Cuprins prefaţĂ

C₂ – kinina C₂ creşte permeabilitatea vasculară şi pro­du­ce edem;

C_3a, C_5a – anafilatoxine, degranulează mastocitele, eli­be­rează histamina şi enzimele lizozomale din mastocite, produce contracţie musculară, creşte permeabilitatea vaselor, opso­ni­zea­ză bacteriile,;

C_3b – amplifică prin feed-back pozitiv activarea comple­men­tului pe cale alternativă nespecifică, posedă citotoxicitate dependentă de anticorpi, provoacă aderenţa imună, opsonizarea microorganismelor, ceea ce facilitează fagocitoza de către ma­cro­fagele, care au pe membrana lor receptori pentru C₃, sti­mu­lează producţia limfokinelor de către limfocitele B;

C_3b – stabilizează properdina;

C_4a – anafilatoxină slabă;

C_4b – provoacă aderenţa imună şi declanşează fagocitoza;

C_5b – opsonizează fungii, iniţiază distrugerea membra­ne­lor celulelor parazitare;

C₆ – iniţiază coagularea sângelui;

C_5-C8 – fragmentele C_5-C8 activate polimerizează frag­men­tul C₉ cu formarea complexului de atac al membranei – struc­turi tubulare, care se inserează în membrana celulei-ţintă for­mând pori transmembranari permeabili pentru ioni şi apă cu citoliza osmotică.

O importanţă deosebită are reacţia de activare a comple­men­tului pe cale clasică în reacţiile autoalergice (inflamaţie autoalergică), în lupusul eritematos sistemic, glomerulonefrită cronică cu depunerea complexelor imune în membrana bazală a glomerulului renal, în boala serului, în imunovasculite şi alte boli alergice de tip citotoxic.

Factorul de contact Hageman (factorul XII al sistemului hemocoagulant) se activează la contactul acestuia cu orice su­pra­faţă necongruentă – cu colagenul denudat, membrana bazală, complexele imune. Factorul Hageman activat provoacă, la rân­dul său, trei efecte importante – activizează sistemul hemo­co­agu­lant, sistemul fibrinolitic şi sistemul kininogenetic.

Activarea sistemului hemocoagulant rezultă în finală for­ma­rea de trombină, fibrină şi coagularea sângelui.

Sistemul fibrinolitic în plasma sanguină este reprezentat prin precursorul plasminei – plasminogena, care poate fi activată de streptokinaza bacterială, urockinaza sintetizată de rinichi, trip­sina plasmatică, trombină. În mod fiziologic activator al fi­bri­nolizei este factorul Hageman format în focarul inflamator.

Rezultatul activării sistemului fibrinolitic este depolimeri­za­rea fibrinei şi dezintegrarea trombului. Sistemul kininelor plas­ma­tice include substanţe cu masa moleculară mică (kinine), prin­cipală fiind bradikinina. Există doua sisteme de kinino­ge­ne­ză – I şi II. Primul sistem este reprezentat prin kininogenul plas­ma­tic I (alfa-globulina plasmatică). Factorul Hageman activ trans­­formă prekalicreina plasmei în calicreină, iar aceasta din ur­mă transformă bradikininogena în bradikinină. Al doilea sistem de kininogeneză este reprezentat prin kininogenul II feric, ac­ti­varea căruia de către factorul Hageman activ formează bradi­ki­nina prin sistemul plasminogen – plasmină. Bradikinina for­ma­tă în focarul inflamator dilată vasele sanguine, accelerează hemo­di­na­mica şi debitul sanguin, provoacă senzaţia de durere (proba­bil, prin intermediul serotoninei), contractă musculatura netedă a organelor interne, provoacă hipotensiune arterială sis­te­mică, accelerează respiratia externă. Kininogeneza mai poate fi iniţiată şi de bacterii, de traumatizarea ţesuturilor, de asemenea în pan­crea­tita cu hipertripsinemie, în stadiile tardive ale inflamaţiei.

Or, în urma acţiunii factorului flogogen în ţesutul al­te­rat are loc eliberarea, sinteza şi activizarea mediatorilor inflama­to­ri, care declanşează procesele ulterioare din focarul inflamator: reacţiile vasculare, reacţiile celulare mezenchimale, regenerarea.
15.3.3. Reacţiile vasculare în procesul inflamator
Sub acţiunea mediatorilor enumeraţi mai sus în focarul in­flamator se dezvoltă succesiv o serie de reacţii vasculare, care se suc­cedă unele pe altele, cu o manifestare maximă în anu­mi­te perioade ale procesului inflamator. De la reacţiile vasculare de­ri­vă alte multiple fenomene inflamatorii cu semnificaţie pro­tec­tivă şi reparativă, dar şi cu acţiune alterativă.

Din reacţiile vasculare inflamatorii şi fenomenele asociate fac parte: ischemia, hiperemia arterială, hiperemia venoasă, sta­­za, hiperpermeabilitatea vaselor, exsudaţia, agregarea intravas­cu­­lară a celulelor sanguine, tromboza, limfostaza, diapedeza şi emigrarea leucocitelor.

Ischemia prezintă o reacţie vasculară de scurtă durată (une­ori lipseşte), care apare imediat după acţiunea factorului flogo­gen şi este consecinţă a acţiunii directe a factorului nociv sau a eliberării mediatorilor vasoconstrictori (noradrenalina) din struc­tu­rile nervoase distruse. Din cauza duratei scurte nu are impor­tan­ţă esenţială pentru evoluţia inflamaţiei.

Hiperemia arterială se instalează imediat în urma ische­miei, este limitată de arealul ţesutului inflamat şi are importanţă crucială în geneza reacţiilor vasculare şi tisulare ulterioare. Hi­pe­remia arterială inflamatoare este cauzată de mediatorii infla­ma­ţiei (histamina, anafilatoxinele – C_3a, C_4a, C_5a, bradikinina, serotonina, prostaglandina PGE₂).

Manifestările caracteristice pentru hiperemia arterială infla­ma­torie, similare cu cele din alte forme de hiperemie arterială, constă în umplerea excesivă cu sânge a arteriolelor, capilarelor şi venulelor ţesutului inflamat, mărirea debitului sanguin prin ţe­sut, efectele metabolice asociate (oxigenarea abundentă, intensi­fi­carea metabolismului). Exteriorizarea este de asemenea ana­loagă cu orice hiperemie arterială: roşeaţa, creşterea temperaturii lo­cale, creşterea în volum a ţesutului.

Importanţa biologică a hiperemiei arteriale inflamatoare este preponderent benefică. Debitul sanguin crescut asigură ţesutului inflamat condiţii optime trofice, ceea ce măreşte rezistenţa la ac­ţi­unea factorului patogen şi creează premise pentru procesele re­pa­rative. Un alt efect benefic al hiperemiei arteriale este afluxul abun­dent şi acumularea în vasele ţesutului inflamat a leucoci­te­lor sanguine, care ulterior vor rezulta eliberarea de mediatori ai inflamaţiei, fagocitoza, infiltraţia celulară, proliferarea şi rege­ne­rarea. De rând cu efectele favorabile, hiperemia arterială poate avea şi consecinţe nefavorabile, exprimate prin hemoragii din vasele dilatate, răspândirea din focarul inflamator în organism a substanţelor biologic active şi toxice cu efecte generalizate, dise­mi­narea germenului patogen şi apariţia focarelor inflamatoare secundare.

Specificul hiperemiei arteriale inflamatoare, comparativ cu alte forme neinflamatorii, este caracterul paralitic (vasele nu reac­ţionează la stimulenţii vasoconstrictori) şi persistent (din cauza formării incontinue a mediatorilor vasele sunt menţinute permanent în stare de dilatare). Areactivitatea vaselor sanguine la stimulii vasoconstrictori se mai explică şi prin acidoza tisulară şi excesul de potasiu. A treia particularitate constă în faptul că hiperemia arterială inflamatorie este însoţită de mărirea rezis­ten­ţei fluxului sanguin şi de hiperpermeabilitatea peretelui vascular.

Creşterea rezistenţei în vasele focarului inflamator se expli­­că prin hemoconcentraţie şi mărirea vâscozităţii sângelui din cauza extravazării lichidului intravascular (exsudarea), prin de­re­glarea microcirculaţiei cauzate de adeziunea şi agregarea ce­lu­lelor sanguine, prin dereglări reologice, tromboză, tumefierea şi incongruenţa endoteliului cu îngustarea lumenului vascular, creş­terea presiunii mecanice în ţesut consecutiv edemului cu compresia vaselor sanguine (capilare, venule). Toţi factorii enu­me­raţi conduc la încetinirea progresivă a vitezei hemocirculaţiei încă la etapa hiperemiei arteriale.

Hiperpermeabilitatea vaselor modulului microcirculator (arte­riole, capilare, venule) este o trăsătură specifică pentru hipe­re­mia arterială inflamatoare şi persistă de la început şi până la re­zoluţia procesului. Cauza acestui fenomen este acţiunea me­diatorilor inflamatori, iar mecanismul constă în activizarea apa­ra­tului contractil al endoteliocitelor, contracţia şi sferizarea aces­tora, lărgirea fisurilor interendoteliale cu filtraţia abundentă a li­chidului intravascular şi a substanţelor macromoleculare şi trans­­­­portul lichidului intravascular în interstiţiu prin pinocitoză şi veziculaţie. De menţionat că pe parcursul inflamaţiei mem­bra­na bazală a peretelui vascular îşi păstrează integritatea.

Or, reacţia endoteliocitelor are efect triplu: hiperpermeabi­li­tatea şi extravazarea lichidului prin spaţiile intercelulare, extra­va­zarea lichidului prin transport transendotelial (pinocitoza şi ve­ziculaţia) şi încetinirea fluxului sanguin. Reacţiile endoteliului persistă pe tot parcursul procesului inflamator.

Importanţa hiperemiei arteriale inflamatoare constă în hiper­per­­fuzia organului inflamat, aportul abundent de substanţe nutri­tive şi oxigen cu eliminarea concomitentă a cataboliţilor şi pro­du­selor de dezintegrare celulară şi activitate vitală microbiană. O importanţă deosebită constituie afluxul abundent cu sânge al leucocitelor, care ulterior vor emigra în focarul inflamator.

Hiperemia venoasă inflamatoare rezultă din evoluţia hipe­re­­miei arteriale. O atare transformare are mai multe cauze:

• 
  factorii endoteliali – sferizarea endoteliocitelor şi îngus­ta­rea lumenului vaselor, incongruenţa endoteliului, micşorarea sar­cinii negative a endoteliului, ceea ce contribuie la alipirea de acesta a celulelor sanguine;
  
• 
  factorii plasmatici, care rezultă din extravazarea li­chi­du­lui – hemoconcentraţia şi mărirea indicelui hematocritic, mă­ri­rea vâscozităţii sângelui şi a rezistentei hemocirculaţiei;
  
• 
  factorii reologici – la acţiunea mediatorilor inflamaţiei (trom­boxanii) are loc agregarea trombocitelor şi eritrocitelor, coagularea sângelui şi tromboza (factorul Hageman activ);
  
• 
  factorii extravasculari – edemaţierea ţesutului ca rezultat al extravazării duce la compresia vaselor sanguine şi limfatice, ceea ce provoacă hemostaza şi limfostaza.
  

Manifestările hiperemiei venoase sunt îngreunarea reflu­xu­lui sângelui, supraumplerea cu sânge a venulelor, încetinirea flu­xu­lui sanguin, hipoxia, reducerea proceselor oxidative şi inten­si­ficarea celor anaerobe, hipotroficitatea, reducerea potenţialului pro­tectiv şi reparativ al ţesutului, hipercapnia, acidoza meta­bo­lică, edemul.

Prestaza şi staza sanguină sunt rezultatul evoluţiei hipere­miei venoase şi au patogenie mixtă – staza venoasă şi staza ca­pilară. La etapa de prestază se observă mişcări pulsatile şi pen­du­lare ale sângelui în capilare, iar în stază – oprirea hemocircu­la­ţiei în capilare, postcapilare şi venule. Staza, care persistă mult timp, rezultă agregarea intravasculară a celulelor sanguine, trom­­boza, microhemoragii, dereglări metabolice hipoxice, le­­ziuni celulare hipoxice şi acidotice, distrofii şi necroză.

Importanţa biologică a hiperemiei venoase, prestazei şi sta­­zei constă în crearea condiţiilor necesare pentru ieşirea din vas şi acumularea în focarul inflamator a substanţelor biologic acti­ve şi a celulelor sanguine. Concomitent cu aceasta, staza san­gu­ină şi lim­fostaza reduc drenajul pe cale hematogenă şi astfel izo­lează focarul inflamator, preîntâmpinând generalizarea pro­ce­sului inflamator.

Consecinţele negative constau în deteriorarea troficei tisu­la­re şi extinderea şi aprofundarea alteraţiei secundare.

Agregarea intravasculară a celulelor sanguine este iniţiată de tromboxanele, care contribuie la agregarea trombocitelor, de modificările fizico-chimice ale trombocitelor şi eritrocitelor (ali­pi­rea moleculelor de proteine la membranele celulare, de micşo­ra­­rea sarcinii negative sau inversarea sarcinii celulelor condi­ţi­ona­tă de micşorarea raportului albumine/globuline în plasma san­guină), de concentraţia sângelui, încetinirea hemodinamicii. În consecinţă deteriorarea capacităţilor reologice ale sângelui de­­reg­­lează şi mai mult circulaţia sanguină.

Tromboza intravasculară este favorizată de agregarea intra­vasculară a eritrocitelor şi iniţiată nemijlocit de agregarea trom­bo­citelor şi activarea factorului Hageman sau de activarea com­ple­mentului. Consecinţele trombozei sunt dereglările ireversibile ale circulaţiei (staza) cu efecte metabolice şi trofice, care ajung până la necroza ţesutului alimentat de vasul obturat.

Limfostaza este condiţionată de compresia mecanică a vase­lor limfatice, de blocul drenajului limfei şi de coagularea limfei – proces identic cu coagularea sângelui. La fel ca şi hemostaza, lim­fostaza pe lângă efectele negative are şi o importanţă biolo­gi­că pozitivă – blocul drenajului limfatic din ţesutul inflamat îm­piedică diseminarea germenului patogen din focarul inflamator în tot organismul.

Efectele finale ale reacţiilor vasculare sunt acumularea în fo­carul inflamator al celulelor de origine mezenchimală cu fun­cţie protectivă, trofică şi reparativă, localizarea procesului infla­ma­tor şi reducerea riscului diseminării factorului patogen.

15.3.4. Exsudaţia în focarul inflamator
Exsudaţia (edemul inflamator) reprezintă extravazarea lichi­du­lui intravascular în spaţiile interstiţiale sau în cavităţile se­roase.

Factorii exsudaţiei sunt multipli:

1) mărirea presiunii hidrostatice a sângelui în capilare, post­ca­pilare şi venule ca rezultat al hiperemiei venoase şi stazei, ceea ce conduce la intensificarea procesului de filtraţie în secto­rul proximal al vaselor metabolice şi concomitent împiedică re­sorbţia (intravazarea) lichidului interstiţial în sectorul distal mi­crocirculator; în condiţii de limfostază rezultatul final este re­ten­ţia excesului de lichid în interstiţiu (edemul);

2) hiperpermeabilitatea peretelui vascular, care rezultă pa­sa­jul pasiv şi transportul transendotelial al lichidului prin pino­ci­toză şi veziculaţie, ieşirea din vas a substanţelor macromole­cu­lare şi transportul paralel al apei;

3) hiperonchia în spaţiul interstiţial creată de proteinele ex­tra­vazate şi de fragmentarea substanţelor polimere;

4) hiperosmia în spaţiul interstiţial condiţionată de creşterea concentraţiei substanţelor micromoleculare în lichidul inter­sti­ţial;

5) mărirea capacităţilor hidrofile ale coloizilor intercelulari (în special a glucozoaminoglicanilor) ca rezultat al acidozei ti­su­lare, ceea ce rezultă acumularea excesivă de apă.

Compoziţia exsudatului depinde de specificul factorului flogogen şi de gradul de alterare al peretelui vascular. Astfel şi în normă în vasele metabolice are loc filtraţia lichidului intra­vas­cular (extravazarea) şi resorbţia lichidului interstiţial (intrava­za­rea); de menţionat că aceste două procese se desfăşoară cu o mi­că predominare a filtraţiei faţă de resorbţie, diferenţa de volum constituind limfa, ce se scurge prin vasele limfatice. În hipere­mia venoasă simplă (neinflamatoare) are loc doar o predominare considerabilă a filtraţiei faţă de reabsorbţie – transsudarea, fără de alterarea esenţială a vaselor, din care cauză şi compoziţia trans­sudatului rămâne aproape aceeaşi, ca şi a lichidului intersti­ţial format în condiţii obişnuite.

În hiperemia inflamatoare compoziţia extravazatului numit exsudat diferă de cea a transsudatului:

• 
  conţine mai mult de 2% proteine, acestea fiind cu masa moleculară mare (globuline, fibrinogen);
  
• 
  conţine celule (eritrocite, trombocite, leucocite);
  
• 
  în caz de inflamaţie infecţioasă exsudatul este septic – con­­ţine germenul patogen şi produşii vitali ai acestuia (toxine, enzime, antigene).
  

În funcţie de compoziţia exsudatului deosebim câteva for­me: exsudat seros, fibrinos, hemoragic, purulent, putrid.

Exsudatul seros conţine până la 3% proteine cu masa mo­le­culară mică (predominant albumine), puţine leucocite neutrofile, ceea ce determină şi proprietăţile fizice ale acestui exsudat – vâscozitatea mică (consistenţă apoasă), fluid (se scurge uşor), aproape transparent. Se întâlneşte frecvent la inflamaţia foiţelor seroase (de ex., peritonită, pericardită, pleurită), de unde şi de­nu­mirea de exsudat seros.

Exsudatul fibrinos conţine proteine cu masa moleculară ma­re (globuline) şi fibrinogen, ultimul fiind transformat în fibrină, ceea ce provoacă coagularea exsudatului, are consistenţa gelati­noa­să, se fixează pe structurile tisulare, împiedică drenajul (de ex., în pericardita fibrinoasă adezivă).

Exsudatul hemoragic se formează la mărirea exagerată a per­meabi­lităţii vaselor, conţine eritrocite ieşite din vase prin diape­deză, care atribuie exsudatului aspectul caracteristic.

Exsudatul purulent conţine un număr mare de leucocite ne­­utro­file moarte şi degenerate, care au efectuat fagocitoza (cor­pus­­culi purulenţi), un număr mare de microorganisme moarte şi vii, produsele activităţii vitale a acestora (endo- şi exotoxine, an­ti­gene), produsele descompunerii ţesuturilor proprii alterate (en­zi­me lizozomale, ioni de potasiu, hidrogen) ş.a.

Importanţa biologică a exsudatului nu este univocă: pe de o parte exsudatul conţine mediatori inflamatori, care întreţin in­fla­maţia, factori protectivi specifici şi nespecifici (anticorpi, fago­ci­ţi, limfocite sensibilizate, complement, lizozim), iar pe de altă parte exsudatul conţine enzime pro­­te­­oli­tice, fragmente de com­ple­ment activat, factorul Hageman, care provoacă alteraţia se­cun­dară a ţesuturilor.

15.3.5. Emigrarea leucocitelor în focarul inflamator. Fa­go­ci­toza
Emigrarea leucocitelor reprezintă ieşirea acestora din patul vascular în spaţiul interstiţial. Acest fenomen nu este specific doar pentru inflamaţie, ci reprezintă un proces fiziologic de recirculaţie a leucocitelor întru realizarea funcţiilor lor pro­tec­tive pe traseul următor: lumenul vaselor sanguine  intersti­ţiul  limfa şi ganglionii limfatici  vasele sanguine. Parti­cu­laritatea esenţială a inflamaţiei este faptul că celulele emi­gra­te sunt reţinute în interstiţiul ţesutului inflamat, acumulându-se aici în număr considerabil, unde îşi exercită funcţiile lor specifice. Or, în inflamaţie are loc nu numai emigrarea leucocitelor, ci şi fi­xarea în interstiţiu şi activizarea lor. Aceste reacţii sunt reali­za­te prin diferite mecanisme specifice.

Chimiotactismul (chemei – chimie, taxis – tropism) este for­ţa motrică, care suscită emigrarea leucocitelor sanguine şi de­pla­sarea acestora în focarul inflamator. Cauza accelerării şi inten­si­fi­­cării procesului de emigrare a leucocitelor din patul vascular în interstiţiu sunt mediatorii din focarul inflamator – substanţele chimiotactice de origine celulară, umorală şi microbiană.

Din substanţele chimiotactice celulare fac parte: factorul chi­miotactic al neutrofilelor şi factorul chimiotactic al eozino­fi­lelor eliberaţi de mastocite, histamina, enzimele lizozomale, lim­­fo­kinele, glicogenul eliberat de neutrofile, prostaglandinele, trom­­­­boxanele, leucotrienele, proteinele cationice, citokinele (fac­­­to­rul necrozogen tumoral, interleukinele).

Din substanţele chimiotactice umorale fac parte fragmentele complementului activat C_3a, C_4a, C_5a, plasmina, fibrinopeptizii D şi E, fibrina.

Substanţele chimiotaxice bacteriene sunt endotoxinele bac­te­riene, glucidele, glicolipopeptidele, nucleoproteinele, polipep­ti­­dele, aminoacizii.

Cel mai bine studiat este procesul de emigrare a leucocitelor neutrofile, care decurge în câteva etape consecutive.

Emigrarea leucocitelor începe cu marginaţia – din stratul axial al torentului sanguin intravascular neutrofilele se depla­sea­ză spre peretele vascular, ocupând poziţia marginală, parietală.

Celulele marginalizate aderă la endoteliul vascular datorită mo­dificării proprietăţilor colante ale endoteliului prin expresia pe suprafaţa membranei endoteliocitelor a moleculelor adezive (P- şi E-selectine şi ICAM – intercell adhesion molecule), hiper­pro­ducţia de ciment intercelular, depunerea pe endoteliu a unui strat colant de fibrină, modificarea mucopolizaharidelor din pe­re­tele vascular, diminuarea electronegativităţii peretelui vascular din cauza epuizării heparinei mastocitare, expresia moleculelor de adeziune cu creş­te­rea adezivităţii neutrofilelor. Aderarea se efectuează prin pun­ţi­le de calciu.

Leucocitele aderate interacţionează cu endoteliul şi for­­mea­ză pseudopodii, cu care se infiltrează în fisurile interendoteliale formate anterior prin sfericizarea endoteliocitelor, ajungând ast­fel până la membrana bazală.

Mecanismul de penetrare a membranei bazale constă în se­creţia de către leucocite a enzimelor (hialuronidaza, colagenaza, elas­taza), care transformă substanţa fundamentală din gel în sta­re de soluţie coloidală, degradează colagenul şi fibrele elastice, formând breşe, prin care traversează membrana bazală.

Tumefierea şi «lichefierea» endoteliului iniţiate de leucocite contribuie şi la ieşirea altor celule sanguine, de ex., a eritro­ci­­te­lor.

Leucocitul ieşit din vas în spaţiul interstiţial se deplasează activ în centrul focarului sub acţiunea substanţelor chimiochi­ne­tice şi chimiotactice.

În procesul inflamator se observă o anumită succesivitate în emigrarea leucocitelor: granulocitele – monocitele – limfocitele. Emi­grarea leucocitelor reprezintă un proces selectiv, de­pen­dentă de natura şi concentraţia chimioatractanţilor în focarul inflama­tor şi de gradul de expresie pe membrana leucocitelor a recepto­ri­lor pentru chimioatractanţii respectivi. Din această ca­uză com­po­ziţia celulară a exsudatului nu este aceeaşi în toate ca­zurile, fiind în relaţie cu factorul patogen şi caracterul infla­maţiei. Astfel, în inflamaţia provocată de coci emigrează pre­pon­derent neutrofilele, rezultând formarea puroiului (de ex., în inflamaţie purulentă provocată de cocii piogeni). Invaziile pa­ra­zitare se caracterizează prin emigrarea preponderentă a eozino­fi­­lelor, care realizează imunitatea nespecifică antiparazitară. În in­fecţiile cro­­nice provocate de germeni patogeni, care conţin anti­­gene ti­mus dependente şi care se pot multiplica în interiorul ma­­cro­fa­gilor, emi­grează predominant limfocitele şi monocitele – efecto­ri ai reac­­ţiei imune celulare (de ex., în tuberculoză, bru­ce­lo­ză, lepră ş.a.).

Leucocitele emigrate în focarul inflamator efectuează aici protecţia nespecifică, fagocitoza, reacţii imune specifice.

Fagocitoza reprezintă procesul de înglobare şi digerare in­tra­celulară a particulelor străine. Ea este efectuată de două clase de leucocite – leucocitele polimorfonucleare (neutrofilele, care fagocitează microorganisme) şi eozinofilele, care fagocitează com­plecşii antigen-anticorp), numite de asemenea microfagi şi de leucocitele mononucleare (macrofagii), care fagocitează bac­terii şi protozoare apte să supravieţuiască în macrofagi.

La primul contact cu un microorganism are loc fagocitoza naturală, nespecifică prin interacţiunea antigenelor de pe supra­­fa­ţa microorganismului cu receptorii de pe membrana fagoci­tu­lui, ceea ce şi iniţiază înglobarea germenului patogen. Paralel cu digerarea intracelulară a antigenelor heterogene are loc declan­şa­­rea reacţiilor imune specifice contra agentului infecţios – reac­ţii imune de tip umoral (sinteza de anticorpi specifici) sau de tip ce­lular (sensibilizarea limfocitelor).

La pătrunderea repetată a aceluiaşi microorganism în ma­cro­organismul, care posedă deja imunitate umorală specifică mi­cro­organismul fixează pe membrana sa anticorpii specifici (de ex., IgG), dar concomitent şi complementul, care este în acelaşi timp activat cu formarea factorului activ C_3b. Acest proces este denumit opsonizare. Complexul format din microorga­nism + an­­ti­corp+C_3b se asociază de receptorii pentru Fc şi C_3b al macro­fa­­gilor şi este fagocitat de aceştia.

Procesul fagocitozei parcurge câteva stadii fiecare cu me­ca­nisme specifice şi nespecifice: apropierea, adghezia, înglobarea, digerarea intracelulară şi exocitoza (extruzia reziduurilor nedige­­ra­te).

Apropierea fagocitului de obiectul fagocitozei se efectuează prin chimiochineza nespecifică şi chimiotactismul specific (fac­to­rii chimiotactici ai neutrofilelor şi eozinofilelor, comple­men­tul activat, histamină, endotoxine). Acţiunea specifică a substan­ţe­lor chimiotactice constă în micşorarea tensiunii superficiale a porţiunii de membrană a fagocitului, orientate spre micro­orga­nism (unde concentraţia factorilor chimiotactici este mai mare), activarea actinei miozinei din citoplasma fagocitului, ceea ce iniţiaza deplasarea activă a acestuia.

Adghezia (alipirea) microorganismului de membrana fago­ci­tului se efectuează fie în baza mecanismelor nespecifice (sur­plu­sul de ioni pozitivi în focarul inflamator, mărirea hidrofiliei coloizilor tisulari), fie în baza mecanismelor specifice (interac­ţi­unea dintre microorganismul opsonizat de anticorpi specifici şi complementul activat cu receptorii respectivi de pe membrana fagocitului).

Adghezia activează membrana fagocitului, iar ulterior şi sis­te­mul actin-miozinic, ceea ce induce formarea de pseudopodii; in­teracţiunea consecutivă a receptorilor de pe membrana fago­ci­tu­lui cu microorganismul conduce la învelirea acestuia cu un fragment de membrană şi înglobarea în citoplasma fagocitului, formând fagosomul – corpul fagocitat învăluit de un fragment de membrană a fagocitului. În interiorul citoplasmei fagocitului fagosomul se contopeşte cu granulele intracelulare ale fagoci­tu­lui, formând o structură noua – fagolizozomul. În interiorul fa­go­li­zo­zomului germenele patogen este devitalizat şi anihilat prin mecanisme oxigendependente (O^-₂, ¹O₂, OH^-, Cl^-, OCl^-) sau oxi­genindependente (proteinele cationice, acidoza, lizozimul en­zimele proteolitice). În finala acestei etape reziduurile inde­gra­dabile ale microorganismului sunt exocitate.

În infecţiile cronice specifice (de ex., tuberculoză) inflama­ţia capătă un caracter imun şi este însoţită de proliferarea struc­turilor mezenchimale cu formarea granulomului, care are o evo­luţie îndelungată recidivantă. În aceste forme de inflamaţie în fo­carul inflamator emigrează şi se acumulează macrofagele, care efec­tuează fagocitoza şi limfocitele T. Limfocitele T exercită acţi­une dublă. La primul contact exercită acţiune directă cito­to­xică asupra microorganismului (sau asupra macrofagelor, care au înglobat microorganisme) prin intermediul limfotoxinelor şi enzimelor lizozomale. La contactul repetat cu acelaşi micro­orga­nism limfocitele T sensibilizate asigură reacţii protective speci­­fi­ce – imunitate celulară. Aceeaşi compoziţie celulară cu predo­mi­na­rea limfocitelor are şi exsudatul în inflamaţia alergică.

În inflamaţiile provocate de paraziţi de dimensiuni mari, care nu pot fi fagocitaţi, însă care pot asocia şi activa în mod ne­spe­­cific complementul cu formarea fragmentului activ C_3b (op­so­nizarea parazitului) emigrează eozinofilele, care au pe mem­brana lor receptori pentru fragmentul C_3b al complementului şi astfel se fixează de suprafaţa parazitului opsonizat. În consecinţă eozinofilele distrug parazitul prin intermediul proteinelor cati­oni­ce, a perforinei – o proteină asemănătoare cu perforina ki­le­rilor naturali (NK) şi cu fragmentul C₉ al complementului, sau prin mecanisme oxigendependente.