, dünya tarixi ilk ən böyük doğum nəzarətini fironların timsalında görüb
2011 -> Gəncə Aqrobiznes Assosiasiyası tərəfindən təqdim edilən təlim modulları
2011 -> Frankfurt məktəbi
2011 -> Azərbaycanda sığorta sisteminin Ümumi Daxili Məhsuldakı (ÜDM) payı 0,4 %, adambaşına düşən sığorta haqqı 18-19 manatdır
2011 -> Cartea de uraniu
2011 -> F. engels. AİLƏNİN, XÜsusi MÜLKİYYƏTİn və DÖVLƏTİn məNŞƏYİ1

Yüklə 0,7 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə