Consecinţele psihosociale ale privării de libertate.
Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie
pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de
a alege între mai multe alternative, libertatea umană
reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere
condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a
personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă
evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru
apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi
psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-
şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de
libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei
sociale.
Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară
împrejurări în care aceasta sa fie privată de libertate
pentru anumită perioadă.
O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă
reacţia socială faţă de persoanele care încalcă legea
penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de
libertate într-un loc de detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse
penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială
deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un
penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului
şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi
psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un
mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de
noi infracţiuni. În ţara noastră sistemul pedepsei
privative de libertate are ca elemente esenţiale regimul
de deţinere în comun şi reeducarea prin muncă a celor
ce au încălcat legea. Prin privarea de libertate nu se
urmăreşte dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi
reintegrarea lor socială [6].
Luând
în
considerație
toate
aspectele
particularităților psihologice ale infractorilor au fost
stabilite anumite caracteristici comune specifice tuturor
celor ce încalcă legea și anume: instabilitatea emoțional-
afectivă, inadaptare socială, sensibilitate sporită,
duplicitate comportamentală, imaturitate intelectuală,
frustrare, complex de inferioritate, egocentrism,
labilitate, agresivitate, indiferență afectivă, etc.
În noile condiţii ale societăţii noastre legislaţia caută
să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care
reeducarea să fie rezultatul îmbinării activităţii utile
depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate
asupra lor. Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce, în
unele cazuri, la eliberarea condiţionată.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a
îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative, de
la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi
culturale de toate genurile, acestea având ca scop
pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în
viaţă socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie
a infractorilor după: sex, vârstă, natură infracţiunii,
durata pedepsei, starea de recidivă şi după receptivitatea
la activităţile de reeducare. Conform practicii
penitenciare actuale, separarea deținuţilor după criteriile
amintite constituie baza diferenţierii tratamentului
aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor
psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile
privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a
regimului de arest şi a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfășurare a procesului
penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de
la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea
pedepsei se poate lua faţă de această măsură arestării
preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată
preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia
penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care
se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă
manifestări şi conduite specifice. În stare de arest
presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de
puternică. Controlul strict al comportamentului,
impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă
a fluxului comunicațional cu exteriorul, generează la
deținuți stări tensionale accentuate. Acestea sunt în
multe situaţii amplificate de stările de incertitudine
care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul
urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi
pedeapsa [2].
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor
arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifestare
extremă. Astfel, deținutul fie că se închide în sine, se
inhibă, fie că manifestă comportamente agresive.
Limitele dintre cele două forme de reacţii
comportamentale nu sunt rigide, deținutul trecând ușor
de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută
133
a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor auto-
agresive (automutilări, tentative de sinucidere, uneori
sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi
generalizate. Există categorii de arestaţi care simulează
comportamentele auto-agresive, în scopul de a
impresiona şi deruta organele de urmărire penală.
Daca în general cele arătate sunt valabile în cazul
persoanelor deținute pentru prima dată, în cazul
recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi
condamnaţi sau nu, cunoscând uneori până în detaliu
încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa pe
care o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre
efortul de a face o impresie bună anchetatorilor [4].
Infractorul ajuns pentru prima data în penitenciar
poate fi considerat traumatizat din punct de vedere
psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat
deja de contactul cu autorităţile judiciare, de
desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de
ambianţa familială, profesională, de limitarea spaţiului
de mişcare şi de folosire a timpului liber.
La acestea se adaugă şi alte elemente frustrante
caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece
penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu
influenţă negativă asupra integrării psihosociale a
deţinutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea
simbolurilor
exterioare
ale
personalităţii
prin
obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care
standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele
individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.
Restrângerea
modalităţii
fizice,
psihice
şi
psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului
de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii
profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima
rolurile normale, reducând simţitor posibilitatea de
interacţiune psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlată,
regimul strict, desfăşurarea monotonă a programului
zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut si
personalul (cadrele) penitenciarului constituie un alt set
de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de
cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o
atingere a integrităţii sale.
De obicei, se consideră că integrarea la viața de
penitenciar nu este niciodată totală. La început
integrarea deținutului în mediul penitenciar este forțată,
la mijlocul detenției este aproape totală, iar cu puțin
timp înainte de eliberare poate să apară o ușoară atașare
față de ambianța de penitenciar.
În
cadrul
acestor
etape
apar
manifestări
comportamentale caracteristice vieții în detenție, numite
reacții față de încarcerare, cum ar fi:
• stările depresive (agitația anxioasă),
• halucinații auditive și vizuale pe teme delirante
de persecuție sau grațiere,
• stări confuzionale,
• dezorientare temporal-spațială,
• cefalee, somn agitat, coșmaruri,
• crize accentuate de agresivitate.
În mediul carceral pot să apară și unele reacții
comportamentale anormale cum ar fi:
• refuzul hranei,
• tatuajul,
• automutilarea etc.
Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare
simbolică prin care deținutul vrea să arate că este gata
pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac
anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei,
suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii
etc.) I se par justificate, deși regimul la care este supus
corespunde normativelor în vigoare. Ca formă de
comportament, refuzul hranei reprezintă un element
spectacular prin care deținutul vrea să atragă atenția și
admirația celor din jur. De obicei, el nu durează mult,
neavând suficiente rațiuni care să-l susțină.
Tatuajul are o frecvență destul de ridicată printre
deținuți și constă în înțeparea cu acul și introducerea
unui colorant insolubil sub forma unor figuri, nume,
date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje
reflectă profesia individului, altele dorințele, amintirile
sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singură
figură, un cuvânt) sau multiplu. De obicei se aplică pe
antebraț, braț și piept, dar se mai aplică și în zone puțin
vizibile (fese, fața internă a coapselor etc.). Deținuții
care își aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o
slabă inserție socială, o structură psihopată, alții din
curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.
Automutilările apar la deținuții care trec prin stări
de melancolie anxioasă și cu delir mistic, în unele
deliruri cronice, la hiperemotivi și la cei cu un nivel
scăzut al inteligenței.
Automutilarea, asimilată motivațional cu
suicidul și refuzul alimentar, este o tulburare a
instinctului de conservare și constă în modificarea
brutală și paradoxală a conduitei, adesea sub impulsul
delirului și halucinației. Formele de automutilare sunt
numeroase și variate: sacrificarea tegumentelor,
enuclearea unui ochi, amputarea unui deget, arderea
unui membru, tăierea limbii etc.
Deţinuţii, de cele mai multe ori, urmăresc un
tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi
obţinute.
Deţinutul recidivist își cunoaște drepturile şi
îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent repede
în mediul carceral. În relaţiile cu cadrele penitenciarului
aceștia par, de obicei, conformişti şi supuşi. Cea mai
mare parte a recidiviștilor manifestă, însă, doua tipuri de
comportamente: unul de simulare a supunerii față de
regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru cadrele
penitenciarului, altul de dominare a celorlalți deținuți
prin mijloace specifice grupurilor de detenție. De
regulă, deținuții recidiviști sunt refractari la ordine,
provoacă scandaluri cu ceilalți deținuți, sunt ostili față
de cadrele penitenciarului, manifestă tendința de a
obține beneficii și uneori de a evada.
Prizonizarea constă din adoptarea unei atitudini
ostile (fățișă sau ascunsă) față de personalul închisorii,
față de lumea "din afara" și, concomitent, dezvoltarea
134
unei loialități față de ceilalți deținuți. În această situație
deținutul va încerca sa se integreze în grupul informal
de deținuți și se va supune necondiționat liderului
informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele
penitenciarului.
Stanton Wheeler subliniază ca fenomenul de
prizonizare, de integrare in grupul deținuților, de
identificare cu subcultura carcerala este doar o prima
faza in evoluția deținutului, deoarece in cea de-a doua
faza a perioadei de detenție se poate observa fenomenul
de desprizonizare. Cu alte cuvinte, cu cat deținutul se
apropie de momentul eliberării, el tinde sa adopte un rol
tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de
vedere social [4].
Reeducarea deţinuţilor
Potrivit cadrului legal actual de executare a
pedepselor, reeducarea deținuților se bazează pe
obligația acestora de a desfășura o activitate utilă, pe
posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o
meserie și de a participa la activități cultural-sportive și
educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplica în raport de
fapta și nu de făptuitor, neexistând suficientă preocupare
pentru cunoașterea complexă a personalității individului
(condițiile în care s-a format, a trăit, împrejurările în
care a comis fapta etc.).
Detenția trebuie să reducă, pe cât posibil,
traumatizarea psihică a persoanei condamnate,
prevenind
apariția
unor
perturbări
emoționale
manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei
suicidare, comportamente violente, și să încurajeze
acele atitudini și aptitudini care să permită o reinserție
normală a acestora în societate. În consecință, un
principiu fundamental al acțiunii de resocializare și
tratament al delincvenților îl reprezintă normalizarea,
prin apropierea pe cât posibil, a condițiilor vieții din
penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia [1].
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv
central recuperarea celor care au comis acte antisociale
și pregătirea lor pentru reintegrarea în viața socială.
Deosebit de important pentru procesul de reeducare este
instituirea și aplicarea în mod corespunzător a unui
sistem de stimulare-recompensare și sancționare după
caz. Un factor care influențează eficiența activității de
reeducare îl constituie și aplicarea justă a eliberării
condiționate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la
cunoașterea particularităților psiho-individuale și
psihosociale ale deținuților precum și a condițiilor care
au determinat săvârșirea actului infracțional în vederea
diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl
prezintă și a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz
în parte.
Cunoașterea deținuților trebuie sa fie un proces
continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenției,
urând ca datele obținute sa fie permanent controlate și
îmbogățite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, să
poată fi reorientată în funcție de noile aspecte care
intervin. Activitatea de cunoaștere a deținutului se
finalizează
printr-un
psihodiagnostic
(profilul
psihocomportamental), în care sunt evidențiate atât
aspectele pozitive ale personalității sale, cât și aspectele
negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi
schimbate, precum și posibilitățile de participare
efectivă a deținutului la propria sa reeducare [4].
Referințe bibliografice:
1. Banciu, D.,” Control social și sancțiuni sociale” ed. Hyperion XXI, București, 1992
2. Butoi, T., “ Psihologie judiciară”, ed. Fundația România de Maine, Univ. ”Spiru Haret”, București 2004
3. Cressey, D. „ Prison Organisation”, ed. John Wiley, New York,1958
4. ”Detențiașiconsecințelepsihologice ale privării de libertate”,
https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/detentia-si-consecintele-psihologice-ale-privarii-de-libertate-41721.html
5. Ellenberger, H.F., Reflexionssurl`etude scientifique de la prison”, in Annales Intern de criminology, vol. 10, nr.
2, 1971
6. Florian Gh,. Psihologie penitenciară: studii şi cercetări, Oscar print, Bucureşti,2001
7. Greene, M..1988 ” The dialectic of freedom” . New York: Teachers College Press, 152 pg
CZU 159.95
DIMENSIUNILE ESENŢIALE ALE CREATIVITĂŢII UMANE
DODON Daniela,
Psiholog, Prof.,
Școala Gimnazială Catolică Sf. Petru,
Canada
REZUMAT
Indiferent de modul de abordare se pot identifica două note definitorii ale creativităţii: noutate şi valoare. Noutatea
poate să se situeze la diferite niveluri fiind evaluată prin distanţa dintre punctul de plecare - produsul nou obţinut,
135
această distanţă reprezentând de fapt cota de originalitate. Creativitatea ca proces şi activitate hipercomplexă are atât o
valoare individuală, cât şi una socială superioară. Creativitatea individuală este o premisă a creativităţii sociale.
Cuvinte-cheie: creativitatea umană, imaginaţie, inspiraţie, talent, supradotare, comportament, activitate psihică
creativă, structură a personalităţii, creativitate de grup.
THE ESSENTIAL DIMENSIONS OF HUMAN CREATIVITY
DODON Daniela,
Psychologist, Prof.,
St. Peter's Catholic Secondary School,
Canada
SUMMARY
Regardless of the approach, two defining notes of creativity can be identified: novelty and value. The novelty can be
located at different levels being evaluated by the distance between the starting points - the new product obtained, this
distance representing in fact the quota of originality. Creativity as a process and hyper-complex activity has both an
individual value and a higher social value. Individual creativity is a premise of social creativity.
Key words:
human creativity, imagination, inspiration, talent, gift giving, behavior, creative psychic activity,
personality structure, group creativity.
Actualitatea temei de cercetare. Astăzi traversăm o
perioadă dificilă de schimbări radicale, care au cuprins
toate sferele de viaţă şi de activitate. Societatea se
confruntă cu o restructurare dificilă, în mare măsură
contradictorie, dar istoric inevitabilă. În viaţa socio-
politică se definitivează trecerea de la totalitarism la
democraţie, în viaţa economică - de la sistemul
administrativ de comandă la economia de piaţă. În
învăţământul public se trece de la pedagogia restrictivă
la pedagogia în care se respectă individualitatea şi
independenţa fiecărui pedagog. În ceea ce priveşte
schimbarea radicală a societăţii, economiei, învăţămân-
tului, culturii şi a întregului mod de viaţă, locul central îl
ocupă restructurarea managerială [10, p.7].
Scopul cercetării constă în analiza dimensiunilor
teoretice privind creativitatea umană.
Rezultate şi discuţii. Termenul „creativitate” se
referă la procesele mintale care duc la soluţii, idei,
concepte, expresii artistice, teorii sau produse care sunt
unice şi inedite. Creativitatea este foarte dificil de
evaluat, deoarece este un subiect extrem de divers, în
care există multe moduri diferite de manifestare, şi
deoarece este în mare parte neexplorată la foarte mulţi
oameni. Funcţiile creative sunt controlate de emisfera
dreaptă a creierului omenesc, partea din creier utilizată
mai puţin de majoritatea oamenilor, spre deosebire de
procesele de gândire ale emisferei stângi, care sunt
caracterizate prin ordine, secvenţialitate şi logică [2,
p.146].
Termenul creativitate a pătruns în dicţionarele de
specialitate după 1950. Până atunci, manifestările de
creativitate au fost desemnate prin alţi termeni, precum
imaginaţie, inspiraţie, talent, supradotare. Etimologic,
termenul creativitate provine din latinescul „creare - a
naşte, a zămisli, a crea, a făuri”, G. Allport fiind cel
care îl introduce în limbaj, cu sensul de capacitate de a
genera noul dispoziţie generală a personalităţii. Astfel,
termenul de creativitate desemnează procesul de
zămislire, făurire, rostirea a ceva nou, original. În
psihosociologie conceptul de creativitate cuprinde o
diversitate de accepţiuni: „ comportament” şi
„activitate
psihică
creativă”,
„structură
a
personalităţii”, „creativitate de grup” [8, pp.12-13].
În sens larg, concepem creativitatea ca activitate
conjugată, proces prin care se focalizează, într-o
sinergie de factori biologici, psihologici, sociali, întreaga
personalitate a individului, implicate în producerea
ideilor sau a produselor noi, originale, cu sau fără
utilitate şi valoare socială.
În sens restrâns prin creativitate înţelegem
aptitudinea (capacitatea) persoanei de a genera idei şi
produse: a) noi; b) originale şi c) valoroase.
Nenumăratele denumiri metaforice exprimă concepţiile
diverşilor autori asupra creativităţii, pe care le redăm în
tabelul nr. 1.:
Tabelul 1. Concepţiile autorilor despre termenul de creativitate
Autor
Concepţia autorilor
R.B.Cattell
„inteligenţă fluidă”
J. Guilford
„gândire divergentă”
J. Bruner
„rezolvare specifică de probleme”, „rezolvare de probleme slab structurate”
Th. Ribot
„imaginaţie creatoare”
A. Osborn
„imaginaţie constructivă”
Fr. Bartleit
„gândire autonomă”
J. Dewey şi G. W. Allport au propus o altă viziune
asupra creativităţii - omul dispune de un potenţial, iar
datoria educaţiei este să-l descopere şi să-l dezvolte.
Termenul „creativitate” se referă la procese mentale
136
ce duc la soluţii, idei, concepte, forme artistice, teorii
sau produse care sunt unice sau inedite. Uneori
creativitatea este numită „a opta inteligenţă”. Ca rezultat
al cercetărilor întreprinse în anii 1960 de neurologul
american Roger Wolcott Sperry (1913-1994), a devenit
clar că funcţiile creative omeneşti sunt controlate de
emisfera cerebrală dreaptă. Aceasta este partea din
creier folosită mai puţin de majoritatea oamenilor, spre
deosebire de procesele de gândire ale emisferei cerebrale
stângi, care se caracterizează prin ordine, secvenţialitate
şi logică şi care este responsabilă printre altele pentru
abilităţile numerice şi verbale [1, p.91].
Astfel în figura nr. 1. prezentăm dimensiunile
esenţiale ale creativităţii umane.
Creativitatea este capacitatea esenţială şi integrală a
persoanei, rezultată din activitatea conjugată a tuturor
funcţiilor sale psihice (intelectuale, afective, volitive),
conştiente şi inconştiente, native şi dobândite de ordin
biologic, psihofiziologic şi social, implicată în
producerea ideilor noi, originale şi valoroase [4, p.16].
Începând cu anul 1967 au apărut primele lucrări
teoretice consacrate în mod specific şi direct
creativităţii: M. Bejat (1971), Al. Roşca (1967), P.
Popescu-Neveanu (1971).
Studiile şi cercetările experimentale au luat
amploare după 1970, ele având drept obiective finale
evaluarea şi stimularea creativităţii în diferite domenii:
- psihologia şcolară educaţională şi a dezvoltării –
P. Constantinescu (1970), R. Mihalevici (1977), Gr.
Nicola şi alţii (1981), I. Mânzat (1981), A. Stoica
(1983), R.Golu (1985), P. Popescu (1991), M. Dincă
(1993), M. Caluschi (1994);
- psihologia
creaţiei
ştiinţifice şi tehnice,
psihologia organizaţională - P. Popescu-Neveanu
(1977), Al. Roşca (1981), M. Roco (1979, 1985), V.
Belous (1991), M. Golu (1993), S. Chelcea (1990,
1994), A. Neculau (1991, 1999), M. Zlate (1999, 2000);
- psihologia artei - S. Marcus, Gh. Neacşu (1970),
U. Şchiopu (1992) [8, p. 16].
Creativitatea a fost definită şi investigată sub mai
multe dimensiuni, cele mai frecvente fiind: 1)
caracteristică a persoanelor; 2) caracteristică a
produselor şi 3) creativitatea ca proces mental. Spunem
despre o persoană că este creativă dacă are capacitatea de
a
rezolva
probleme
în
moduri
noi,
eficiente/corecte/estetice şi valorizate social. Produsele
creative sunt cele care oferă noi cunoştinţe şi tehnologii (în
ştiinţă), noi concepte şi experienţe (în artă) sau modifică
dinamici
sociale.
Creativitatea
ca
proces
se
caracterizează prin gândire divergentă, idei multiple şi
noi conexiuni [9, p.147].
Creativitatea nu înseamnă doar receptarea şi
consumul de nou, ci în primul rând crearea noului. După
C. Rogers (1961),adaptarea creativă naturală pare a fi
singura posibilitate prin care omul poate ţine pasul cu
schimbarea caleidoscopică a lumii sale. În condiţiile
ratei actuale a progresului ştiinţei, tehnicii şi culturii, un
popor cu un nivel scăzut al creativităţii, cu o cultură
limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care
se confruntă. Dacă oamenii nu vor realiza idei noi şi
originale în adaptarea lor la mediu, atunci popoarele lor
nu ar mai fi competitive în plan internaţional [8, p.11].
A. Munteanu concepe creativitatea ca pe un proces
prin care se socializează într-o sinergie de factori
(biologici, psihologici, sociali) întreaga personalitate a
individului şi care are drept rezultat o idee sau un
produs nou, original, validat social. Creativitatea este
procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de
factori
(biologici,
psihologici,
sociali),
întreaga
personalitate a individului şi care are drept rezultat o
idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate şi
valoare
socială”
[5,
p.44].
|