Cuprins prefaţĂ

15.4. Proliferarea şi regenerarea în focarul inflamator
Etapa a treia a procesului inflamator include proliferarea şi restabilirea integrităţii structurilor inflamate prin regenerare. Pro­liferarea reprezintă multiplicarea şi acumularea în focarul in­flamator a celulelor de origine mezenchimală. Proliferarea se efec­­tuează din câteva surse celulare. Una din sursele celulare sunt celulele stem hematopoietice, care emigrează din sânge şi care dau naştere la un număr mare de monocite, ce fagocitează nu numai microorganismele, ci şi celulele proprii moarte. La ce­lu­lele provenite din diferenţierea şi proliferarea celulelor stem se asociază şi cele emigrate din patul vascular – monocite, limfo­ci­­tele T şi B, plasmocitele. Concomitent în focarul inflamator pro­li­ferează şi fibroblaştii locali, celulele cambiale epiteliale. Fibro­blaş­tii în focarul inflamator sintetizează glucozaminoglicanii din componenţa substanţei fundamentale, formează fibrele ţesu­tu­lui conjunctiv (colagenice şi elastice), iar mai apoi se maturi­zea­ză până la fibrocite – astfel se formează ţesutul conjunctiv.

Reglarea proliferării se efectuează de către substanţe spe­ci­fice numite keiloni (glicoproteide cu M.m. = 40.000, care sunt sintetizate de celulele epiteliale mature). Funcţia keilonilor con­stă în inhibiţia mitozei celulare. Funcţionarea sistemului reglator cu keiloni se efectuează prin mecanismul de autoreglare cu feed-back negativ. În cazul, în care alteraţia micşorează numărul de ce­lule mature în focarul inflamator (deficitul de structură), se mic­şorează respectiv şi cantitatea de keiloni sintetizaţi de aces­tea, ceea ce deblochează mitoza celulară şi astfel este iniţiată pro­liferarea inflamatorie. Pe măsură ce în urma mitozei creş­te numărul de celule, proporţional creşte şi concentraţia keilonilor sintetizaţi de acestea. La restabilirea populaţiei nor­ma­le de ce­lu­le (homeostazia structurală) keilonii inactivează en­zi­mele parti­ci­pante la reduplicaţia ADN şi mitoza se inhibă.

Regenerarea este procesul de restabilire a integrităţii struc­tu­rilor alterate în focarul inflamator (regenerarea) şi se găseşte în dependenţă directă de volumul distrucţiilor şi de capacităţile regenerative ale organului inflamat. În funcţie de aceste condiţii restabilirea poate fi completă sau incompletă.

În organele cu potenţial regenerativ mare are loc resta­bilirea completă a tuturor structurilor alterate ale organului (atât spe­ci­fice cât şi nespecifice) – regenerarea completă, restituţia.

În organele cu potenţial regenerativ redus în combinaţie cu volumul mare al distrucţiei este imposibilă restabilirea completă a structurilor alterate cu ţesut specific, din care cauză defectul de structură este acoperit cu ţesut nespecific conjunctiv. O astfel de regenerare se numeşte regenerare incompletă, substituţie, scle­ro­zare.

15.5. Interrelaţiile dintre reacţia inflamatoare şi reac­ti­vi­tatea organismului
Deşi procesul inflamator este localizat în anumite organe, evoluţia şi intensitatea lui depinde nu numai de proprietăţile fac­­torului patogen, de volumul şi caracterul alteraţiei, ci şi de reac­ti­­vitatea organismului. Reactivitatea generală a orga­­nismu­lui şi, indirect, intensitatea procesului inflamator sunt modulate de mai multe sisteme ale organismului, dar în primul rând de sis­te­­mul ner­vos central şi de hormonii glandelor endocrine. Influen­­ţele asupra procesului inflamator sunt stimulatoare (pro­­infla­matoare) şi inhibitoare (antiinflamatoare). Modulatori vigu­ro­­şi ai infla­ma­ţiei, care pot amplifica sau atenua reacţia infla­ma­torie, sunt neuro­­transmiţătorii, hormonii glandelor endocrine, sis­temul imun, ţesutul conjunctiv, particularităţile metabolis­mu­lui ş.a. Aceş­ti factori determină caracterul cantitativ al inflama­­ţiei.

Din influenţele endocrine vom menţiona hormonii tiroidieni şi mineralocorticoizii (hormoni proinflamatori), insulina şi glu­co­­corticoizii (hormoni antiinflamatori).

Factorii nervoşi şi endocrini influenţează reacţiile pro­ce­sului inflamator – reacţiile vasculare, exsudaţia, emigrarea, pro­li­ferarea, regenerarea.

Din structurile nervoase cu influenţă certă asupra procesului inflamator face parte sistemul nervos vegetativ. Astfel, efectele vegetative asupra structurilor tisulare şi vasculare se răsfrâng şi asupra procesului inflamator (de ex., efectele vasoconstrictoare simpatice atenuează şi reacţiile vasculare în focarul inflamator). Efec­torii finali ai inflamaţiei, care formează răspunsul organis­mu­lui, sunt microvasele, leucocitele, structurile mezenchimale, ţesuturile specifice susceptibile la acţiunea mediatorilor. Spec­trul şi intensitatea acestui răspuns va depinde atât de pro­pri­etă­ţile mediatorilor inflamaţiei, cât şi de reactivitatea de specie şi cea individuală (de rasă, sex, vârstă ş.a.).

Influenţele endocrine asupra procesului inflamator poartă caracter proinflamator (de ex., mineralocorticoizii) sau anti­in­fla­ma­tor (de ex., glucocorticoizii).

Reacţia inflamatorie adecvată corespunde factorului etiolo­gic atât calitativ, cât şi cantitativ. Astfel, intensitatea reacţiei in­fla­matoare corespunde forţei cauzei provocatoare şi volumului le­ziunilor produse de acesta. Totodată ea este funcţie a reac­ti­vităţii de specie şi individuale, a particularităţilor morfofi­zio­lo­gice ale organului, în care se dezvoltă inflamaţia.

Reacţia inflamatoare adecvată posedă un caracter protectiv optim, care de rând cu alteraţia inevitabilă, conţine şi reacţii fi­zi­ologice, menite să elimine din organism factorul patogen, să res­tabilească integritatea structurilor lezate şi homeostazia funcţi­ona­lă dereglată. Pe parcursul evoluţiei au supravieţuit organis­me­le capabile să răspundă la agresie printr-o reacţie inflamatorie adecvată factorului patogen, suficientă pentru anihilarea acestuia şi restabilirea homeostaziei. O atare reacţie inflamatorie, care co­­­respunde factorului patogen calitativ şi cantitativ, se numeşte inflamaţie normoergică; cu anumite particularităţi individuale ne­esenţiale (de vârstă, sex, ereditate, constituţie ş.a.) ea este ca­rac­teristică pentru majoritatea reprezentanţilor speciei biologice.

Reacţia inflamatorie neadecvată factorului etiologic se ma­ni­festă cantitativ fie prin insuficienţa (sau absenţa) reacţiilor in­fla­matorii la acţiunea factorilor nocivi, fie prin caracterul lor excesiv, care depăşeşte forţa excitantului şi volumul leziunilor.

Reacţia inflamatorie inferioară intensităţii acţiunii agresive a factorului patogen şi a volumului distrucţiilor se numeşte hi­po­er­gică. Ea decurge lent, îndelungat, deseori trece în formă cro­nică, cu predominarea alteraţiei, cu tendinţă spre generalizare (diseminare, septicemie), este insuficientă pentru a confrunta agre­sia şi pentru a restabili homeostazia structurală.

Reacţia inflamatorie exagerat de intensivă (exacerbată) se numeşte reacţie hiperergică. Ea se întâlneşte în hipersensi­bi­li­tate (alergie) şi se evidenţiază prin caracterul excesiv de intens al tuturor reacţiilor inflamatorii (alteraţie, reacţii vasculare, exsu­da­ţie), care depăşesc măsura rezonabilă de protecţie şi sunt ele sin­gu­re cauză a alteraţiei secundare masive, ceea ce are con­se­cinţe ne­faste, uneori fatale, pentru organism.

Sarcina medicinei practice vis-a-vis de procesul inflamator neadecvat este ajustarea acestuia până la forma adecvată (nor­mo­ergică) prin stimularea procesului inflamator în caz de hipo­er­gie şi atenuarea acestuia în caz de hiperergie. În aceste scopuri au fost elaborate remedii atât proinflamatoare, cât şi anti­in­fla­ma­toare apte de a modula în mod artificial reacţia inflamatoare, de a o ajusta la caracterul şi volumul leziunilor şi de a-i conferi un ca­­­racter adecvat. Aceste remedii sunt atât naturale, cât şi de sin­teză.

Din antiinflamatoare fac parte: antienzimele (antitripsina ş.a.), antimediatorii (colinoblocatorii, antihistaminicele, anti­se­ro­­to­ninicele), vasoconstrictorii, stabilizatorii mastocitelor (cro­mo­glicat), imunosupresivele, glucocorticoizii, antiinflamatoarele nesteroide inhibitori ai ciclooxigenazei (aspirina), blocatorii re­cep­torilor leucotrienelor (zafirlucastul) ş.a. Pentru corecţia pato­ge­netică a inflamaţiei este utilizat efectul mediatorilor in­fla­­ma­tori intrinseci. Astfel aspirina şi antiinflamatoarele neste­ro­ide in­hibă calea ciclooxigenazică şi sinteza prostaglandinelor şi în aşa mod atenuează procesele inflamatorii, calmează durerea, micşo­rea­ză temperatura corpului crescută în febră, inhibă agregarea plache­te­lor, împiedică formarea TxA₂. Efectul antiinflamator al gluco­cor­­ticoizilor se explică prin inhibiţia fosfolipazei A₂ şi în­ce­tinirea sintezei globale de eucosanoide. Astfel, deja peste 4 ore după aplicarea experimentală a agentului flogogen (cara­ge­nina) în exsudatele inflamatorii au fost decelate PGE₂, PGF₁, PGF₂-alfa. De menţionat că remediile antiinflamatoare irită mu­­coasa gas­trică, chiar cu efect ulcerogen. Aceasta se explică prin faptul că în organism există două enzime, care participă la sin­­te­­za pros­taglandinelor – prostaglandinsintaza-1, care sinteti­zea­ză pros­ta­­glandine ce protejează mucoasa gastrică de acţiunea agre­­sivă a acidului clorhidric şi prostaglandinsintaza-2, care sinte­ti­­zează prostaglandine cu efecte flogogen, pirogen şi algic. As­pi­ri­na de rând cu inhibiţia sintezei prostaglandinelor proin­fla­ma­toare inhibă şi sinteza prostaglandinelor cu efect protectiv.

Acţiune proinflamatoare posedă stimularea cu antigeni spe­cifici, imunostimulatoarele, pirogenele (provoacă ridicarea tem­pe­raturii corpului – febra artificială).
15.6. Modificările generale din organism în inflamaţie
Ca şi orice proces patologic, inflamaţia îmbină modificări locale şi generale. Se poate stipula, că inflamaţia este un proces patologic predominant local asociat de modificări generale. Mo­dificările generale în organism în cazul inflamaţiei apar prin me­canismele tipice de generalizare: neuro-reflex, limfo- şi hemato­gen, prin continuitate şi prin pierderea funcţiei organului infla­mat.

Complexul de reacţii generale declanşate de procesul infla­ma­tor întruneşte reacţia fazei acute. De rând cu aceasta procesul inflamator provoacă modificări în sistemul imun, declanşând reac­ţii imune de tip umoral şi celular, hipersensibilitate de tip imediat sau întârziat, procese autoimune.

Durerea, care acompaniază permanent inflamaţia, provoacă stres psiho-emoţional cu întreg spectrul de reacţii neuro-ve­ge­ta­tive, endocrine, metabolice.

Microorganismele şi produsele activităţii vitale a acestora, sub­stanţele din componenţa microorganismelor (pirogenele pri­ma­re exogene), produsele alteraţiei celulare (pirogenele primare endogene) provoacă febra.

Mediatorii inflamaţiei provoacă leucocitoza (sau leuco­pe­nia), modificări ale spectrului proteic plasmatic (cu predo­mi­na­rea fracţiilor globulinice, în special a fracţiei de gama-glo­bu­li­ne), diseminarea microorganismelor cu septicemie, focare infla­ma­toare secundare metastatice în organele distanţate de focarul primar, dereglări ale coagulabilităţii sângelui (coagularea intra­vas­culară diseminată), şoc endotoxinic etc.

Dereglarea funcţiilor organului inflamat (funcţio laesa) an­tre­nează dereglări homeostatice, care declanşează diferite reacţii compensatorii din partea altor organe şi sisteme neafectate.

Deşi reacţiile generale ale organismului sunt sinergiste cu procesul inflamator local şi destinate unui scop unic – anihilarea factorului patogen şi restabilirea homeostaziei, uneori acestea au şi consecinţe patologice (reacţii alergice şi autoimune, socul en­do­toxinic, coagularea intravasculară diseminată).

16. Procese patologice alergice
16.1. Caracteristica generală a reacţiilor alergice

16.2. Etiologia alergiei. Caracteristica alergenelor

16.3. Patogenia reacţiilor alergice

16.3.1. Reacţii alergice tip I

16.3.2. Reacţii alergice citotoxice (citolitice) tip II

16.3.3. Reacţii alergice tip III

16.3.4. Reacţii alergice tip V

16.3.5. Reacţii alergice tip IV

16.4. Hipersensibilitate nespecifică

16.5. Reacţii autoalergice
16.1. Caracteristica generală a reacţiilor alergice

Alergia (hipersensibilitatea) este sensibilitatea şi reactivi­ta­­tea exagerată şi calitativ modificată a organismului la substan­ţe­­le de natură antigenică şi haptenică, care au la bază reacţii imu­no­logice asociate de leziuni celulare, inflamaţie, necroză. Ast­fel, reacţiile alergice, deşi au la bază mecanisme imunologice fi­zi­ologice, reprezintă procese patologice cu manifestări şi con­se­cinţe nefaste pentru organism.

Reacţiile alergice conţin în patogenia lor două tipuri de pro­cese imunologice – umorale şi celulare. Reacţiile alergice, care au la bază reacţii imune umorale fac parte din hipersensibilitatea de tip imediat; reacţiile alergice, care au la bază reacţii imune celulare, fac parte din hipersensibilitatea de tip întârziat. De­oa­re­­ce atât reacţiile imune, cât şi cele alergice au un substrat pato­ge­­netic comun, în aprecierea esenţei biologice a reacţiilor aler­gi­ce apar anumite dificultăţi. În planul diferenţierii reacţiilor imu­no­­­lo­gice şi celor alergice este adoptată următoarea poziţie: reac­ţiile organismului declanşate de antigenul heterogen, care vizea­­ză restabilirea homeostaziei antigenice, adecvate calităţii şi can­ti­tă­ţii antigenului şi cu caracter protectiv, se numesc reacţii imu­ne; reac­ţiile similare cu cele imune, însă neadecvate canti­ta­tiv anti­ge­­nului (hiperergie), care depăşesc măsura rezonabilă a pro­tec­­ţiei organismului şi conduc la leziuni celulare, se numesc reac­ţii alergice. În formă laconică se poate stipula că reacţiile alergice sunt reacţii imune, care provoacă leziunile celulare, in­fla­maţia, necroza.

16.2. Etiologia alergiei. Caracteristica alergenelor
Substanţele de natură antigenică şi haptenică, care declan­şea­ză reacţii alergice, se numesc alergene. Alergenele prezintă ace­leaşi antigene, care, însă, provoacă nu reacţii fiziologice imu­ne, ci reacţii patologice alergice. În acest context toate ca­rac­te­risticile antigenelor se refera în mare măsură şi la alergene.

Clasificarea alergenelor

Î n f u n c ţ i e d e o r i g i n e: a) alergene exogene – re­­zi­dă în mediul ambiant, de unde pătrund în organism; b) alerge­ne endogene – sub­stanţe din compoziţia organismului; alerge­ne­le endogene se mai numesc autoalergene.

Alergenele exogene se divizează în:

alergene de menaj;	alergene industriale;
alergene medicamentoase;	alergene vegetale;
alergene infecţioase;	alergene parazitare.

Alergenele endogene se divid în:

1. 
   alergene naturale native – componenţi normali ai orga­nis­mului, faţă de care organismul nu a elaborat toleranţa imuno­lo­gică în ontogeneză;
   
2. 
   alergene achiziţionate – neinfecţioase (antigene naturale, com­ponenţii organismului denaturaţi sub acţiunea factorilor fi­zici, chimici sau conjugaţi cu alte substanţe exogene);
   
3. 
   alergene infecţioase – antigenele naturale proprii orga­nis­­mu­lui în asociaţie cu microorganisme, toxine microbiene ş.a.
   

În funcţie de compoziţia chimică alergenele pot fi: a) pro­te­ine simple; b) nucleoproteide; c) polizaharide; d) lipopoliza­ha­ride; f) substanţe organice simple; g) substanţe anorganice; h) ele­­mente chimice.

Din alergenele enumerate unele sunt complete, care pot pro­vo­ca reacţii alergice de sine stătător, în timp ce altele sunt in­com­plete (haptene), care provoacă reacţii alergice doar fiind aso­ciate cu proteinele organismului, formând antigene conju­ga­te, complexe.

Î n f u n c ţ i e d e p o r ţ i l e d e i n t r a r e î n o r- g a n i s m:

1. 
   alergene inhalate, respiratorii (aerosoluri solide, prafuri ş.a.) – pătrund pe cale aerogenă şi provoacă, în special, boli aler­gice ale aparatului respirator (rinita, astmul bronşic ş.a.);
   
2. 
   alergene alimentare – componenţi al alimentelor, pătrund pe cale perorală (enterală), provoacă în primul rând reacţii aler­gi­ce în aparatul digestiv, însă, străbătând barieirele naturale, pă­trund în mediul intern şi pot afecta şi alte organe;
   

c) alergene de contact – pătrund în tegumente – piele şi mu­coa­se, unde provoacă reacţii alergice locale;

d) alergene injectate, parenterale, iatrogene – substanţele administrate direct în mediul intern pe cale subcutană, intra­mus­culară, intravenoasă cu scop terapeutic sau profilactic.

16.3. Patogenia reacţiilor alergice
Pornind de la similaritatea mecanismelor imunităţii şi aler­giei, ambele categorii de fenomene au multe puncte principiale comune. Diferenţa principială constă în faptul că reacţiile aler­gice de tip imediat au la bază reactivitatea imunologică umorală, iar reacţiile alergice de tip întârziat au la bază reactivitatea imu­no­logică de tip celular (De menţionat că divizarea reacţiilor aler­gice în imediate şi întârziate poartă un caracter formal, fe­no­menologic şi nu reflectă esenţa acestora. Mai mult, chiar şi reac­ţi­ile alergice de tip imediat pot fi timpurii (perioada de latenţă egală cu câteva minute) şi târzii (amânate), care se manifestă pes­te câteva ore după acţiunea repetată a alergenului.).

Coomb’s şi Gell au clasificat reacţiile alergice în câteva ti­pu­ri:

tipul I – reacţii anafilactice – (schema: alergen liber + anti­cor­pi fixaţi) – anticorpii de clasa IgE (parţial IgG4) fixaţi pe mem­brana bazofilelor şi mastocitelor interacţionează cu anti­ge­nul în liberă circulaţie în umorile organismului (sânge, limfă, lichid interstiţial); interacţiunea are loc pe membrana masto­ci­tului cu degranularea acestuia, iar fenomenele patologice sunt con­diţionate de substanţele biologic active eliberate de masto­­cite;

tipul II – reacţii ci­to­to­xice (citolitice) (schema: alergen fixat + anticorpi liberi) – antigenul este parte componentă a mem­bra­nei celulare (de ex., izoantigenele eritrocitare) sau reprezintă substanţe medicamentoase asociate de membrana eritrocitului, leucocitului, trombocitului, iar anticorpii (IgG sau IgM) circulă liber în umorile organismului; interacţiunea are loc pe suprafaţa membranei celulelor proprii purtătoare de antigen, iar efectul patologic constă în distrucţia celulelor proprii;

tipul III – reacţii de tipul Arthus (imunocomplecşi circu­lan­ţi) – (schema: alergen liber + anticorpi liberi) – atât antigenul, cât şi anticorpii (IgG şi IgM) se află suspendaţi în umorile orga­nis­­­mu­lui; interacţiunea are loc în umori cu formarea de com­ple­xe imune, care de asemenea circulă liber, îmbibând şi alterând en­­do­teliul şi membrana bazală a microvaselor din diferite orga­ne;

tipul IV – reacţii alergice de tip întârziat (schema: alergen + lim­focite T sensibilizate) – de tipul reacţiei tuberculinice, reje­tu­lui transplantului de organ; la baza patogeniei stă reacţia imu­­nologică de tip celular – interacţiunea directă dintre limfocitele T sensibilizate de alergenii din componenţa micobacteriei sau a transplantului; eliminarea alergenului se efectuează nemijlocit de limfocitele T efectoare.

La cele patru tipuri de reacţii alergice s-a mai adăugat al cin­cilea – tipul V – reacţie de tip stimulator – (schema: receptori ce­lulari + anticorpi liberi) – autosensibilizarea condiţionată de an­ticorpi; antigenii sunt receptorii membranari ai celulelor pro­prii (de ex., receptorii pentru tireotropină de pe membrana ti­re­o­ci­­telor), iar anticorpii faţă de aceşti receptori circulă liber în li­chi­dele organismului; interacţiunea are loc pe membrana celu­le­lor purtătoare de receptori, iar efectul patologic constă în acti­varea receptorilor şi, ulterior, prin sistemul de mesageri secunzi intracelulari, în activarea funcţiei specifice a celulei (de ex., se­cre­ţia hormonilor tiroidieni).

În evoluţia tuturor reacţiilor alergice se evidenţiază câteva pro­cese esenţiale: sensibilizarea, formarea mediatorilor alergiei, manifestarea reacţiilor alergice şi hiposensibilizarea.

Sensibilizarea reprezintă mărirea sensibilităţii organismului faţă de alergen de la normal la hipersensibilitate.

Formarea mediatorilor alergiei include eliberarea din ce­lu­­le, activarea sau neoformarea de substanţe biologic active cu im­por­tanţă patogenetică în alergie.

Manifestarea reacţiilor este determinată de acţiunea medi­ato­rilor alergiei asupra receptorilor specifici cu efectele respec­tive.

Hiposensibilizarea (termenul mai vechi desensibilizarea este incorect şi clinic irealizabil) reprezintă micşorarea sensibi­li­tăţii organismului faţă de alergen. Hiposensibilizarea poate fi spon­tană (de exemplu, cu timpul în lipsa acţiunii alergenului sen­sibilizant intensitatea reacţiilor alergice poate să slăbească) sau indusă prin acţiunea repetată a alergenului specific în doze exagerate. În unele reacţii alergice, de exemplu, în reacţiile ana­fi­lactice, după manifestarea clinică poate urma micşorarea tem­po­rară a hipersensibilităţii după care revine hipersensibilizarea.

P a t o g e n i a g e n e r a l ă a reacţiilor alergice de tip ime­diat.

În conformitate cu mecanismele patogenetice principale reac­ţiile alergice parcurg în evoluţia lor câteva stadii (А.Д. Адо, 1970): stadiul imunologic (sau sensibilizarea), stadiul patochi­mic (formarea mediatorilor alergiei) şi stadiul fiziopatologic (ma­nifestările clinice). În unele reacţii alergice (de ex., anafi­lac­tice este posibilă desensibilizarea (hiposensibilizarea) de scurtă durată, după care urmează reinstalarea hipersensibilităţii.

I. Stadiul imunologic (sensibilizarea) include următoarea suc­­ce­siune de procese:

1. 
   pătrunderea primară a exoalergenului în organism sau for­marea endoalergenului;
   
2. 
   contactul alergenului cu celulele sistemului histiofago­ci­tar sau cu alte celule antigenprezentatoare, procesingul alergenu­lui şi prezentarea acestuia limfocitelor B;
   
3. 
   activarea limfocitelor B de către alergen cu blasttrans­for­marea, proliferarea şi formarea clonului imunologic de limfocite B stimulate de antigen;
   
4. 
   diferenţierea limfocitelor B în celule plasmocitare, care sin­tetizează IgE şi IgG4 în reacţiile de tip I sau IgM şi IgG în reac­ţiile de tip II,III şi V;
   
5. 
   alipirea imunoglobulinelor sintetizate la Fc-receptorii ba­zo­­filelor şi mastocitelor în reacţiile alergice tip I sau cir­cu­laţia liberă în mediul intern al organismului (sânge, limfă, lichid ce­fa­lo-rahidian) în reacţiile alergice de tipurile II, III şi V (În reac­ţiile alergice tip II substratul sensibilizării sunt anticorpii na­tu­rali – de exemplu izohemaglutininele alfa şi beta, anticorpii sin­te­tizaţi faţă de izoantigenele eritrocitare D la transfuzia eri­tro­citelor incompatibile după factorul Rhesus sau anticorpii ela­bo­­raţi faţă de copmplexul antigenelor leucocitare în asociaţie cu hap­tene – de ex., cu antibiotice.).
   

În urma acestor procese are loc sensibilizarea organis­mu­­lui faţă de alergenul respectiv, ceea ce va determina o reacţie mai pronunţată la contactul repetat cu acelaşi antigen. Or, sensi­bi­lizarea constă în intensificarea reacţiei la alergen de la normală (la contactul primar) până la exacerbată (la contactul repetat). În acest context în reacţiile alergice de tip imediat organismul sen­si­­bilizat se deosebeşte de cel nesensibilizat doar prin prezenţa imuno­globulinelor specifice alergenului fixate pe mastocite şi ba­zofile sau în liberă circulaţie. După cum se vede procesul de sensibilizare este analogic cu răspunsul imun primar.

Sensibilizarea reprezintă perioada de latenţă a alergiei, de­­oa­re­­ce, până la contactul repetat cu acelaşi alergen, nu se ma­ni­fes­tă clinic. Doar prin reacţii serologice pot fi depistaţi anticorpii specifici în liberă circulaţie sau cei fixaţi pe bazofile şi masto­ci­te. Această perioadă de latenţă va dura până la contactul repetat al organismului cu acelaşi alergen, care a provocat sensi­bi­li­zarea.

Sensibilizarea se supune aceloraşi legi ca şi imunizarea pri­mară: apare la administrarea dozelor mici de antigen; depinde de imu­nogenitatea (alergogenitatea) alergenului; primele semne ale sensibilizării (anticorpi specifici) apar peste 4–5 zile după admi­nis­trarea dozei sensibilizante, iar maximumul sensibilizării – la a 12-a – a 14-a zi cu atenuarea ulterioară a intensităţii sensibilită­ţii; du­­rata maximă de persistenţă a stării de sensibilizare, graţie me­mo­riei imunologice, poate fi pe viaţă. La fel ca şi la imu­ni­za­re, in­­ten­sitatea sensibilizării poate fi mărită prin administrarea re­petată a alergenului, însă prin diferite procedee poate fi şi mic­şorată (hiposensibilizarea). De menţionat că toate procedeele, ca­­­re atenuează imunitatea concomitent micşorează şi sensibi­li­za­rea: imunosupresia la toate nivelurile sistemului imun (celule-stem, B- şi T- limfocite, plasmocite, epuizarea anticorpilor, ex­tra­gerea din sânge a limfocitelor ş.a.).

Sensibilizarea survenită la administrarea alergenului se nu­meş­te sensibilizare activă. Sensibilizarea obţinută prin transferul de imunoglobuline de la animalul sensibilizat activ animalului nesensibilizat (care nu a contactat cu alergenul în cauză) se nu­meşte sensibilizare pasivă. Sensibilizarea pasivă diferă de cea activă: survine deja peste 2–4 ore după transferul Ig (timpul ne­ce­sar pentru fixarea acestora pe mastocite), se menţine maxim 2–4 luni (timpul catabolizării IgE transferate), nu reapare (lipsa celulelor memoriei imunologice).

Or, după instalarea stării de hipersensibilizare (sinteza de imunoglobuline) stadiul imunologic al reacţiilor hipersensibi­li­tă­ţii imediate va fi reluat doar la administrarea repetată a ace­luiaşi antigen; până atunci va dura starea de latenţă. De men­ţi­onat că da­că în decursul vieţii contactul repetat al organismului cu an­ti­genul specific nu va avea loc, nici reacţiile alergice nu se vor ma­nifesta clinic.