Tabelul 1. Problemele psihoemoţionale şi comportamentale ale adolescenţilor şi
modalităţile recomandabile de soluţionare a lor
Nr.
d/o
Problema cu care
se confruntă
adolescenţii
Modalităţile recomandabile de soluţionare
a problemei
(forme, metode , strategii)
I.
În mediul familial
1. Relaţionarea defectuoasă cu
părinţii.
2. Comunicarea distorsionată cu
membrii familiei.
3. Impunerea unor reguli stricte din
partea părinţilor.
4. Monitorizarea/ supravegherea/
controlul exagerat din partea
părinţilor.
5. Rivalitatea fraternă.
6. Fuga de acasă, vagabondajul.
7. Violenţa familială
a)
Consilierea psihopedagogică a adolescentului.
b)
Consilierea psihopedagogică a părinţilor.
c)
Consilierea psihopedagogică a fraţilor şi a familiei (la necesitate).
d)
Includerea adolescenţilor într-un program de remediere, care ar viza explicarea
argumentată a conduitei adecvate în cadrul familial.
e)
Includerea adolescenţilor şi a părinţilor lor într-un program de remediere, care ar
viza familiarizarea acestora cu specificului vârstei adolescentine și căile de soluționare
a dificultăților.
f)
Consilierului în parteneriat cu adolescentul şi familia sa, să stabilească reguli de
comportament și de comunicare non-abuzive, care ar favoriza remedierea conflictelor
şi armonizarea relaţiilor familiale.
g)
Monitorizarea cazului şi, la necesitate, realizarea consilierii şi remedierii repetate
II.
În mediul şcolar
1. Examenele / testările dificile.
2. Conflictele cu colegii de clasă.
Conflictele cu cadrele didactice
3.Statutul adolescentului în cadrul
colectivului de elevi.
4.Abandonul şcolar.
5.Violenţaşcolară.
a) Consilierea psihopedagogică a adolescentului.
b) Consilierea psihopedagogică a cadrelor didactice.
Consilierea psihopedagogică a grupului de elevi din care face parte adolescentul cu
problemă.
c) Diagnosticarea relaţiilor pedagog-elev și re/ medierea conflictelor ce apar.
d) Organizarea orelor educative cu o tematică specială și consilierea pentru
dezvoltare, axată pe:
e) Comunicarea cu semenii;
f) Comportamentul prosocial;
g) Violenţa ca fenomen – prevenire şi lichidare;
h) Modul sănătos de viaţă etc.
i) Realizarea meselor rotunde consultative pentru cadrele didactice cu tematica:
j) Strategii de îmbunătăţire a relațiilor și a coeziunii în grupul de elevi;
k) Dozarea raţională a temelor pentru acasă etc.;
l) Includerea adolescenţilor şi a cadrelor didactice într-un program de re/mediere cu
scopul prevenirii și soluționării conflictelor apărute în procesul instructiv-educativ;
III.
În mediul social (în general)
1. Comunicarea cu prietenii.
2. Grupul de referință a
adolescentului.
3. Devianţa comportamentală.
4. Conflicte/ despărţirea de
persoana iubită.
5. Consumul de tutun/ alcool/
droguri.
6. Întreținerea timpurie a relaţiilor
sexuale.
7. Metodele de contracepţie.
8. Sănătatea (bolile sexual-
transmisibile/ schimbările
fiziologice din organism).
9. Sarcina timpurie
a)
Consilierea psihopedagogică a adolescentului.
b)
Consilierea psihopedagogică a prietenilor adolescentului.
c)
Consilierea psihopedagogică a iubitului/ iubitei adolescentului/ adolescentei.
d)
Organizarea orelor educative, atelierelor de consiliere etc. pe tematica specifică
problemei:
˗
Comunicarea cu prietenii, rudele;
˗
Modul sănătos de viaţă;
˗
Schimbările
fiziologice
din
organismul
preadoles-
centului/ adolescentului;
˗
Sexualitatea responsabilă; contracepţie, sănătate sexuală;
˗
Bolile sexual transmisibile/ abstinenţa sexuală etc.
e)
Consilierul în parteneriat cu adolescentul să întocmească un şir de reguli de
comportament moral în cadrul societăţii şi în cadrul diverselor grupuri sociale.
f)
Monitorizarea respectării regulilor în societate, dar şi a cazurilor-problemă, întru
soluţionarea eficientă şi prevenirea lor (la necesitate, realizarea consilierii şi remedierii
repetate)
151
Evident că problemele adolescentului provoacă
dificultăţi educative, de comunicare şi relaţionare cu
părinţii şi semenii acestora, ceea ce necesită atenţie din
partea pedagogilor, diriginţilor, serviciului psihologic
şcolar.
Analizând problemele adolescenţilor şi modalităţile
de soluţionare a lor, putem conchide că conflictul dintre
generaţii trebuie transformat într-un dialog fructuos al
acestora în interesul familiei, şcolii şi comunităţii,
inclusiv al fiecărui individ în parte, fie el adolescent,
tânăr sau matur. Consilierea adolescenţilor de către alţi
adolescenţi duce, de multe ori, la rezultate neaşteptate
şi, într-o oarecare măsură, neadecvate pentru viaţa
comunitară. Astfel de programe, în care adolescenţii se
ajută reciproc să se integreze în viaţa socială şi
profesională, să-şi conceapă şi să-şi trăiască viaţa
personală ar trebui să fie dirijate de un specialist cu
experiență în domeniul vizat. Așa apare necesitatea de a
cultiva adolescentul în direcţia dată, implementând în
valorile personale ale acestuia deprinderea de a apela la
consilierea psihopedagogică, realizată de specialist
(psiholog, diriginte, cadru didactic etc.) întru prevenirea
şi soluţionarea eficientă a problemelor inevitabile din
viaţa lor. În acest context, consilierea preventivă
constituie tipul de consiliere menită să preîntâmpine
apariţia și dezvoltarea unor probleme sau situaţii critice
în viaţa adolescenţilor şi a familiei acestora. Consilierea
de tip preventiv include activităţi educaţional-formative
realizate cu grupurile de beneficiari (clase de elevi,
grupuri de studenţi, grupuri de adulţi etc.), iar uneori se
realizează şi individual. Albee G. menționează că nici o
tulburare care afectează masele nu a fost vreodată
eliminată tratând câte o persoană [6, p. 102].
Psihologul Dumitru I. Al. remarcă că prevenirea se
focalizează pe acţiunea interconexă a două categorii de
factori: factorii de protecție și cei de risc.
Factorii de protecţie sunt cei care asigură potenţarea
manifestării capacităţilor persoanei şi contribuie la
menţinerea unui confort psihologic necesar dezvoltării
optime a personalităţii sale.
Factorii de protecţie ai adolescenţilor se referă la:
-- existenţa unei familii care ar susţine adolescentul
şi ar asigura confortul fizic şi psihic optim;
-- o dezvoltare fizică şi stare de sănătate bune;
-- achiziţionarea unui set de deprinderi şi abilităţi
educaţionale (de învăţare, de relaţionare, de autocontrol
etc.);
-- existenţa unui grup de referinţă/ de prieteni
acceptaţi (şi) de părinţi;
-- relaţii pozitive cu adulţi responsabili, afectuoşi şi
de succes;
-- experienţele pozitive şi eventualele activităţi (de
muncă) realizate în timpul vacanţelor;
--abilităţile de relaţionare socială interpersonală;
-- implicarea în activităţi şcolare şi în cele ale
grupului de sămaşi (cluburi, echipe, organizaţii etc.);
-- participările la activităţi şcolare extracurriculare /
non-formale (concursuri, olimpiade etc.) încununate cu
succes; relaţiile pozitive cu colegii şi cu partenerii de
sex opus.
Interacțiunea acestor factori şi dirijarea lor eficientă,
de către adulţi asigură o bună protecţie adolescenţilor,
contribuind la prevenirea unor disfuncţionalităţi şi
dezechilibre
în
dezvoltarea
personalităţii
lor,
concretizate
în
comportamente
dezadaptative,
indezirabile şi chiar deviante [6, p. 102 -103].
Factorii de risc cu o probabilitate de manifestare
relativ mare şi a căror acţiune poate genera disfuncţii
majore la nivelul personalităţii şi al comportamentului
adolescentului.
Factorii de risc ce se referă la viaţa adolescenţilor
conduc la eventuale deficite de dezvoltare optimă a
personalităţii. În această categorie sunt incluşi următorii
factori: disfuncţii familiale (conflicte, violenţe, divorţ
etc.); supravegherea neadecvată de către părinţi; sărăcia
sau resursele materiale şi financiare precare; eventuale
boli (mintale) ale părinţilor şi/ sau comportamentele
neadecvate ale acestora (alcoolism, consum de droguri
etc.); mediu extraşcolar vicios (pericole, violenţă,
devieri comportamentale etc.); probleme şi dificultăţi de
învăţare; respingere din partea colegilor, izolare;
consumul de alcool, tutun şi chiar droguri; părăsirea
domiciliului
şi,
eventual,
abandonul
şcolar;
promiscuitatea sexuală (prostituţie, viol, incest etc.);
delicvenţa juvenilă; grupuri de tineri cu orientare
negativă (uneori criminală).
În ansamblu, consilierea preventivă a adolescenţilor
şi a familiei acestora presupune potenţarea factorilor
generali de protecţie şi estompare până la anularea
acţiunii, a factorilor generali de risc, care influenţează
viaţa şi activitatea adolescenţilor. În acest sens,
consilierea preventivă este, în esenţă, o educaţie cu
valenţe formative. Ea este menită să ajute şi să sprijine
activitatea educatorilor, a cadrelor didactice şi a
părinţilor pentru a realiza dezvoltarea optimă, la un
nivel de calitate şi eficienţă sporită a adolescenţilor [6,
p. 103 -104].
Consilierea psihopedagogică a adolescenţilor este
necesară
pe
tot
parcursul
modificărilor
lor
psihofiziologice şi a evenimentelor stresante persistente
în viaţa lor. Ea urmăreşte atingerea obiectivului specific
major al consilierii adolescenţilor:orientarea şi oferirea
sprijinului adolescentului pe parcursul dezvoltării sale şi
a consolidării personalităţii lui. În consens cu specificul
consilierii preventive şi pentru dezvoltare şi în legătură
cu faptul că hotarele vârstelor sunt deseori confuze din
cauza dezvoltării şi maturizării neuniforme/ prin salturi
a individului. Din considerentele necesităţii de analiză
în ontogeneză a elevului, am elaborat, în viziunea
noastră, unul din cele mai importante instrumente cu
caracter psihopedagogic, fără de care metoda biografică/
anamneza nu poate fi eficient realizată și valorificată în
cadrul consilierii elevului şi a familiei lui. Acest
instrument a fost numit de noi Harta dezvoltării
ontogenetice a familiei şi copilului (Figura 2).
152
Fig. 2.Harta dezvoltării ontogenetice a familiei şi copilului
În concluzie, menționăm că în acest articol au fost
definite particularităţile de vârstă ale adolescenţilor în
contextul abordărilor științifice și a perspectivei
interacţiunii factorilor biologici, psihologici şi sociali;
au fost identificate şi analizate crizele de vârstă pentru a
orienta activitatea consilierului, totodată a fost elaborat
și redat un instrument cu caracter psihopedagogic
indispensabil procesului de consiliere a adolescenților,
fără de care metoda biografică/ anamneza nu poate fi
desfășurată eficient, realizată și valorificată în cadrul
consilierii adolescentului şi a familiei lui ( Harta
dezvoltării ontogenetice a familiei şi copilului - Figura
2), instrument care va asigura orientarea consilierului în
culegerea şi valorificarea informaţiei despre copil/
CADRUL FAMILIAL
Componenta I: Starea şi dezvoltarea
familiei
•
condiţiile creării familiei.
•
structura familiei:
− părinţii
− fraţi/surori
− alte rude.
•
Îndeplinirea funcţiilor (biologică,
economică, educativă, psihologică, culturală,
socială).
•
modul de viaţă/stilul (sănătos, centrat pe
valorile morale, dezechilibrat (în ce măsură etc.).
•
calitatea comunicării şi relaţionării
familiale (între soţi/părinţi şi copii-părinţi).
•
Stilul educativ familial (sistemul de
cerinţe înaintate faţă de copil).
•
modalitatea de relaţionare cu rudele
apropiate (bunici, unchi, mătuși etc.)
•
valorile familiale şi calitatea mediului
familial.
•
cultura/ ethosul general şi cel pedagogic al
familiei.
•
sfera profesională a adulţilor.
•
sfera intereselor – hobby familial.
•
modalitatea de odihnă a familiei.
•
Calitatea colaborării cu instituţia de
învăţământ.
•
modalităţi de depăşire a
dificultăţilorfamiliale.
Componenta II: Starea şi dezvoltarea copilului
•
Decurgerea perioadei de pruncie (0-1 an).
•
Decurgerea perioadei copilăriei fragede (1-3 ani):
− crizele de la 1 an şi 3 ani.
•
decurgerea perioadei preşcolare:
− dezvoltarea senzitiv-perceptivă;
− formarea reprezentărilor;
− dezvoltarea proceselor psihice cognitive: percepție; memorie,
gândire, limbaj, imaginaţie etc.;
− dezvoltarea afectiv-motivaţională.
•
decurgerea dezvoltării copilului la vârsta şcolară mică:
− pregătirea psihologică pentru instruirea şcolară/criza de la 7 ani
− maturizarea psihofizică şi intelectuală;
− maturizarea morală şi volitivă;
− maturizarea socială;
− dezvoltarea caracterului (trăsături pozitive: bunătatea, interes şi
dragoste pentru cunoaştere; sinceritatea etc. și trăsături negative:
impulsivitatea, încăpăţinarea, capricios, dezvoltarea insuficientă a
voinţei etc.).
•
decurgerea dezvoltării preadolescentului:
− restructurările anatomio-fiziologice şi psihosociale (maturizarea
sexuală, ritmul de creştere; dezvoltarea sferei cognitive etc.
− dezvoltarea neoformațiunilor: a conştiinţei de sine; simţul
autocunoaşterii;
− comunicarea şi relaţiile cu semenii;
− conduită în cadrul familial şi şcolar.
•
Decurgerea dezvoltării psihofizice şi sociale a adolescentului:
− manifestarea crizei;
− dezvoltarea sferei cognitive;
− dezvoltarea intelectuală;
− dezvoltarea morală;
− neoformaţiunile;
− autodeterminarea personal socială (căutarea sensului vieţii);
− constituirea conştiinţei de sine (imaginea stabilă a Eu-lui (elementul
cognitiv, afectiv şi comportamental, identificarea sexuală);
− constituirea planurilor de viitor (profesie, crearea familiei etc.).
CADRUL INSTITUŢIONAL ŞCOLAR
153
adolescent şi familie, ceea ce va permite ulterior
identificarea şi selectarea mai lesne a formelor,
strategiilor şi metodelor/ tehnicilor pentru a realiza o
consiliere eficientă (atât a adolescentului, cât şi a
familiei).
Referințe bibliografice:
1.
Adams
Gerald,
R.,
Berzonsky
Michael,
D. Psihologia
adolescenţei.
--
Iaşi:
Polirom,
2009. 704 p.
2. Antrobus, L. Nu mă port urât: Să înţelegem comportamentul copiilor noştri. -- Bucureşti: Curtea veche, 2009.
176 p.
3. Calaraş, C. Consilierea educaţională realizată de diriginte în situaţii de criză ca element al culturii pedagogice,
vol. 1.– Chişinău: p. 123-129.
4. Calaraş, C. Cultura educaţiei elevului. -- Chişinău: CEP USM, 2007. 139 p.
5. Crețu, T. Psihologia vârstelor. -- Iași: Polirom, 2009. 392 p.
6. Dumitru, I. Al. Consiliere psihopedagogică. -- Iaşi: Polirom, 2008. 332 p.
7. Micleuşanu, Z. Unele aspect etice ale consilierii copilului şi familiei în cadrul instituţiei de învăţământ / liceu. În:
Revista de cercetări socio – umanistice„Vector european”, nr. 2/ 2014. Chişinău: USEM, 2014, p. 229 – 231.
8. Micleuşanu, Z., Cuzneţov, L. Bazele consilierii. Ghid metodologic. -- Chişinău: Primex-Com SRL, 2015. 127 p.
9. Racu, I., Racu, I. Psihologia dezvoltării. -- Chişinău: UPS. ,,Ion Creangă”, 2007. 257 p.
10. Răduț, D., Apostol-Stănică, L., Bălan, L et. al. Eficiența acțiunii educative. -- Chișinău: Primex – Com SRL,
2011. 342 p.
11. Vatamaniuc, V. Carte despre şi pentru adolescenţi: Întrebări şi răspunsuri pe teme de educaţiesexuală, contracepţieşi
multe-multe altele. -- Chişinău:Tipografia Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 1999. 92 p.
12. Voinea, M. Familia şievoluţia sa istorică. -- Bucureşti: Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, 1988. 89 p.
13. Wilmshurst, L. Psihopatologia copilului: fundamente. -- Iaşi: Polirom, 2007. 375 p.
14. Кочунас, Р. Основыпсихологическогоконсультирования. --Москва: Академическийпроект, 1999. 240 p.
15. Эйдемиллер, Э. Г., Юстицкис, В. Психология и психотерапиясемьи. -- Caнкт – Петербург – Харьков –
Москва – Минск: Питер, 1999. 651 p.
CZU 316.344
ROLUL STRUCTURILOR COMPLEXE DE CATEGORIZARE ÎN CONSTRUCȚIA IDENTITĂȚII
SOCIALE
ROȘCA Tatiana,
Doctorand,
Universitatea Liberă Internațională din Moldova
tatianarosca37@gmail.com
REZUMAT
Lucrarea reprezintă o analiză teoretică a modelelor de categorizare socială. Scoate în evidență efectele
categorisirilor încrucișate asupra propriului sine social, totodată influențând atitudinea intergrupală și reducerea
discriminării.
Cuvinte-cheie: identitate socială, categorizare încrucișată, in-group, out-group, apartenență.
THE ROLE OF COMPLEX CATEGORIZATION STRUCTURES IN THE CONSTRUCTION OF SOCIAL
IDENTITY
ROȘCA Tatiana,
PhD student,
Free International University of Moldova
tatianarosca37@gmail.com
SUMMARY
The paper represents a theoretical analysis of the models of social categorization. It highlights the effects of cross-
categorization on one's own social self, while influencing intergroup attitudes and reducing discrimination.
Key words: social identity, cross-categorization, in-group, out-group, appurtenance.
Deși este acceptat principiul conform căruia indivizii
pot avea mai multe identități de grup, până în prezent s-
154
a atras mai puțină atenție naturii relațiilor dintre diferite
identități sociale ale unui singur individ și asupra
efectelor pe care acestea le au asupra atitudinilor
intergrupale ale acestuia.
Abordarea cunoașterii sociale a investigat parțial
efectul asupra percepției mai multor categorisiri și
asupra diferențierii pozitive față de membrii grupurilor
opuse. Totuși, în acest context, reiese că evaluarea se
bazează, uneori, pe o categorisire de poziție dominantă,
în timp ce pozițiile alternative sunt ignorate sau chiar
inhibate în unele cazuri pe o combinație de tip aditiv ale
diverselor apartenențe categoriale și, în alte cazuri, pe o
categorisire de compozit a cărei proprietăți nu pot fi
îndreptate înapoi către identitățile individuale luate în
considerație separat una de cealaltă. Modul, în care
subiectul își reprezintă apartenențele personale multiple
de grup, este puțin studiat, chiar dacă este fundamentală
înțelegerea
unei
astfel
de
structuri
pentru
comprehensiunea efectelor nu numai asupra conceptului
social de sine, dar și pentru efectele asupra relației
dintre ei înșiși și alte persoane. Rezultate și discuții:
Reprezentarea pe care un individ o dă unui grup vine nu
numai din diferite tipuri de interdependență
intergrupală, ci și din factori cognitivi, perceptivi,
lingviști, afectivi și contextuali. În mod specific,
interdependența între grupuri este prezentată în termeni
de cooperare vs. concurența între in-Group și out-
Group. Elementele perceptuale se referă la percepția
similitudinii în ceea ce privește statutul, resursele și
valorile (care pot fi, mai mult sau mai puțin, împărtășite
de cele două grupuri) și la percepția entității dintre
membrii unui grup (proximitate fizică, asemănare
fizică). Aspectul lingvistic se referă la reprezentarea
grupurilor prin folosirea pronumelor personale ale unui
tip inclusiv („noi") sau exclusiv („ei") și elementele de
context care pot influența recategorizarea în termeni de
identitate comună ajung, în cele din urmă, de la prezența
unor norme sociale, orientate spre egalitate, la influența
socială din partea autorităților și a instituțiilor asupra
reprezentărilor membrilor in-group-ului sau out-group-
ului. Factorii menționați mai sus influențează
reprezentările cognitive ale diferitelor apartenențe la
grup (de exemplu, percepția unui singur grup
recategorizat în „noi", alcătuit din două subgrupe care
pot fi recategorizate ca: „noi + ei = noi", percepția
grupurilor separate, recategorizate ca „noi vs. ei”,
percepția indivizilor separați și anularea categorizării).
Reprezentările cognitive obținute, la rândul lor, mediază
relația dintre factorii cauzali și rezultatele cognitive,
afective și comportamentale. Odată ce membrii out-
group-ului încep să fie percepuți ca membri ai unui in-
group mai mari, vor primi beneficii într-o manieră
euristică și stereotipică: la fel se poate întâmpla ca
sentimentele și comportamentele pozitive față de ele să
fie și mai pronunțate prin efectul simplu al
recategorizării, chiar dacă în fazele inițiale impresiile
favorabile ale foștilor membri ai grupului nu sunt bine
diferențiate [20, p. 233-252].
Dobândirea unei identități comune și supraordonate
nu înseamnă abandonarea completă a identității
originare de grup: dacă, pe de o parte, în anumite
contexte intergrupale o abandonare completă a
identității anterioare este imposibilă (de exemplu,
identitatea socială care rezultă din apartenența la un
grup etnic), în alte cazuri, poate avea un efect negativ
asupra procesului de generalizare a beneficiilor, care
decurg din apartenența la un in-group, care rezultă din
recategorizare, deoarece ar slăbi legătura asociativă prin
legarea ei de situația simplă de contact între in-group și
out-group [13, p. 1-44]. Prin urmare, se presupune că
există contexte intergrupale în care prezența unei
"identități duble" (înțeleasă ca o relevanță contemporană
a subgrupului și a identității supragrupului)
maximizează probabilitatea de a nu limita efectele
pozitive ale contactului și de a le generaliza în afara lui.
Dincolo de generalizarea beneficiilor, recategorizarea
într-o identitate de grup mai largă și mai cuprinzătoare
poate să nu fie suficientă pentru a satisface nevoia
individuală de distinctivitate și includere a individului,
ca o consecință a creșterii individualizării membrilor
grupului în funcție de noua reprezentare. În anumite
situații, abandonarea identității originare a grupului nu
este doar o oportunitate dorită, ci poate fi prezentată ca
obiectiv final și idealizat care trebuie atins.
Procesul de recategorizare este puternic influențat de
prezența unor condiții care diminuează diferențierea
intergrupurilor, sporesc interdependența cooperativă
între grupurile în sine sau le percep conform unei
concepții supraordinate prin afectivitate pozitivă și
factorii asociați cu ipoteza de contact [2, p. 1-36]. În
ceea ce privește scăderea diferențierii intergrupurilor, s-
a demonstrat că și prezența unor indicii vizuali puși la
dispoziție de context, afectează reducerea prejudecăților
intergrupului: de exemplu, un aranjament integrat, mai
degrabă decât separat, al membrilor a două grupuri în
jurul unei mese de lucru favorizează formarea unei
reprezentări supraordinate și reduce prejudecățile in-
group-ului în procesul de evaluare și selecție a liderului
grupului [11, p. 856-865]. În același mod, dând același
aspect diferitelor grupe de laborator prin folosirea
halatelor identice duce la reprezentarea unui singur grup
și, prin urmare, la îmbunătățirea atitudinii intergrupului
[10, p. 276-319]. Un context de contact între grupuri
poate influența de asemenea posibilitatea ca participanții
să fie percepuți ca indivizi (decategorizare), ca membri
a două grupuri separate (categorizare) sau ca membri ai
unui singur grup (recategorizare).
Cu toate acestea, o altă serie de studii au
examinat modul în care prezența unei „duble identități"
(sau relevanța contemporană a identității relative la
grupul supraordonat și care rezultă din apartenența la un
subgrup) poate avea efecte pozitive atât în contextul
imediat al contactului intergrupurilor, cât și la nivelul de
generalizare a acestor efecte în afara situației de contact.
Dacă, pe de o parte, ipoteza de contact sugerează că
grupurile implicate nu trebuie să prezinte diferențe de
statut, pe de altă parte, din teoria identității sociale,
motivațiile unui individ includ și cele orientate spre
155
menținerea unei identități de grup nu doar pozitive, dar
și distincte [25, p. 33-48]. Prin urmare, abordarea
grupurilor diferite, dar similare pe o dimensiune a
statutului (cum ar fi posibilitatea de a îndeplini o
anumită sarcină) ar putea exacerba prejudecata
intergrupurilor, în loc să-l reducă [6, p. 131-142].
Un interes deosebit pentru cercetători îl prezintă
categorizările sociale multiple. R. J.Crysp și M.
Hewstone s-au ocupat de explorarea implicațiilor și
efectelor asupra abordării identității sociale în contexte
caracterizate printr-un sistem de apartenență la mai
multe grupuri, pornind de la conceptualizarea
„categorisirii încrucișate" și atingerea potențialului său
ca moderator al unor elemente ale teoriei identității
sociale [7, p.149-166].
Astfel, autorii definesc categorisirea încrucișată ca
intersecție a două dimensiuni diferite de categorisire,
rezultând din patru grupuri încrucișate: dacă luăm, de
exemplu, ca dimensiune sexul și naționalitatea în
termenii de italian vs. englez, cele patru grupuri care
rezultă din acesta vor fi compuse din bărbați italieni,
femei italiene, bărbați englezi și femei engleze. Un
bărbat de naționalitate italiană, prin urmare, va percepe
indivizii aparținând primului grup ca un dublu in-group
și cei care aparțin ultimei ca un dublu out-group, în timp
ce în situațiile referitoare la grupurile centrale
clasificarea va fi o apartenență parțială la același in-
group [7, p. 149-166].
L. M. Urban și N. Miller au analizat șase modele
distincte,
care
descriu
efectele
categorisirilor
încrucișate: modelul aditiv, de echivalență, de
conjuncție categorială bazată pe diferență, de conjuncție
categorială bazată pe similitudine, dominantă categorică
și ierarhică [19, p. 393-420]. În mod specific, modelul
aditiv este caracterizat de trei nivele diferite de evaluare,
prin care dublul in-group este evaluat pozitiv de către
toți, out-group-ul dublu negativ și cele două grupuri
combinate sunt percepute ca neutre. Modelul de
echivalență propune în schimb ca fiecare dintre cele
patru grupuri formate prin încrucișarea a două categorii
sociale să corespundă unei evaluări identice. Modelul de
conjugare categorială bazat pe diferență prevede doar
evaluarea pozitivă a in-group-ului dublu, în timp ce out-
group-ul dublu și cele două grupuri combinate sunt
evaluate negativ în mod egal, deoarece accentul se pune
pe diferențele dintre grupuri și, prin urmare, este pusă în
relevanță componenta out-group-ului. În paralel,
modelul conjugării categoriale bazat pe similitudine
accentuează componenta in-group-ului, a grupurilor
combinate, care sunt apoi evaluate pozitiv ca dublu in-
group [31, p. 247-278].
Modelul de dominanță categorială are, de asemenea,
două niveluri de evaluare, dar în acest caz se datorează
faptului că una dintre cele două apartenențe de grup este
dominantă în comparație cu cealaltă. În final, modelul
ierarhic se referă la o situație de interacțiune între cele
două grupuri de apartenență, astfel încât efectul uneia
dintre categorisiri să depindă de cealaltă: ca în modelul
precedent, una dintre două categorii trebuie să fie
dominante, iar membrii in-group-ului și out-group-ului
definiți în funcție de această dimensiune primesc o
evaluare diferită. Condiția de apartenență la in-group vs.
out-group pe cea de-a doua dimensiune și efecte
ulterioare de diferențiere sunt luate în considerare numai
dacă targetul face parte din in-groupul dominant.
Prima alternativă al modelului de diferențiere
categoriale vine de la R. Brown și J. C. Turner, Modelul
categorizării încrucișate, în conformitate cu care
aceleași procese de comparație socială (cu efect asupra
autostimei) care au loc în contexte de grupuri
unidimensionale ar trebui să rămână active chiar și într-
o situație de categorisire încrucișată [5, p. 371-383].
Ipoteza înaintată este că tendința la discriminare
urmează un model aditiv, pentru care evaluarea, în mare
măsură pozitivă, va avea loc în cazurile în care
încrucișarea produce un dublu in-group și evaluarea
negativă în cazul unui dublu out-group, în timp ce
combinațiile de in-group și out-group ar trebui să se
încadreze în aceste două extreme. Prin urmare, după un
principiu pur matematic, de la premisele de mai sus,
putem deduce o dezvoltare similară a prejudecăților
intergrupale: dacă atribuim o valoare pozitivă de
apartenență la un in-group A (+1) și negativă unui
membru al unui out-group B (-1), prejudecata
intergrupului totală ar fi echivalentă cu A-B=+2; dacă
luăm în considerare și un al doilea in-group X (+1) și al
doilea out-group Y (+1) rezultă că prejudecata
intergrupală totală în condiția dublului in-groupvs
dublului out-group este dublat (AX-BY = +4), în timp
ce nu există nicio diferență în situația de categorizare
unică, dacă suntem în starea de dublu in-group vs in-
group parțial (AX-AY = +2). Utilizarea acestui model
permite să dezvolte ipoteze precise cu privire la
rezultatele comparației intergrupurilor în situații de
clasificare încrucișată. Totodată, dacă ipotezele pe baza
comparării sociale, pe de o parte, sunt clare, pe de altă
parte, introducerea unui efect al procesului de
diferențiere în scopul autostimei duce la rezultate mult
mai complexe: în special, ipoteza autostimei precizează
că discriminarea inter-grupurilor, duce la o îmbunătățire
a semnificației de identitate socială, paralel cu
autostima, în timp ce un nivel scăzut al autostimei duce
la o mai mare discriminare a out-group-ului în scopul de
a spori valoarea de apartenență al in-group-ului [15, p.
28-47]. Pornind de la aceste premise și aplicându-le
într-o situație de categorizare încrucișată, M. Hewstone,
M. R. Islam și C. M. Judd sugerează că autostima poate
urma același model descris mai sus privind
discriminarea intergrupurilor pe baza similitudinii
percepute, în timp ce în comparație cu o situație de
categorizare simplă ar trebui să prezinte o scădere a
asociației între autostimă și discriminarea față de out-
group, atunci când ne găsim în prezența grupurilor
combinate și o întărire a relației în situația grupurilor
duble [14, p. 779-793].
S. Roccas și M. M. B. Brewer propun introducerea
conceptului de complexitate a identității sociale, pentru
a stabili o reprezentare subiectivă a identităților multiple
156
dintr-un grup care caracterizează un individ [23, p. 88-
106]. Și tot în acest context, B. Lickel și colegii săi au
elaborat o taxonomie a grupurilor sociale, utilă pentru
distincția dintre diferite forme de identități sociale [18,
p. 223-246]. Din această analiză au reieșit patru tipuri
generale de grup, diferențiate printr-un anumit număr de
dimensiuni: autorii introduc distincția dintre grupuri
intime, grupuri orientate spre sarcină, categorii sociale
și asociații slabe [18, p. 223-246]. De exemplu,
grupurile intime și cele orientate spre sarcină de mici
dimensiuni
sunt
caracterizate
prin
legături
interpersonale și relații față-în-față între membrii
grupului. Grupurile orientate spre sarcină de mari
dimensiuni și categorii sociale se bazează pe un
atașament simbolic la grup ca un întreg, decât pe
legăturile personale între membrii individuali (este
vorba despre grupurile numite cu o „identitate
obișnuită"). Împărtășirea apartenenței la acest tip de
grupuri înseamnă o mobilizare a unei identități colective
depersonalizate, pentru care, procesul de identificare,
face ca persoanele să se perceapă mai mult ca pe niște
exemplare în schimbare a unei anumite categorii, decât
ca indivizi în parte [29, p. 6-34].
Gradul de suprapunere dintre categoriile sociale, din
care un individ face parte, poate varia foarte mult de la
situații în care anumite identități sunt complet îmbrăcate
în altele la nivel supraordonat categoriilor, trecând prin
situații de suprapunere parțială. Atunci, când există o
suprapunere totală între grupuri cu diferite dimensiuni
de categorisire, procesul de identificare și recunoaștere a
celorlalți ca membri ai in-group-ului sau a out-group-
ului este relativ simplu. Situația este mai complicată
atunci când suprapunerea este numai parțială, deoarece
persoanele care fac parte din același in-group pentru o
categorie pot aparține unui out-group pentru altele: dacă
e să ne gândim, de exemplu, la combinația dintre
clasificarea dată pentru locul de muncă și la cea care
provine din sex, ne putem imagina cum un bărbat și o
femeie, care lucrează în același loc, pot să se perceapă
alternativ ca colegi și, ca rezultat, membri ai aceluiași
in-group într-un context anumit, totodată ca membri ai
grupurilor opuse în altul, în funcție de modul în care
elementele situaționale fac ca una sau alta dintre
identitățile disponibile să fie semnificative [4, p. 428-
437]. Complexitatea de a avea mai multe apartenențe la
grupuri poate fi reflectată sau nu în reprezentarea
subiectivă, pe care un individ o oferă structurii
propriului sine social. Acest continuum poate fi împărțit
în patru părți principale, care corespund mai multor
forme de reprezentare subiectivă a structurii identității
sociale și se referă la situații de categorisire încrucișată.
Cele patru forme sunt definite ca: intersecția, dominația,
compartimentarea și fuziunea [23, p .3-32].
Intersecția presupune niște structuri bazate pe
procesul de intersectare, când un individ își recunoaște
identitățile sale sociale diferite și, în același timp, își
definește in-group-ul personal ca intersecție a tuturor
apartenențelor sale de grup. În acest fel, categoria de
compozit, care rezultă, este o identitate socială,
individuală și unică cu proprietăți distincte de cele ale
categoriilor mai largi din care rezultă [23, p. 3-32]. Cu
alte cuvinte, cele mai multe baze ale diverselor
identificări de grup consistă în formarea unei identități
unice, astfel încât cei ce nu împărtășesc aceeași uniune
de categorie sunt recunoscuți ca membri ai out-group-
ului. Aceasta este aceeași situație descrisă de către L. M.
Urban și N. A. Miller ca un model de
colaborare/disimilaritate sau ca un model de excludere
socială. Doar combinația dintre două sau mai multe
identități precise este ceea ce constituie un in-group,
orice altă combinație, care nu include toate acestea, este
tratată ca un out-group (de exemplu, combinația dintre
identitatea națională și identitatea religioasă: cine nu
aparține ambelor, dar împărtășește doar una, nu este
perceput ca un membru al in-group-ului său [30, p. 894-
908].
Dominanța pune accent pe procesul de dominare,
care corespunde adoptării unei identificări primare de
grup, căreia i se subordonează celelalte categorii
disponibile [30, p. 894-908]. În consecință, in-group-ul
este definit în funcție de împărtășirea apartenenței la
grupul primar, în timp ce toate celelalte apartenențe de
categorie nu sunt considerate identități sociale ca atare,
ci doar ca aspecte ale sinelui unui individ, ca membru al
grupului primar menționat mai sus. Putem să ne gândim
la toate identitățile sociale alternative, așa cum sunt
integrate în identificarea principală și, prin urmare, la
elementele care duc la variabilitatea intragrupală: de
aceea, acestea nu se extind asupra celor care nu
împărtășesc apartenența definită ca primară și nu-și
permit să considere aceste persoane ca membri ai unui
in-group la un alt nivel.
Compartimentarea apare atunci când un individ
percepe mai mult decât o apartenență de categorie ca
fiind relevantă pentru definirea identității sociale
personale și, prin urmare, se activează și își exprimă
identități multiple printr-un proces de diferențiere și
izolare de acestea. Identitățile sociale activate devin
specifice pentru anumite contexte și/sau situații [30, p.
894-908].
Prin urmare, elementele contextului fac ca
clasificarea primară să fie recunoscută ca fundamentală
de către individ: dacă, de exemplu, la locul de muncă,
identitatea profesională poate avea prioritate, lăsând
identitatea de gen, politică sau religioasă pe fundal,
atunci când individul este acasă, el poate considera
drept primară o altă identitate decât cea care derivă din
rolul de la locul de muncă pentru definirea sinelui
social. În acest fel, se poate observa cum structura
identității sociale, menține ca fiind centrală nu una, ci
mai multe identificări nu neapărat convergente, cu
condiția, totuși, ca să nu fie activate în același timp [12,
p. 401-420]. Elementul de specificitate dat de context a
fost deja puternic accentuat de teoria autocategorisirii,
care presupune identitatea socială ca un set de
categorisiri contextual-specifice și reciproc exclusive.
Cu toate acestea, se poate întâmpla ca, în unele situații,
să existe mai multe categorisiri importante și relevante
157
pentru definirea sinelui social al unui individ: în acest
caz, teoria identității sociale prevede ca percepția altora
ca membri ai unui in-group, mai degrabă decât ai unui
out-group, să aibă loc pe baza unui model aditiv ca
funcție a mai multor identități care trebuie să fie luate în
considerație [27, p. 235-250]. Dacă ne gândim la un
context în care identitatea de gen și de politică sunt
esențiale și importante pentru individ, vor fi considerați
membri ai in-group-ului toți cei care împărtășesc cel
puțin una dintre cele două apartenențe, însă evaluarea va
fi mult mai pozitivă pentru cei care fac parte din ambele
grupuri, mai puțin pozitivă pentru cei care fac parte
numai din unul din grupuri și încă mai puțin pozitivă
(sau direct negativă) pentru cei care sunt membri ai out-
group-ului față de ambele dimensiuni.
Fuziunea este ultima formă de reprezentare a
multiplelor identități sociale, aflându-se la extremitatea
incluziunii maxime și a complexității maxime a
structurii, deoarece aceasta adună în același timp toate
apartenențele de grup considerate ca fiind centrale și
importante de către individ. Într-o situație de fuziune a
apartenențelor de grup într-o structură unică individul
consideră ca membri ai in-group-ului său pe toți cei cu
care împărtășește chiar și una dintre categorisirile
menționate mai sus și identitatea socială rezultată nu
este combinația, ci suma tuturor identificărilor de grup
disponibile [16, p. 1481-1492]. Din momentul în care
caracteristicile constitutive ale diferitelor apartenențe de
grup rezultă la fel de importante, identitatea de membru
al in-group-ului care reiese va fi la fel de complexă pe
cât de incluzivă. Aceasta este o condiție care depășește
procesul simplu aditiv pe care L. M. Urban și N. A.
Miller l-au pus la baza modelului pe care îl definesc „de
echivalență", deoarece creșterii identităților sociale ale
unui individ îi corespunde o lărgire progresivă a
definiției de in-group, până la atingerea punctului în
care nu mai este posibilă tragerea unei linii clare de
distincție între ceea ce este in-group și ceea ce este out-
group [30, p. 894-908].
Cele patru modele ale structurii identității sociale
complexe, descrise mai sus, corespund substanțial
diverselor modalități de soluționare a neconcordanței
dintre credințe sau atitudinile disonante. Modelul de
intersectare poate fi, deci, îndreptat spre o diferențiere
cognitivă, în care elementele compatibile ale celor două
cunoașteri sunt separate și disociate de cele
incompatibile. Modelul dominanței este similar cu
procesul de creștere a accentului și angajamentului față
de
o
cunoaștere
anumită.
Compartimentarea
demonstrează o paralelă cu procesele de izolare și
diviziune în structurile cognitive. Fuziunea, în cele din
urmă, este legată de „transcendență" ca introducere a
unui principiu de nivel superior, care face compatibile
cunoașterile disonante.
Modalitățile de rezolvare a disonanței în
reprezentarea identității sociale pot fi luate în
considerare și în ceea ce privește complexitatea
cognitivă sau diferențierea și integrarea credințelor și a
valorilor potențial conflictuale [26, p.74-83]. Gradul de
diferențiere variază în funcție de nivelul la care
neconcordanțele sunt recunoscute mai degrabă decât
negate, în timp ce gradul de integrare depinde de modul
în care aceste neconcordanțe sunt soluționate sau
reconciliate. Această definiție indică faptul că
intersecția este o formă mai puțin complexă de
reprezentare a structurii identității sociale, care reduce
numeroasele autocategorisiri pe care un individ le are la
dispoziția unei singure identități sociale, foarte
exclusive [23, p.88-106]. Modelul de dominare la fel
este situat la extremitatea complexității scăzute a
identității sociale, chiar dacă disonanța în acest caz este
rezolvată prin utilizarea unei singure dihotomii in-group
vs. out-group (categorie primară vs. toate celelalte
subordonate). Pe măsură ce crește gradul de
complexitate, intră în joc modelul de compartimentare,
care se bazează pe recunoașterea și diferențierea
posibilelor apartenențe la grup, dar fără un efort de
sinteză sau de integrare a acestora. Cel mai mare nivel
de complexitate, în schimb, este în locul modelului de
fuziune din moment ce prezintă atât diferențierea între
autocategorisirile disponibile, cât și sinteza lor într-o
unică identitate socială extrem de incluzivă [9, p.410-
436]. Complexitatea identității sociale este, prin urmare,
produsul unui proces de recunoaștere și de interpretare a
propriilor apartenențe la grup, de aceea, având o
identitate socială complexă, înseamnă, în primul rând, a
fi conștienți de mai mult de o categorisire în care să ne
recunoaștem unul pe altul ca in-group și, în al doilea
rând, să recunoaștem faptul că categorisirile mai sus
menționate nu sunt convergente [17, p.107-126].
Multiplicitatea categorisirilor necesită, în mod evident,
un efort de sintetizare a acestora într-o structură
coerentă și, ca consecință, este necesar ca individul să
pună în joc anumite resurse cognitive. Urmărind alte
forme de complexitate integrativă, putem spune că și
complexitatea identității sociale are determinanți de tip
situațional și motivațional pe lângă diferențele în stilul
cognitiv al indivizilor [24].
Am putea să presupunem că, în majoritatea
cazurilor, nivelul de complexitate poate varia în funcție
de motivația unui individ de a gândi și de a percepe în
funcție de una sau mai multe apartenențe la grup care-l
caracterizează și de resursele cognitive disponibile la
moment, pentru ca aceste categorisiri să se convertească
într-o singură structură. În plus, complexitatea
suplimentară pare să depindă de domeniul în care este
aplicată: de exemplu: complexitatea autointelectuală
este percepută ca fiind distinctă de complexitatea
autoreligioasă, în paralel, complexitatea reprezentării de
sine actuală este diferită de cea a unei reprezentări de
sine viitoare [21, p.5-16]. Cele patru posibile structuri
de reprezentare a unei identități sociale pot fi atribuite,
în mod substanțial, unui nivel scăzut de complexitate
(intersecție,
dominație),
în
care
multitudinea
apartenențelor este rezumată într-o singură apartenență
la un in-group sau la un nivel ridicat de complexitate
(compartimentare, fuziune), în care in-group-urile
disponibile pentru individ sunt mai multe decât unul, la
158
fel de recunoscute și diferențiate. Prin urmare, pentru a
obține o operaționalizare a conceptului de complexitate
a identității sociale este necesar să se țină cont de două
aspecte a relațiilor dintre autocategorisirile disponibile
ale unui individ: percepția privind similitudinea dintre
caracteristicile diferitor in-group-uri (suprapunerea
reprezentărilor prototipice a două sau mai multor
grupuri) și percepția de schimb a apartenenței la grup
între in-group-uri (suprapunerea a două sau mai multor
grupuri în baza indivizilor care le compun).
Suprapunerea reprezentărilor prototipice este, în special,
legată de faptul că gradul de similitudine perceput între
caracteristicile a două sau mai multe grupări diferite
variază de la individ la individ: pe măsură ce crește
percepția de împărtășire a valorilor și a atributelor dintre
diferite grupuri, va crește și percepția de compatibilitate
a acestora și se va reduce complexitatea reprezentării
identității [10, p.276-319]. Este o conceptualizare a
complexității, care se referă la construirea complexității
sinelui: complexitatea conceptului de sine poate varia de
la un număr mic de aspecte cu atribute suprapuse la un
număr mare de aspecte, fiecare dintre ele cu
caracteristici independente. Dacă conceptul de auto-
complexitate este legat de percepția structurii
caracteristicilor
personale
ale
unui
individ,
complexitatea identității sociale derivă din percepția
structurii în care sunt organizate apartenențele la grup
ale individului. Așadar, cele două construcții reprezintă
concepte analoage la diferite nivele de auto-
reprezentare, cea personală și cea colectivă [3, p.83-93].
De asemenea, complexitatea identității sociale poate să
se apropie de construcția identității de rol, pentru care
fiecare individ are identități diferite care derivă din
rolurile sociale pe care le acoperă, organizate într-o
structură ierarhică bazată pe semnificația lor specifică.
Diferența, în acest caz, survine ca urmare a faptului că
teoria identității de rol se ocupă de percepția pe care un
individ o are despre propria poziție socială în raport cu
alți indivizi cu roluri diferite, dar încadrați în același
sistem, în timp ce construcția complexității identității
sociale se bazează pe reprezentarea cognitivă pe care un
individ și-o atribuie în apartenențele sale la grup ca „un
sine colectiv". Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem
o suprapunere puternică între cele două construcții, mai
ales dacă ținem cont de interesul teoriei identității
rolului asupra consecințelor relațiilor structurale dintre
rolurile multiple pe care un individ le poate avea în
cadrul diferitor grupuri și / sau contexte sociale [17,
p.107-126]. Suprapunerea mai multor in-group-uri în
baza membrilor care o compun este legată de ideea că
anumite grupuri pot părea diferite, dar, de fapt, sunt
compuse din aceleași persoane (de exemplu, în grupuri
naționale în care difuzarea aceleiași religii este
omniprezentă în întreaga populație).
Complexitatea structurii identității sociale, este
influențată atât de factori strâns intra-individuali cât și
de elemente de context. În ceea ce privește factorii
personali, putem indica o serie de elemente legate de
experiența și motivațiile unui individ care au un impact
asupra nivelului de diferențiere și integrare acceptabilă
prin reprezentarea propriului sine social, începând de la
complexitatea intrinsecă a mediului și, ulterior, la
experiența socială trăită de către individ, așa cum se
poate
întâmpla,
de
exemplu,
într-o
societate
multiculturală [22]. Din punct de vedere al atribuțiilor
personale, elementele care influențează complexitatea
sunt datorate zonei de toleranța față de ambiguitate:
nevoia de închidere cognitivă, de exemplu, ca tendința
de a căuta un răspuns clar și definit în fiecare situație de
incertitudine sau confuzie, este plasată la capătul
complexității minore a continuumului reprezentărilor
identității sociale, deoarece o suprapunere redusă între
in-group-urile care caracterizează un individ poate duce
cu ușurință la situații de comparație cu alți indivizi care
pot apărea simultan ca membri ai unui in-group și a unui
out-group.
Cu toate acestea, dacă factorii menționați pot
provoca efecte pe termen lung despre accesibilitatea
cronică de reprezentări complexe ale identității sociale
sunt luate în considerație și o serie de elemente
situaționale și de context care pot influența, cel puțin
temporar, atât importanța anumitor identități sociale, cât
și resursele cognitive necesare pentru a le recunoaște și
a le integra. În primul rând, știm că indivizii tind să
acorde atenție deosebită caracteristicilor care-i fac
membrii ai unui in-group diferit de altele și, prin
urmare, baza proceselor de categorisire poate fi
modificată în funcție de contextul în care este încadrată
în scopul atingerii acestui obiectiv [8, p. 15-25]. În
situațiile în care caracterul distinctiv al unui in-group
anumit este ridicat apartenența la acest grup preia un rol
dominant în reprezentarea identității sociale și, prin
urmare, abordează extremitatea complexității scăzute a
continuumului. În general, apartenențele la grup devin
mai importante în momentul în care permit o
interpretare coerentă și semnificativă a contextului
social în care se află, de aceea, conștientizarea prezenței
mai multor identități sociale diferite și integrate necesită
o procesare cognitivă mai profundă și precisă a situației
și, prin urmare, o supraîncărcare cognitivă poate
modifica
accesibilitatea
anumitor
informații,
direcționând reprezentarea identității sociale a
individului spre extremitatea mai puțin complexă. S.
Roccas și M. B. Brewer, aplică aceeași linie de
raționament efectului de stres, bazându-se, în special, pe
dovada că indivizii, într-o stare de anxietate,
demonstrează o reducere a resurselor cognitive și că
suferința provoacă o îngustare a atenției pentru care fapt
indivizii tind să se concentreze pe caracteristicile
centrale și proeminente ale unui stimul, neglijând
caracteristicile periferice: în termenii de reprezentare a
identității sociale, acest lucru ar însemna să-și perceapă
apartenențele la grup ca suprapuse, în general, datorită
unei atenții reduse la dimensiunile pe care acestea se
diferențiază [23, p.88-106]. În cele din urmă, o situație
de amenințare a unui grup de apartenență poate avea
consecințe asupra reprezentării identității în mai multe
moduri. În primul rând, va tinde să mărească importanța
159
in-group-ului amenințat față de alte in-group-uri pe care
individul le are la dispoziție (întotdeauna prin principiul
de interpretare coerentă a contextului social al teoriei de
autocategorisire) [28, p.15-40]. Creșterea importanței
poate avea drept rezultat o poziție dominantă temporară
a identității amenințate, reducând astfel diferențierea
dintre posibilele identități subordonate unui singur out-
group aflat în opoziție cu identitatea percepută drept
primară. În plus, prezența unei condiții de amenințare
poate genera stres și, în conformitate cu cele de mai sus,
poate diminua resursele cognitive ale individului și, prin
urmare, simplifică în continuare reprezentarea structurii
diferitor apartenențe la grup.
În concluzie, reieșind din complexitatea identității
sociale și toleranța față de membrii out-group-ului,
putem afirma că identitatea socială simplă corespunde
unei percepții simplificate a apartenențelor la grupul
altora, de aceea, cine este membru al out-group-ului pe
o dimensiune, devine membru al out-group-ului pe toate
celelalte, în timp ce o identitate socială complexă
presupune recunoașterea unei suprapuneri parțiale între
in-group-urile din care face parte și, în consecință,
extinderea acestui tip de recunoaștere și asupra celor ce
sunt membri al out-group-ului pe o anumită dimensiune.
Totodată, există mai multe elemente în favoarea
ipotezei că o reprezentare complexă a propriului sine
social poate influența atitudinea intergrupală în sensul
unei reduceri a discriminării. Prezența categorisirilor
încrucișate mărește complexitatea proceselor de
categorisire socială, deoarece reduce diferențele
perceptibile dintre in-group și out-group, încât
asimilarea intra-grupală și contrastul intergrupal tind să
contrabalanseze. Astfel, suprapunerea apartenențelor la
grupuri diferite reduce semnificația în sine a
comparației dintre inter-group-uri și importanța unei
singure identități sociale pentru nevoile de apartenență
în definirea precisă a sinelui unui individ.
Dostları ilə paylaş: |