Vector european

ale violenţei domestice sunt următoarele: 
1.Gelozia  -  care  este  trăită  şi  experimentată  diferit 
de  femei  şi  bărbaţi.  Gelozia  exprimă  un  comportament 
ideo-afectiv  negativ,  de  efecte  primare,  emoţii  şi 
sentimente  şi  idei  trăite  frustrat,  implicând  simultan 
anxietate  de  abandon,  trăiri  de  prejudiciu  şi 
devalorizarea  propriei  persoane  de  către  partener  prin 
culpa reală sau imaginară de trădare, infidelitate sexual-
afectivă,  precum  şi  atitudini  de  trăiri  ostil-agresive  la 
adresa  partenerului  şi  a  noului  ”obiect  al  afecţiunii 
sale.”  Bărbaţii  manifestă  gelozie  privitor  la  activitatea 
sexual  a  partenerei,  iar  femeile  sunt  geloase  la 
implicarea  emoţională  a  bărbatului.  În  cel  mai  des  caz 
femeile  admit  sentimentul  şi  manifestă  depresie,  iar 
bărbaţii tind să nege sentimentul şi îl exprimă prin furie. 
2.Mijloacele  materiale  -  nu  se  referă  doar  la 
cantitatea  veniturilor,  deşi  nici  acest  aspect  nu  trebuie 
trecut cu vederea, dar la aşteptările partenerilor în luarea 
deciziilor  de  a  distribui  banii:  cine  ia  decizia,  cum  se 

 
119
 
 
cheltuiesc banii. 
3.Activitatea  sexuală  –  când  partenerii  nu  mai 
resimt  satisfacţie  sexuală  ei  se  pot  învinovăţi  reciproc 
pentru  acest  fapt.  Activitatea  sexuală  este  un  moment 
important  în  viaţa  cuplului,  de  aceea  distorsiunea  lui 
duce la certuri şi violenţă. 
Există păreri că conflictele pot apărea din motive că 
bărbatul  şi  femeia  percep  diferit  reacţiile  şi  atitudinile 
celuilalt [8]. 
Cauzele  primordiale  care  duc  la  violenţă  în  familie 
sunt:  alcoolismul,  narcomania  (32,2%),  sărăcia  (25%), 
gelozia(15%), nivelul scăzut de educaţie (13,1%). 
Analiza  violenţei  din  diferite  perspective  a  dus  la 
elaborarea  diferitor  teorii  explicative  ale  apariţiei 
fenomenului. Aceste teorii sunt: 
1.Teorii şi studii biologice care pun accentul anume 
pe  factorii  genetici  şi  neuropatologici  şi  iau  în 
consideraţie  schimbările  în  structura  sau  funcţionarea 
creierului datorate traumelor sau factorilor endocrini. Se 
ştie  că  orice  abordare  sau  interpretare  poate  fi 
modificată  în  timp,  astfel  în  cât  şi  această  viziune 
prezentată  mai  sus  a  fost  înlocuită  cu  propunerile 
moderne  ce  susţin  că  factorii  sociali  lucrează  ca 
variabile  intermediare  în  modificarea  sau  declanşarea 
diferitor  laturi  ale  comportamentului,  luând  astfel 
naştere  conceptul  de  biologie  socială.  Totuşi  după 
ultimele  date  s-a  demonstrat  că  în  violenţa  domestică 
relevă  două  curente  predominante  de  gândire:  primul 
consideră  că  accidentele  craniene  reprezintă  o  cauză  a 
agresiunii în familie, iar a doua pune accentul pe ideile 
neodarwiene  despre  adaptările  evoluţioniste  care 
determină violenţa masculină îndreptată asupra femeii. 
În  concluzie  cu  aceste  teorii,  toate  tipurile  de 
comportament  reprezintă  produse  ale  mecanismelor 
psihologice  interne,  dezvoltate  prin  selecţia  naturală  în 
vederea rezolvării unor probleme de adaptare. Influenţa 
genetică  nu  este  privită  ca  determinism  pur,  ea  poate 
influenţa comportamentul numai în anumite contexte şi  
numai ca răspuns la impulsuri specifice.     
Atât  timp  cât  teoria  evoluţionistă  argumentează  că 
mecanismele  interne  pot  rămâne  inactive  pe  tot 
parcursul  vieţii,  excepţie  făcând  situaţiile  când  sunt 
declanşate de anumite contexte relevante, este dificil de 
realizat  un  tratament  sau  un  program  de  prevenire 
bazate pe această teorie.     
2. Teorii psihologice şi psihopatologice. Majoritatea 
teoriilor  psihologice  ce  se  referă  la  maltratare, 
victimizare  şi  au  ca  punct  de  plecare  concepţiile  lui 
Freud  care  vede  comportamentul  autodistructiv  ca 
rezultat al efectului de rezolvare a conflictului oedipian. 
Shainnes  prezintă  masochismul  ca  un  proces  care 
implică  trăsături  socio-culturale,  şi  nu  de  instinct,  care 
se  subordonează  forţele  primare.  Bărbaţii  violenţi 
folosesc  violenţa  ca  pe  un  mecanism  de  identificare  a 
Eu-lui,  deoarece  repertoriul  lor  de  comportamente 
nonviolente este foarte limitat.  
Alte  teorii  psihologice  susţin  că  violenţa  în  familie 
este  o  deviere  a  comportamentului  autodistructiv 
dinspre sine spre altă persoană.  
3.  Teoria  sistemică  explică  că  violenţa  împotriva 
partenerului  este  ca  rezultat  al  acţiunii  sistemului 
familial.  Astfel  familia  este  văzută  ca  un  sistem  cu  o 
structură  dinamică,  având  anumite  componente 
interdependente care interacţionează reciproc. 
Cercetările 
demonstrează 
prezenţa 
traumelor 
emoţionale şi riscurilor de accidentări la copiii care sunt 
martori la atacurile violente între membrii familiei.  
4.O  altă  teorie  este  cea  a  capcanei  psihologice 
conform  căreia  victima  cade  în  capcană  în  timp  ce  se 
străduieşte  să  facă  să  funcţioneze  relaţia  abuzivă,  ea 
continuă  încercările  pentru  a-şi  justifica  eforturile 
anterioare, iar a renunţa ar însemna că a eşuat şi că toate 
eforturile ei au fost zadarnice [10]. 
W.  Reckless  consideră  că  există  două  sisteme  de 
control care previn utilizarea actelor violente: rezistenţa 
internă a individului faţă de presiune şi impulsurile către 
violenţă  şi  rezistenţa  externă  manifestată  de  familie, 
prieteni  şi  autorităţi.    Probabilitatea  ca  o  persoană  să 
devină  violentă  depinde  de  forţa  celor două  sisteme  de 
control social. Dacă unul din ele este slab, probabilitatea 
ca individul să devină agresor este foarte mare.  
În  concluzie  putem  menţiona  că  fiecare  din  aceste 
teorii studiate mai sus vizează doar victima şi agresorul 
şi  consecinţele sunt suportate de aceştia pe întreaga lor 
viaţă [11]. 
 
Referințe bibliografice: 
1.  Curic,  I.,  Văetişi,  V.,  Inegalitatea  de  gen:  violenţa  invizibilă,  Ghid  de  lucru  pentru  conştientizarea  şi 
eliminarea violenţei împotriva femeilor, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005. 
2. Desurmont, M., De la violence conjugale a la violence parentale. Femmes en detresse, enfants en souffrance, 
Ed. Eres, Ramon Ville Sain-Agne, 2001. 
3. Gordon, Marshall., Dicţionar de  sociologie  Oxford  –  Univers encyclopedic, revizia  traducerii şi glosar de 
Sergiu Băltătescu, București, 2003. 
4.  Heise  L.,  Pitanguy  J.,  Germain  A.,   Violence  Against  Women,Washington  D.C.,      The  Hidden  Health 
Burden, World Bank Discussion Papers, 1994. 
5. Iluţ., P, Sociologia şi Antropologia Familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005. 
6.Iluţ., P, Sociologia Familiei, Cluj-Napoca 1994. 
7. Karri Killen.,  Copilul maltratat, Timişoara, ed. Eurobit, 1998.  
9. Declarația asupra Violenţei Împotriva Femeilor, 1993. 
10. Liga Apărării Drepturilor Omului,  Drepturile femeii la sfârşit de mileniu II, L.A.D.O,. 1997. 
11. Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familiei. 

 
120 
 
CZU 316.6 
GENEZA COMPETENŢEI DE RELAŢIONARE ÎN SISTEMUL RELAŢIILOR SOCIALE 
 
COZĂRESCU  Mihaela,  
dr. în sociologie, Universitatea din București, 
Romania 
 
DAVIDESCU Elena,  
dr. în pedagogie, USEM 
 
REZUMAT 
Din  perspectiva  cercetării  cadrului  teoretic  definim  competenţa  de  relaţionare  ca  interferenţă  semnificativă  a 
valorilor relevante comunicării sociale (empatie, ascultare activă, autocontrolul emoţiilor, prevenirea comportamentului 
deviant,  gestionarea  grupului  şi  formarea  deprinderilor  de  viaţă,  etc.),  rezultate  din  sensibilitatea  profesională  şi 
integrate  în  conduita  deontologică,  care  devin  funcţionale  prin  intuiţie  socială  şi  raţionamente  pedagogice  de 
transpunere  mentală  în  subiectivitatea  educaţilor,  necesară  pentru  înţelegerea  conduitei  comunicative,  reacţionarea 
flexibilă, adaptarea cu succes în diverse situaţii de interacţiune socială din contextul profesional. 
Cuvinte  cheie:  competenţa  de  relaţionare,  competenţa  socială,  societatea,  tip  de  comportament,  empatie,  ascultare 
activă, autocontrolul emoţiilor, prevenirea comportamentului deviant. 
 
GENESIS OFRELATING COMPETENCE IN THE SOCIAL RELATIONSHIP SYSTEM 
 
COZĂRESCU  Mihaela,  
PhD in sociology, University of Bucharest, 
Romania 
 
DAVIDESCU Elena,  
PhD in pedagogy,  
University of European Studies of Moldova 
 
SUMMARY 
From  the  perspective  of  researching  the  framework  of  construction  and  development  of  the  professional  training 
curriculum of social educators, we define the competence of relation as significant interference of the values relevant to 
social  communication  (empathy,  active  listening,  self-control  of  emotions,  prevention  of  deviant  behavior,  group 
management  and  formation  of  life  skills,  etc.  .),  results  from  the  professional  sensitivity  and  integrated  into  the 
deontological  conduct,  which  become  functional  through  social  intuition  and  pedagogical  reasoning  of  mental 
transposition  into  the  subjectivity  of  the  educated,  necessary  for  understanding  the  communicative  behavior,  flexible 
reaction, successfully adapting to different situations of social interaction in the professional context.  
Key  words:
 
relational  competence,  social  competence,  society,  type  of  behavior,  empathy,  active  listening,  self-
control of emotions, prevention of deviant behavior. 
 
 
Conceptul  de  referinţă  în  cercetarea  noastră  este 
competenţa  de  relaţionare,  căreia  deși  i  se  atribuie 
variate  semnificații,  denumindu-l  în  mod  diferit 
(competenţă  socială,  inteligenţă  socială,  competenţe 
personale,  interpersonale),  nu  precizează,  însă,  geneza 
conceptului. 
Dacă  prin  abordare  psihologică  autorii  cercetează 
condiţionarea  psihologică  a  personalităţii,  aspiraţiile, 
interesele şi rolul reprezentărilor, atunci prin abordarea 
pedagogică  se  încearcă  reglarea  calităţii  relaţiilor 
interpersonale  în  contextul  deschiderii,  încrederii  şi 
confidenţei, posibil de obţinut prin valorile competenţei 
de relaţionare. 
M.  Argyle  (1998)  defineşte  „competenţa  socială” 
ca  un  pattern  comportamental;  S.  Marcus,  apreciază 
„competenţele  sociale  ca  un  set  de  abilităţi  necesare 
pentru a îmbunătăţirea calității  relaţiilor interpersonale 
(capacitatea  de  a  adopta  roluri  diferite,  în  funcţie  de 
specificul 
situaţiilor 
sociale)”; 
competenţa 
de 
relaţionare este capacitatea de a influenţa pe alții, de a 
stabili  uşor  şi  adecvat  relaţii  interpersonale,  de  a 
comunica eficient în diverse contexte interpersonale, de 
a utiliza eficient puterea şi autoritatea, leadership-ul. 
M.  Constantinescu  defineşte  competenţa  socială 
drept  caracteristica  persoanelor  capabile  să  producă  o 
influenţă socială dezirabilă asupra altor persoane; pentru 
S.  Chelcea  (2008),  „competenţa  de  relaționare 
reprezintă  un  tip  de  comportament  ce  conduce  la 
performanţă  socială”;  după  B.  Bernard  (1995), 
competenţele  de  relaționare  se  referă  la  abilităţile  de 
relaţionare;  D.  Goleman  (2007)  consideră  competenţa 
socială  -  o  dimensiune  a  inteligenţei  emoţionale  la 
nivelul  valorilor:  încrederea  în  sine,  autocontrolul, 

 
121
 
 
motivaţia,  empatia,  stabilirea  şi  dirijarea  relaţiilor 
interumane; 
Bar-On 
(1996) 
stabileşte 
între 
componentele  inteligenţei  emoţionale  şi  relațiile 
interpersonale  (empatie,  relaţii  interpersonale  şi 
responsabilitate 
socială); 
C. 
Dumitru 
(1998) 
„competența  de  relaționare  include:  comunicativitatea; 
capacitatea  de  rezolvare  a  problemelor;  cooperarea  şi 
comunicarea  interpersonală  în  grup;  atitudinea  de 
încredere în sine şi în ceilalţi; atitudinea orientată către 
învingerea  obstacolelor;  stilul  flexibil  în  interacţiuni; 
responsabilitatea şi empatia în relaţiile interpersonale; 
nevoia  de  valorizare  socială;  Vasilova  şi  Baumgartner 
(2005) „competenţa de relaţionare se constituie în baza 
capacității de a înţelege alţi oameni şi de a reacţiona în 
mod  adecvat  în  situaţii  sociale”;  Chiş  V.  (2005) 
„competenţa de relaţionare se constituie din cunoştinţe, 
atitudini  şi  capacități  ce  asigură  realizarea  rolurilor 
socio-profesionale;  D.  Drobot  (2008)  „competența 
socială  permite  exercitarea  rolurilor  profesionale  ale 
pedagogului  social”;  D.  Ilişoi,  A.  Lesenciuc  (2010) 
„competența  de  relaționare  asigură  comunicarea 
interpersonală”;  L.  Sadovei  (2010)  „competența  de 
comunicare  didactică”;  M.  Cojocaru  –  Borozan  (2010, 
2012,  2014,  2016)  „fundamentarea  teoretică  și 
praxiologică 
a 
pedagogiei 
culturii 
emoționale”,„comunicarea  relaţională”;  E.  Ţărnă 
„competenţa de adaptare şi integrare” (2011).
 
Cercetările  asupra  diferitor  dimensiuni  ale 
competenţei de relaţionare au fost descoperite la autori 
reprezentativi  care  prin  studii  de  valoare  teoretică  şi 
practică  au  contribuit  la  dezvoltarea  conceptului,  spre 
exemplu: 
M. 
Cozărescu 
(1999) 
„competenţe 
profesionale”  [6];  I.  Neacşu  (2010)  „valori  ale 
competenţei  de  relaţionare”[13];  O.  Mândruţ  (2012) 
„strategii de formare a competențelor profesionale” [1]; 
M.  Boteanu  (2012)  „comunicare  interpersonală  în 
asistenţa  socială”  [2];  El.  Davidescu  (2010) 
„competenţa  de  relaţionare  ca  prioritară  pentru 
activitatea personală şi profesională”[8]. 
Perspectiva  istorică  a  conceptului  „competenţă  de 
relaţionare”  integrează  două  dimensiuni  importante  de 
abordare:  
1.  cu  privire  la  delimitarea  conceptului  de 
„competenţă” în domeniul educaţiei;  
2.  noţiunea  definitorie  şi  particulară,  care  asigură 
esenţă produsului iniţiat. 
Începutul celui de-al treilea mileniu a deschis o eră a 
informării şi a relaţionării în plan social – două resurse-
cheie pentru succesul adaptării individului la noul stil de 
viaţă  creat  prin  modernizarea  societăţii  la  nivel  global, 
ceea  ce  impune  utilizarea  unei  palete  largi  de 
competenţe  implicate  în  cunoaştere,  antreprenoriat, 
dezvoltarea personală, rezolvarea problemelor practice 
şi asigurarea interacţiunilor optime în diverse contexte 
sociale. 
Astfel, 
termenul 
„competenţă” 
este 
polisemantic, având înţelesuri care variază în funcţie de 
domeniul  şi  contextul  în  care  este  folosit.  De  altfel  şi 
modernizarea  învăţământului  din  Republica  Moldova 
are  drept  obiectiv  fundamental  formarea  personalităţii 
în  devenire  în  baza  de  competenţe.  Oportunitatea 
pedagogiei  competenţelor  este  dictată  de  provocările 
lumii  contemporane,  care  implică  competenţă, 
performanţă, calitate, excelenţă [4, p.124].  
Relaţionarea  constituie  o  competenţă,bazată  pe 
cunoştinţe de comunicare şi reflectată într-un sistem de 
capacităţi  şi  atitudini,  în  vederea  stabilirii  unei  legături 
susţinute  de  respect  reciproc,  care  caracterizează 
menţinerea  raporturilor  pozitive  şi  echilibrate  cu  un 
interlocutor.  Sistemele  sociale,  la  toate  nivelurile  şi  în 
toate  formele  lor  de  organizare,  implică  o  reţea 
complexă  de  relaţii  între  persoane,  grupuri,  organizaţii 
şi  instituţii,  relaţii  care  reprezintă  condiţia  de  fond  a 
funcţionării  respectivelor  structuri.  Atât  în  cadrul 
filosofiei  sociale,  cât  şi  în  acela  al  sociologiei  şi 
psihologiei sociale, se face o distincţie clară între social 
şi  omenesc.  Astfel,  în  gândirea  întemeietorului 
raţionalismului  german  L.V.  Weisse,  societatea  este  o 
totalitate de relaţii interumane; distincţia dintre social şi 
interuman  rezidă  în  deosebirea  dintre  Eul  personal  (cu 
care  ne  naştem)  şi  Eul  social  (dobândit  în  ontogeneză, 
prin socializare) [7, p.143]. 
Aristotel,  în  lucrarea  sa  Etica  nicomahica,    remarca: 
„Omul  este,  prin  natura  sa,  o  fiinţă  sociabilă”. 
Constatarea  marelui  filozof  grec  este  şi  mai  actuală  în 
zilele  noastre,  când  fiecare  ne  aflăm  în  situaţia  de  a 
interacţiona  cu  un  număr  tot  mai  mare  de  persoane  şi 
din  ipostaze  tot  mai  diversificate  şi  multivalente. 
Adaptarea  este procesul prin care  oamenii  îşi  ajustează 
comportamentele  mediului  în  care  trăiesc  [11,  p.148], 
societatea  fiind  ansamblul  unitar  de  oameni,  sistemul 
autoorganizat  bazat  pe  un  anumit  mod  de  producere  şi 
pe un oarecare tip de legături şi relaţii sociale. 
În  acest  sens,  societatea  constituie  o  formă  de 
existenţă  şi  de  interacţiune  colectivă  a  indivizilor.  Ea 
reprezintă  produsul  activităţii  raţional  organizate  a 
grupurilor  de  oameni  consolidaţi  pe  baza  intereselor  şi 
înţelegerii comune [10, p.6]. 
Schematic  aceste  elemente  sunt  reprezentate  în 
elaborare personală în figura 1.  

 
122 
 
 
 
Figura 1. Geneza competenţei de relaţionare în sistemul relaţiilor sociale 
 
Conceptul  de  „social”  are  o  semnificaţie  bogată, 
pentru  cercetarea  prezentă  în  contextul  elucidării 
aspectului  educaţional  al  relaţionării,  sociologia  fiind 
ştiinţa realităţii sociale, disciplina care se ocupă cu viaţa 
socială, cu studiul faptelor sociale [9, p.39].  
B.  Hopsonşi  M.  Scally  (1985),  în  baza  mai  multor 
cercetări,  ajung  la  concluzia  că  o  persoană  poate 
dezvolta relaţii dacă are şi arată respect pentru ceilalţi, 
dacă  este  sinceră  cu  sine,  dacă  se  aşteaptă  să  vadă 
lucrurile  din  punctul  de  vedere  al  celuilalt,  să 
empatizeze şi dacă se străduieşte să nu-i judece pe ceilalţi. 
Acestea  sunt  „abilităţi  de  construire  a  relaţiilor”  - 
elemente  ale  abilităţilor  sociale,  care  în  opinia  lui  M. 
Constantinescu,  facilitează  interacţiunile  de  grup. 
Pornind  de  la  abilitatea  socială,  se  poate  dezvolta 
competenţa 
socială,definită 
drept 
caracteristica 
persoanelor  capabile  să  producă  o  influenţă  socială 
dezirabilă  asupra  altor  persoane,  menţionează  M. 
Constantinescu [5, p.65].  
Inteligenţa reprezintă capacitatea omului de a înţelege 
uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este esenţial, de a rezolva 
situaţii  sau  probleme  noi  pe  baza  experienţei  acumulate 
anterior.  Termenul  intelect  indică  apartenenţa  generală  a 
intelectului  social  la  sfera  cognitivă,  iar  social 
consolidează  specificul  terminologic,  condiţionat  de 
specificul  fenomenologic  al  inteligenţei  sociale  şi  de 
determinarea activismului subiectului în comunicare şi în 
interacţiunea socială  [15, pp.242-243].  
Ca  rezultat  al  analizei  opiniilor  mai  multor 
cercetători  în  domeniu,  am  identificat  relaţionarea,  ca 
fiind  o  componentă  a  competenţei  sociale,  relevantă  în 
ansamblul competenţelor profesionale, total dependentă 
de 
relaţiile 
interpersonale 
în 
societate 
şi 
comportamentele umane.  
În psihologia  socială,  autorul  care  a  lansat  termenul 
de  competenţe  sociale  (social  skills)  a  fost  psihologul 
englez M. Argyle, conform căruia competenţa socială se 
referă la pattern-uri de comportamente în plan social ale 
indivizilor, care îi fac capabili să producă efectele dorite 
asupra celorlalţi indivizi [12, p.74]. 
 
Competenţa  socială,în  studiile  lui  S.  Chelcea, 
reprezintă  „un  tip  de  comportament  ce  conduce  la 
performanţă socială” [3].  
În structura competenţei sociale, S. Marcus propune 
ansamblul de abilităţi necesare optimizării relaţionării 
interumane:  capacitatea  de  a  adopta  un  rol  diferit; 

 
123
 
 
capacitatea  de  a  influenţa  uşor  un  grup,  precum  şi 
indivizi  izolaţi;  capacitatea  de  a  stabili  uşor  şi  adecvat 
relaţii  cu  ceilalţi;  capacitatea  de  a  comunica  uşor  şi 
eficient cu grupul şi cu indivizii separat; capacitatea de 
a  utiliza  adecvat  puterea  şi  autoritatea;  capacitatea  de 
adopta uşor diferite stiluri de conducere [9, p.21].  
M.  Argylea  analizat  acest  concept  şi  a  degajat 
următoarele  componente:  asertivitatea,  gratificaţia  şi 
sprijinul, 
comunicarea  nonverbală,  comunicarea 
verbală,  empatia,  cooperarea  şi  acordarea  atenţiei, 
cunoaşterea  şi  rezolvarea  problemelor,  prezentarea 
sinelui,  sistemul  de  relaţii  în  care  este  ancorată  [14, 
pp.108-109].  
În  lucrarea  Vadecum  în  pedagogie,  autorul  N. 
Silistraru,  prezintă  în  structura  competenţei  sociale 
patru  capacităţi:  comunicare,  rezolvare  de  conflicte, 
cooperare  şi  creativitate,  relaţionarea  fiind,  în  acest 
caz,  o  subcomponentă  a  uneia  din  capacităţile 
enumerate sau reprezentând elemente distincte în fiecare 
din  acestea  (comunicare  -  flexibilitate  în  relaţie  cu 
ceilalţi;  rezolvarea  conflictelor  -  construirea  relaţiilor 
interpersonale;cooperare  -  rolurilor  pe  care  le deţine  în 
grup;  creativitate  -  potenţialului  creativ  în  relaţie  cu 
alţii) [16, p. 174].