Diagnostic
Diagnosticul pozitiv al alergiei alimentare se bazează mult pe datele din anamneză (ingestia alergenului) şi prezenţa terenului alergic (atopic), apariţia simptomatologiei clinice precum şi pe obiectivizarea modificărilor imunologice.
Diagnosticul se pune pe:
-tabloul clinic
-explorările paraclinice.
Tabloul clinic
Simptomatologia clinică a alergiei alimentare este foarte variată. În principal simptomele care sugerează alergia alimentară sunt simptomele digestive la care se asociază simptome cardiace, pulmonare, cutanate şi sistemice.
Simptomele digestive se manifestă prin: dureri abdominale sub formă de crampe,balonări, plenitudine, greaţă, vărsături şi diaree; ele apar la 30minute-2ore după ingerarea alimentară. La o parte din bolnavi apar şi parestezii, furnicături şi prurit la nivelul buzelor şi limbii.
Pulmonar şi cardiovascular, ingestia alergenului poate declanşa fenomene de tuse iritarivă, rinoree, strănut, bronhospasm până la crize tipice de astm bronşic, tahicardie, palpitaţii, hipotensiune arterială.
Simptomele grave care apar în alergia alimentară sunt reprezentate de cele din şocul anafilactic care se poate instala.Bolnavii prezintă alterarea stării generale, astenie fizică marcată, cefalee, ameţeli, palpitaţii, hipotensiune arterială, transpiraţii, uneori tulburări de memorie plus urticarie extinsă cu sau fără prurit.
Explorări paraclinice
Dintre investigaţiile biologice, numai formula leucocitară cu prezenţa eozinofiliei şi imunoelectroforeza cu creşterea IgE ajută diagnosticul. Aport deosebit în stabilirea diagnosticului pozitiv îl au testele de provocare cu alimente, dintre care testul de provocare cu aliment dublu-orb, controlat cu placebo (TPADOCP) este cel mai valoros. Atenţie foarte mare în utilizarea acestui test atunci când bolnavul are un teren alergic foarte exprimat (pericol de instalare a şocului anafilactic).
Tratament
În alergia alimentară dispunem de tratament:
-profilactic;
-curativ.
Tratamentul profilactic înseamnă de fapt profilaxia primară a alergiei şi măsurile proiflactice secundare ce trebuie luate la fiecare bolnav care prezintă alergie alimentară, prima măsură fiind scoaterea din alimentaţie a alimentelor alergizante, a alimentelor ce conţin prin preparare cantităţi din alimentul alergizant şi înlocuirea lor cu alimente similare dar nealergizante.
Tratamnetul curativ constă în folosirea medicamentelor antihistaminice pentru ameliorarea sau dispariţia simptomatologiei clinice (Claritine 10-15 mg/zi, preparate de calciu) şi tratamentul corect şi imediat în secţiile de terapie intensivă a şocului anafilactic instalat. Administrarea Adrenalinei subcutanat sau intramuscular (1 fiolă) cu ocazia primului ajutor medical.
GASTROENTERITA EOZINOFILICĂ
Gastroenterita eozinofilică este o afecţiune cu incidenţă scăzută a tubului digestiv cu localizare predominant gastrică şi enterală de etiologie necunoscută caracterizată prin infiltrarea mucoasei digestive cu eozinofile.
Gastroenterita eozinofilică deşi nu are precizată cauza etiologică este considerată ca o formă particulară de alergie alimentară şi uneori ca o manifestare digestivă a sindromului hipereozinofilic.
Elementul caracteristic al bolii este prezenţa la examenul microscopic al infiltratului inflamator bogat în eozinofile. Deasemeni la aproximativ 50% dintre bolnavi este prezentă o eozinifilie sanguină evidentă.
Boala afectează toate vârstele dar cu frecvenţă mult mai mare adulţii tineri.
Diagnostic
Este sugerat de simptomatologia clinică şi confirmat de examenul histologic din piesa de biopsie.
Simptomatologia clinică
Boala se poate manifesta acut prin dureri abdominale difuze mai accentuate în epigastru şi periombilical, uneori schiţează abdomenul acut, greţuri, vărsături, diaree, borborisme.
Sub forma unei afecţiuni cronice, gastroenterita eozinofilică se manifestă sub forma unui sindrom pseudoulceros prin dureri nesistematizate abdominale, pirozis, greţuri, balonări, flatulenţă, scădere progresivă în greutate. Rareori boala se manifestă prin hemetemeză sau instalarea unui sindrom ascitic.
Explorări paraclinice
Investigaţia decisivă pentru diagnostic este examenul histologic din piesa de biopsie recoltată prin endoscopie digestivă superioară.
Examenul radiologic evidenţiază modificări de tip hipertrofic, pseudotumoral a mucoasei gastrice.
Formula leucocitară – cu prezenţa hipereozinofiliei la peste 50% dintre bolnavi.
Tratament
Regimul dietetic în scopul eliminării alimentelor cu potenţial alergenic sau eliminarea alimentelor la care bolnavul prezintă alergie.
Tratamentul medicamentos constă în administrarea preparatelor cortizonice (Prednison 0,5 mg/kg. corp/zi ca doză de atac, apoi doza de întreţinere de 10mg/zi până la ameliorarea evidentă).
SINDROMUL DE INTESTIN SCURT
Sindromul de intestin scurt constituie totalitatea manifestărilor clinice şi biologice caracteristice sindromului de malabsorbţie determinate de reducerea suprafeţei de absorbţie intestinale, cel mai frecvent prin intervenţii chirurgicale (rezecţii, by-pass). Alte cauze care reduc suprafaţa intestinală de absorbţie sunt:
-vasculare: tromboze vasculare în sistemul mezenteric;
-afecţiuni inflamatorii extinse: boala Crohn, tuberculoza intestinală.
Malabsorbţia intestinală din cadrul sindromului de intestin scurt se manifestă prin interesarea metabolismului proteic, lipidic şi glucidic, a metabolismului fierului, a acidului folic, a vitaminei B12 şi a vitaminelor hidrosolubile, a electroliţilor precum şi prin perturbarea funcţiei endocrine a intestinului subţire (scade sinteuza de colecistokinină, secretină, enteroglucagon şi peptidului inhibitor YY).
Factorii principali care influenţează severitatea malabsorbţiei sunt:
-mărimea segmentului rezecat: rezecţii de până la 40% din lungimea intestinului sunt bine tolerate pe când în rezecţiile de peste 70% se instalează un sindrom de malabsorbţie sever;
-topografia segmentului rezecat: rezecţii ale intestinului subţire proximal precum şi rezecţii ale ileonului distal inclusiv valva ileo-cecală va produce instalarea unui sindrom malabsorbtiv sever întrucât la aceste nivele se absorb foarte multe elemente nutritive, se eliberează enzime şi hormoni şi se absorb acizii biliari şi vitamina B12.
-păstrarea colonului – este un factor important în rezecţia intestinului subţire, colonul reprezentând segmentul tubului digestiv unde se produce absorbţia apei, a electroliţilor, a acizilor graşi cu lanţ scurt. Extinderea rezecţiei de la intestinul subţire şi la colon (în special cel proximal) va duce la apariţia unei diarei severe foarte greu de controlat.
-poluarea bacteiană – apărută în special după îndepărtarea chirurgicală a barierei fiziologice reprezentată de valva ileocecală.
Diagnosticul
Diagnosticul pozitiv al sindromului de intestin scurt porneşte de la datele de anamneză care evidenţiază prezenţa rezecţiei intestinale, prezenţa simptomelor clinice şi a modificărilor biologice specifice sindromului de malabsorbţie precum şi încadrarea sindromului de intestin scurt într-una din cele trei perioade evolutive: precoce, intermediară şi tardivă.
Simptomatologia clinică
Simptomul dominant în faza precoce a bolii este diareea severă însoţită de deshidratare şi tulburări electrolitice (hiponatremie, hipopotasemie, hipocalcemie, hipomagneziemie).
În faza intermediară pe primul plan apar manifestările sindromului de malabsorbţie caracterizat prin malabsorbţie globală şi deficit ponderal marcat.
În faza tardivă se constată o ameliorare a sindromului diareic, a deficitului vitaminic şi nutriţional şi se constată oprirea scăderii în greutate.
Explorări paraclinice
Sindromul de malabsorbţie va fi investigat prin teste specifice expuse în cadrul sindromului de malabsorbţie (vezi mai sus).
Examenul radiologic se indică in sindromul de intestin scurt pentru evaluarea extensiei intestinului restant. Pentru a controla consecinţele rezecţiei intestinale în diferite regiuni topografice se indică: testul cu D-xiloză şi testul toleranţei orale la glucoză în rezecţia de intestin proximal şi testul Schilling şi determinarea steatoreei în rezecţia ileonului terminal.
Foarte important este să nu pierdem din vedere, in investigaţiile paraclinice ale sindromului de intestin scurt, posibilitatea prezenţei unor factori care pot agrava sindromul: hipersecreţie gastrică, hiperperistaltismul intestinal, deficitul de lactază, poluarea bacteriană.
Tratamentul
Obiectivele principale în tratamentul sindromului de intestin scurt urmăresc corectarea deficitelor nutriţionale şi combaterea diareei. Tratamentul cuprinde:
-regimul dietetic;
-tratamentul medicamentos;
-tratamentul chirurgical.
Regimul dietetic – cuprinde regimul dietetic administrat bolnavilor cu sindrom de intestin scurt în faza precoce care consă din alimentaţie parenterală totală, alimentaţie care poate dura zeci de zile sau poate chiar luni şi faza de adaptare intestinală în care se introduce progresiv alimentaţia orală de cele mai multe ori împreună cu alimentaţia parenterală. Foarte rar în sindroamele de intestin scurt cu evoluţie foarte severă se menţine în permanenţă alimentaţia parenterală.
De asemenea în rezecţii intestinale largi şi în sindroame cu evoluţie severă se poate folosi administrarea regimurilor prin sondă eso-gastrică folosind compuşi nutriţionali esenţiali, vitamine, electroliţi (Flexicol, Vivonex) iar pentru ameliorarea diareei preparate polimerice (Isocal). Trebuie respectat riguros programul meselor care trebuie să fie mai numeroase şi reduse cantitativ, şi urmărit cu atenţie deficitul vitaminic, enzimatic şi electrolitic care vor fi suplimentate.
Tratamentul medicamentos se adresează în primul rând combaterii diareei care se poate face cu preparate opiacee şi derivaţii lor. Efect favorabil are administrarea de Loperamidă 4-16 mg./zi. Cel mai eficient în combaterea diareei este administrarea Somatostatinei sau derivatului sintetic Octreotid subcutanat în doză de 50 g de trei ori pe zi.
În sindromul malabsorbtiv în care predomină steatoreea se administrează colestiramină în doză de 8-12 g/zi. Atenţie în rezecţiile ileale întinse când predomină tot steatoreea dar colestiramina devine complet nefavorabilă. Dacă se constată agravarea sindromului de intestin scurt prin poluare bacteriană se recomandă folosirea antibioticelor 7-10 zile (Ampicilina, Neomicina, Tetraciclina).
Tratamentul chirurgical – reintervenţie chirurgicală doar în cazurile deosebite.
TUMORILE INTESTINULUI SUBŢIRE
Tumorile intestinnului subţire reprezintă afecţiuni tumorale digestinve cu incidenţă mult mai redusă decât tumorile colonice, gastrice sau esofagiene. Ele pot fi tumori benigne sau maligne.
TUMORILE BENIGNE
Dintre tumorile benigne cel mai des întâlnite sunt: adenoamenle, leiomioamele, fibroamele şi lipoamele.
De obicei tumorile benigne rămân mult timp asimptomatice. Când devin simptomatice se pot manifesta prin: dureri abdominale vagi, nesistematizate, prin hemoragii oculte, rareori enteroragie, balonări, disconfort abdominal. Când volumul tumorii este mare se poate complica cu ocluzie intestinală.
De cele mai multe ori tumorile benigne ale intestinului subţire se asociază cu tumori ale colonului îmbrăcând diferite aspecte clinice (sindrom Peutz-Jeghers, sindrom Gardner, sindrom Cronknite-Canada).
Diagnostiul pozitiv al tumorilor benigne ale intestinului subţire este greu de precizat în stadiile incipiente pe de o parte datorită lipsei simptomatologiei clinice iar pe de altă parte registrului redus de investigaţii paraclinice ale intestinului subţire.
Examenul radiologic rămâne şi în prezent explorarea cea mai indicată pentru evidenţierea tumorii intestinale.
Endoscopia digestivă superioară – numai pentru segmentul proximal şi eventual colonoscopia cu pătrundere în ileonul terminal.
Ecografia ebdominală şi tomografia computerizată sunt explorări recomandate îndeosebi pentru a confirma sau infirma suspiciunea de malignitate, evidenţiind invazia în apropiere şi în ganglionii limfatici, şi mai puţin pentru confirmarea unei tumori benigne.
Intervenţia chirurgicală va fi practicată când tumora este voluminoasă şi examenul histopatologic precizează natura benignă a tumorii.
TUMORILE MALIGNE
Sunt reprezentate de:
-tumorile carcinoide (40%);
-adenocarcinoame (22-24%);
-limfoame (20-22%);
-sarcoame (10-11%);
-tumori metastatice (2-4%).
ADENOCARCINOAMELE
Se localizează frecvent la nivelul intestinului proximal (de multe ori adenocarcinomul duodenal evoluează în jurul ampulei Vater ducând la instalarea icterului mecanic). Alteori adenocarcinomul se dezvoltă la nivelul ileonului terminal ca o complicaţie a bolii Crohn.
Adenocarcinomul metastazează frecvent în ganglionii regionali şi la distanţă întunecând prognosticul.
De multe ori ele evoluează asimptomatic. Simptomele devin sugestive atunci când tumora este evoluată şi în prezenţa complicaţiilor: ocluzia intestinală înaltă, hemoragia digestivă superioară masivă, perforaţia şi diseminarea la distanţă (în special metastazare hepatică şi peritoneală cu instalare ascitei) şi prezenţa sindromului paraneoplazic.
Sarcoamele – dintre care leiomiosarcomul se întâlneşte cel mai frecvent, dar cu incidneţă mult mai redusă decât adenocarcinomul. Evoluează mult timp asimptomatic iar în stadiile finale se complică rar cu ocluzie, tumora evoluând de obicei extraluminal şi se manifestă clinic prin dureri abdominale difuze, scădere în greutate, balonări, hemoragie digestivă sau perforaţii iar examenul fizic evidenţiază la palpare o masă tumorală mobilă.
Tumorile metastatice – sunt rare, cel mai fercvent dând metastaze intestinale pe cale hematogenă: melanomul malign, cancerul de sân, cancerul pulmonar şi cel renal; prin diseminare din aproape în aproape metastazează cancerul colonic şi cancerul de ovar.
Diagnosticul pozitiv – se precizează cu ajutorul următoarelor explorări:
-radioscopia abdominală;
-radiografie eso-gastro-intestinală cu sulfat de bariu;
-endoscopia digestivă superioară;
-enteroclisma;
-ecografia abdominală şi tomografia computerizată – valoroase pentru evidenţierea extensiei tumorii şi a metastazelor ganglionare şi la distanţă.
Diagnosticul pozitiv de malignitate este dat de examenul histologic pe piesa de biopsie (când tumora este localizată pe duoden sau primii centimetrii din jejun – recoltare endoscopică) sau cel mai frecvent examenul histologic al tumorii excizate chirurgical.
Tratament
Singurul tratament eficient este exereza chirurgicală a tumorii dar în cele mai multe cazuri cu rezultate nu foarte bune întrucât tumora fiind avansată, supravieţuirea la 5 ani după intervenţie, în cazul adenocarcinoamelor nu depăşeşte 30% iar în cazul tumorilor metastatice prognosticul este şi mai nefavorabil. Uneori leiomiosarcomul are prognostic mai favorabil.
LIMFOAMELE INTESTINULUI SUBŢIRE
Cuprind două forme de tumori:
-limfoame primitive
-limfoame secundare.
Limfoamele primitive
Sunt limfoame cu localizare predilectă pe tubul digestiv, de tip nonhodgkinian cu dezvoştare din limfocitele B şi foarte rar cu proliferarea limfocitelorT. Limfoamele primitive intestinale sunt caracterizate de:
-leziuni la nivelul tubului digestiv cu prinderea ganglionolor regionali (adenopatie locală şi eventual retroperitoneală)
-lipsa adenopatiilor periferice şi mediastinale
-lipsa afectării hepatice şi splenice
-frotiu sanguin periferic de aspect normal.
Din punct de vedere imunologic, limfoamele intestinale se clasifică în:
-limfoame neimunoproliferative
-limfoame imunoproliferative (limfomul Mediteranean, boala lanţurilor grele ).
Limfoame neimunoproliferative
Se consideră că în apariţia limfoamelor neimunoproliferative intervin mai mulţi factori:
-infecţii virale – virusul imunodeficienţei umane (HIV) este se pare cel mai implicat, el producând imunodeficienţa, fenomen care determină proliferarea limfocitelor B, la care se asociază virusul Ebstein-Barr determinând mai departe proliferarea limfocitelor T, urmând apoi proliferarea monoclonală; este clar dovedită relaţia dintre virusul Ebstein-Barr şi limfomul Burkitt African.
-starea de imunodepresie – congenitală sau dobândită, favorizează apariţia limfoamelor intestinale.
-infecţii bacteriene – relaţia dintre infecţia gastrică cu Helicobacter pylori şi limfoamele epiteliale (MALT).
-factori de mediu – folosirea în agricultură a îngrăşămintelor şi pesticidelor ar favoriza apariţia limfoamelor (persoanele care lucrează direct cu aceste substanţe).
Morfopatologic, limfoamele neimunoproliferative îmbină diferite aspecte. Macroscopic se pot prezenta sub formă infiltrativă pe toată circumferinţa intestinală pe distanţe mari sau infiltraţii limitate sub forma unor ulceraţii complet neregulate, sau sub forma unor tumori voluminoase.
Microscopic, frecvent se prezintă sub două forme:
-limfomul difuz cu celule B dezvoltat din celulele centrului folicular (plăcii Payer),
-limfomul cu celule mici neclivate.
Cu o frecvenţă mai scăzută, limfoamele intestinale se mai pot prezenta sub forma:
-limfomul asociat mucoasei (MALT) – formă care se dezvoltă la nivelul stomacului în strânsă legătură cu infecţia cu Helicobacter pylori, este o tumoră limfoepitelială dezvoltându-se din celule de tip B;
-polipoza limfoidă multiplă – care frecvent se asociază cu sindromul de malabsorbţie; se dezvoltă sub forma unor mase tumorale polipoidale cu mărimi diferite de la 0,5cm până la 4-5cm, tumori care uneori sunt pediculate iar mucoasa supraiacentă este întotdeauna normală.
-limfomul cu celule T asociat enteropatiei glutenice.
Diagnostic
Diagnosticul pozitiv este dificil şi laborios.
Simptomatologia clinică
Este nespecifică şi foarte puţin zgomotoasă în stadiile incipiente de evoluţie. Bolnavii vor prezenta dureri abdominale difuze, uneori în etajul abdominal superior, alteori în etajul abdominal inferior. Durerea poate fi însoţită de balonări şi flatulenţă. În limfoamele cu celule T şi în special cele difuz infiltrative şi cele asociate enteropatiei glutenice apare diarea şi malabsorbţia. Se instalează anemia de tip hipocrom, microcitar determinată de hemoragiile oculte. Când tumora are dimensiuni mari va fi palpabilă sub forma unei mase tumorale destul de mobile.
Explorările paraclinice
Determinările biologice vor evidenţia prezenţa unei anemii feriprive. Când este prezent sindromul de malabsorbţie, vor exista modificările caracteristice.
Examenul radiologic eso-gastro-intestinal cu pastă baritată poate evidenţia infiltrarea anselor intestinale, cu aspect rigid şi depărtate, prezenţa de ulceraţii, imagini lacunare sau zone infiltrate.
Ecografia şi tomografia computerizată sunt utile mai ales pentru încercarea de stadializare.
Singura explorare de certitudine rămâne examenul histologic cel mai frecvent din piesa operatorie.
În plus mai trebuie efectuate şi alte investigaţii: determinarea LDH (crescut), puncţia medulară, explorarea funcţiei hepatice şi renale, electroforeza proteinelor serice.
Tratamentul
Tratamentul limfoamelor neimunoproliferative intestinale constă din intervenţie chirurgicală cu exereza tumorii, la care se asociază chimioterapie şi radioterapie. Cele mai des utilizate şi cu eficienţă evidentă sunt curele: MACOP-B şi Pro-MACE-Cyta BON.
Limfoame imunoproliferative (boala imunoproliferativă a intestinului subţire, boala lanţurilor grele , limfomul mediteranean)
Boală descrisă pentru prima dată în bazinul mediteranean, se întâlneşte şi în alte zone ca: Africa de Sud, Pakistan, Peru.
Apariţia bolii este favorizată de condiţii socio-economice precare ce determină scăderea rezistenţei organismului, la care se asociază creşterea patogenităţii florei intestinale care determină stimularea celulelor sintetizatoare de IgA. Apar clone de celule care produc lanţuri de IgA. Aceste clone suferă o transformare malignă ducând la apariţia limfoamelor. Diferenţa dintre boala lanţurilor grele şi boala imunoproliferativă a intestinului subţire rezidă din faptul că în boala lanţurilor grele se sintetizează IgA monoclonală cu un singur tip de lanţ , pe când în boala imunoproliferativă a intestinului subţire se sintetizează IgA policlonală, predominnând subtipul A1.
Limfomul se poate extinde la tot intestinul, dar cel mai frecvent prinde jejunul proximal, aparent acesta având aspect normal.
Microscopic se constată un infiltrat difuz, compact care cuprinde mucoasa şi submucoasa, constând din infiltrat lasmocitar sau limfoplasmocitar, rareori fiind prezente infiltrate de tip limfoid folicular, prezenţa de ulceraţii şi atrofie vilară.
Pentru conduita terapeutică şi prognostic, este importantă stadializarea bolii (după Galem şi colab.)
-stadiul 0 - infiltraţie difuză, benignă a mucoasei şi prezenţa lanţurilor grele în ser;
-stadiul 1 – prezenţa limfomului în peretele intestinal sau în ganglioni;
-stadiul 2 – prezenţa limfomului atât în peretele intestinal cât şi în ganglioni;
-stadiul 3 – limfomul se extinde la ganglionii retroperitoneali şi periferici;
-stadiul 4 – limfomul se extinde în ţesuturile extralimfatice.
Diagnostic
Este stabilit pe baza:
-tabloului clinic;
-explorărilor paraclinice.
Tabloul clinic
Se caracterizează prin prezenţa diareei şi a sindromului de malabsorbţie. Examenul fizic evidenţiază prezenţa hepato-splenomegaliei şi adenopatii periferice la o parte din bolnavi.
Explorări paraclinice
Modificările biologice sunt folositoare diagnosticului:
-VSH – crescut
-scăderea IgA, IgG şi IgM
-prezenţa proteinei lanţurilor grele (secretată de plasmocitele tumorale) în ser şi în fluidul intestinal
-absenţa proteinei Bence-Jones.
Tratament
În primele stadii de evoluţie a bolii se administrează antibiotice (Tetraciclină, Ampicilină) pe o perioadă de 5-6 luni cu rezultate foarte bune. În stadiile avansate de boală se recomandă polichimioterapia folosind asocierea - CHOP, sub care se obţine o ameliorare a bolii.
TUMORILE CARCINOIDE ALE INTESTINULUI SUBŢIRE
Reprezintă tumori ale intestinului subţire care se dezvoltă din celulele argentafine, fiind tumori neuro-endocrine care îşi au sediul cel mai frecvent la nivelul ileonului terminal dar şi apendice, colon, stomac şi rareori plămân. Sunt tumori mici, rar depăşesc 2 cm, de obicei unicentrice, tumori care dau frecvent metastaze fie locale, regionale sau la distanţă (hepatice).
Histologic, tumorile carcinoide sunt formate din celule mici, monomorfe, cu nuclei tahicromatici.
Tumorile carcinoide au proprietatea de a elibera o serie de substanţe (serotonina, kalikreine, catecolamine, histamina, calcitonina, prostaglandine), care induc o simptomatologie clinică caracteristică – sindromul carcinoid.
Sindromul carcinoid – cuprinde totalitatea manifesrătilor clinice determinate de substanţele eliberate de tumoră.
Diareea – este semnul clinic frecvent în sindromul carcinoid; este o diaree apoasă, progresivă, accentuată de consumul de alimente ca:grăsimi, nuci, alune, alcool. Declanşarea diareei este determinată de eliberarea din tumoră a serotoninei, prostaglanndinei, motilinei.
Flesh cutanat – este cel mai caracteristic simptom clinic în sindromul carcinoid. Este declanşat de eliberarea din tumora carcinoidă a kalikreinei, catecolaminei , histaminei – substanţe cu efect vasoactiv, manifestându-se brusc prin coloraţia roşu-aprins a tegumentelor de la nivelul feţei, gâtului şi toracelui anterior, senzaţie de arsură, cu durată scurtă de 20-30 secunnde, manifestări care apar spontan sau după consumul de alimente, uneori după stres fizic sau psihic.
Durerea abdominală – este difuză, nesistematizată şi nespecifică.
Bronhospasmul – manifestat la 15-20% din bolnavii cu sindrom carcinoid, aceştia prezentând dispnee, wheezing şi tuse seacă.
Manifestări cardio-vasculare – hipotensiune arterială, palpitaţii, extrasistole. În timp apar modificări vasculare determinate de procesul fibrozant subendocardic determinând valvulopatii la nivel tricuspidian şi valvă pulmonară.
Leziuni cutanate de tip pelagroid – secundare tulburării metabolismului triptofanului care nu mai sintetizează vitamina PP, ci serotonină în cantitate mare.
Leziuni de tip ischemic - în zona vasculară mezenterică.
Criza carcinoidă – este manifestarea clinică cea mai dramatică, putând să apară spontan, sau după palparea tumorii în timpul intervenţiei chirurgicale, în timpul sau după anestezia generală. Se manifestă prin flesh exagerat, hipotensiune marcată, extrasistole repetate, bronhospasm, tulburări de conştienţă până la comă.
Dostları ilə paylaş: |