Выводы. Таким образом, в образовательной
сфере маркетинг нельзя рассматривать лишь как
инструмент получения большей прибыли. В таких
отраслях, как образование, наука, культура,
искусство маркетинг имеет как коммерческий, так и
не коммерческий характер. Образовательный
маркетинг направлен как на создание и успешную
реализацию конкретных продуктов, так и на
формирование благоприятного и глобального
социального эффекта. Рост уровня образованности
членов
общества
не
только
обеспечивает
непосредственные возможности для увеличения
производства материальных благ, но и способствует
снижению негативных общественных явлений.
Эффективная образовательная услуга формирует
дальнейшее развитие спроса на типичные услуги.
Отметим, что маркетинговая деятельность
современного учебного заведения заключается в
создании высшей, по сравнению с конкурентами,
ценности образовательной услуги для потребителя,
которая могла бы максимально удовлетворить его
потребности.
Применение
перечисленных
элементов
комплекса
маркетинга
является
необходимым
условием
эффективной
маркетинговой деятельности в учебных заведениях.
Библиографические сноски:
1. Андреев С. Н. Маркетинг некоммерческих субъектов / С. Н. Андреев. - М.: Финпресс, 2002. 320 с.
2. Боднар О. С. Менеджмент педагогічного персоналу загально освітнього навчального закладу: навч.-
метод. посіб. / За заг. ред. О. С. Боднар. - Тернопіль: Астон, 2011. 320 с.
3. Герасимчук В. Г. Маркетинг: теорія і практика / В. Г. Герасимчук. - К.: Вища школа, 2014. 239 с.
4. Голдобин Н. Д. Особенности маркетинга в организации дистанционного обучения / Н.Д. Голдобин //
Дистанционное образование. - 2009. - № 1. С. 273-278.
5. Касьянова О. М. Управління маркетингом у закладіосвіти / О. М. Касьянова // Управління школою. -
2004. - № 15. С. 3-5.
108
PSIHOLOGIE
CZU 316.77
FORMAREA ABILITĂȚILOR DE COMUNICARE EFICIENTĂ ÎN CUPLURILE TINERE
COJOCARU Aurelia,
Doctor în psihologie, conferențiar universitar,
Decan Facultatea Psihologie si Asistenta Sociala,
USEM
Psiholog.abc@gmail.com
REZUMAT
Într-o lume marcată de tensiune şi conflicte, într-o lume dominată de schimbări rapide şi multiple în aspect
economic, social, cultural, etic, moral, cultivarea competenţelor părinteşti, a dragostei materne, a grijii pentru partenerul
conjugal, pentru creşterea şi educarea copilului în cadrul familiei – a devenit un subiect vulnerabil şi uzual pentru
întreaga societate, în special pentru cuplurile tinere contemporane. Nu vrem să credem că criza economică, care ne-a
însoţit o perioadă bună de timp, a afectat într-atât de mult sistemul valoric al tinerilor, încât să nu mai fim capabili să
facem faţă problemelor psiho-sociale dictate de contemporanitate, să protejăm ceea ce s-a creat din dragoste şi alegere
conştientă, numai pentru că avem alte viziuni faţă de familie, copil, soţ/soţie, cuplu, relaţii/roluri conjugale şi sociale,
care deseori nu sunt pe acelaşi cântar valoric, avem salarii mici şi neachitate la timp, ne mai aflăm în chirie sau locuim
cu părinţii – factori identificaţi rapid pentru o argumentare ieftină şi mai puţin validă, dar necesară în calitate de mască
împotriva pasivităţii cuplului faţă de viaţa în comun în cadrul familiei procreată.
Cuvinte-cheie: abilitățile de comunicare, competenţe părinteşti, copilăria, adolescenţa, senilitatea, tipuri de femei,
probleme de ordin psiho-social, satisfacţie/insatisfacţie în cuplu.
TRAINING OF EFFECTIVE COMMUNICATION SKILLS IN YOUNG COUPLES
COJOCARU Aurelia,
PhD in Psychology,
Dean Faculty of Psychology and Social Work,
USEM Psiholog.abc@gmail.com
SUMMARY
In a world marked by tension and conflict, in a world dominated by rapid and multiple changes in economic, social,
cultural, ethical, moral, cultivating parental skills, maternal love, caring for the spouse, for growth and education child
within the family - it has become a common and vulnerable topic for the whole society, especially for contemporary
young couples. I do not want to believe that the economic crisis, which has accompanied us for a good period of time,
has affected so much the value system of young people, that we are no longer able to cope with the psycho-social
problems dictated by contemporaniety, to protect what was created out of love and conscious choice, only because we
have other visions of family, child, spouse, couple, marital and social relations / roles, which are often not on the same
value scale, we have low and unpaid wages at time, we are still renting or living with parents - factors quickly identified
for cheap and less valid argument, but necessary as a mask against the couple's passivity to the common life within the
procreated family .
Key words: communication skills, parenting skills, childhood, adolescence, senility, types of women, psycho-social
problems, satisfaction / dissatisfaction in the couple.
Atunci când ne îndrăgostim, încercăm un sentiment
extatic, dar trecător, că am fost transformaţi ca prin
farmec în persoane mai bune, decât ceea ce prezentam
mai înainte. Dacă ne străduim cu abilitate vreme
îndelungată, ca viaţa conjugală să ne răsplătească
eforturile, înseamnă că am reuşit să transformăm o
simplă impresie în realitate. Căsnicia ne poate face într-
adevăr să devenim mai buni decât eram [1]. Iubirea
profundă faţă de o anumită persoană ne duce la
pierderea bagajului în exces. Levinson caracterizează
fiecare „anotimp” al vieţii sugerând probabilitatea unor
fenomene psihice care pot afecta pozitiv sau negativ
cariera profesională şi viaţa de familie.
Copilăria şi adolescenţa (0 -22 de ani) sunt
„anotimpuri” ale formării structurilor de bază ale
personalităţii, care pot influenţa decisiv restul devenirii
109
acestuia de-a lungul întregii vieţi. Cei „şapte ani de-
acasă”, după cum a reţinut tradiţia pedagogică
românească, sunt consideraţi cheia multora dintre
succesele şi eşecurile individului. Între 17 şi 21 de ani
se realizează trecerea la maturitate. Este una dintre cele
mai „sensibile” perioade a vieţii. S-ar putea afirma că
destinul individual se decide într-o măsură enormă în
cei 4-5 ani care preced maturitatea. Un rol esenţial îl
joacă structurarea preferinţelor profesionale şi
experienţele de afiliere erotică. Succesele şi eşecurile
pot fundamenta atitudini extrem de diverse. Levinson
sugerează că educarea şi îndrumarea în perioada
adolescenţei este una dintre cele mai dificile sarcini.
Eşecurile erotice ale adolescenţei pot declanşa complexe
faţă de viaţa sexuală şi conjugală uneori insurmontabile
[2].
Întrarea în maturitate (22-28 de ani) constituie un
proces crucial în viaţa bărbatului cu destin normal,
firesc. Acum se realizează marele opţiuni individuale cu
privire la: ocupaţie sau profesie, căsătorie, familie;
valori, stilul de viaţă. Sunt opţiuni „extrase” din
experienţele „anotimpurilor” anterioare şi fundamentale
pe efectele formative ale acestora.. Se structurează un
echilibru în flexibilitate – ca disponibilitate faţă de nou
şi schimbare – şi stabilitate, ca ansamblu de convingeri
şi opinii pe care persoana le adoptă odată pentru
totdeauna. Acest echilibru este esenţial pentru întreaga
viaţă a individului, ceea ce nu se realizează uşor. Când
flexibilitatea prevalează asupra stabilităţii, individul are
tendinţa de a-şi îndeplini superficial obligaţiile
profesionale şi familiale. El este mereu în „căutarea
noutăţii”, după schimbare, se plictiseşte uşor fie
„acasă”, fie la slujbă şi, adesea, chiar în ambele situaţii.
Dar nici prevalarea stabilităţii nu este recomandabilă la
această vârstă. Tânărul riscă să-şi asume prematur
„angajamente pentru întreaga viaţă” şi „convingeri
definitive”. Orice schimbări ulterioare ale vieţii care vor
sfida aceste opţiuni fundamentale vor produce
insatisfacţii majore. „Îmbătrânirea” precoce nu este,
cum se crede, de obicei, strategia înţelepciunii şi a
fericirii în viaţă. După cum nici „tinerețea veşnică” nu
este. Doar echilibrul dintre flexibilitate şi stabilitate
conferă posibilitatea alegerii unui „drum în viaţă” care,
de regulă, este o „cale spinoasă” cu multe sinuozităţi.
Iluzia unei vieţi desfăşurate monoton pe o „cale
dreaptă” este la fel de primejdioasă ca şi opţiunea pentru
trăirea exuberantă, fără principii, „de pe o zi pe alta” a
vieţii.
Trecerea la 30 de ani – se realizează aproximativ
între 28 şi 33 de ani. Sarcina majoră a acestei perioade
constă în reviziunea proiectelor anterioare. De-a lungul
acestei perioade, pe baza bilanţului realizărilor şi a unor
autoevaluări critice, cât mai severe, a posibilităţilor se
poate elabora un nou „plan al vieţii” mai realist şi,
tocmai de aceea, cu mai multe şanse de realizare.
Profesia, căsătoria şi relaţiile interumane trebuie să
intre, obligatoriu, în acest proces de evaluare şi
autoevaluare. Perioada este scurtă şi nu permite
îndelungi autocontemplări. Nici deciziile revoluţionare
de „a începe o nouă viaţă” nu sunt recomandabile.
Acesta din urmă este totuşi fenomenul care determină
pe mulţi să-şi schimbe profesia sau se prea poate
familia! Aceste decizii pot fi uneori adecvate, corectând
erori anterioare. Totuşi, „omul la 30 de ani” nu este în
„anotimpul revoluţiilor”, ci doar în acela al
„reformelor”. În mod firesc, în această perioadă adultul
trebuie să-şi consolideze proiectele anterioare începând
o viaţă serioasă – caracterizată prin asumarea rolurilor
esenţiale şi a responsabilităţilor în familie şi în mediul
profesional. Bărbatul devine „capul familiei”, iar femeia
îşi asumă „grijile casei”. Profesional, fiecare dintre ei
caută să-şi consolideze poziţiile prin performanţe menite
a asigura progresul şi avansarea, dar anotimpul trecerii
la 30 de ani” poate fi şi unul al crizelor lăuntrice [3].
Individual descoperă că anumite elemente care îi
definesc voinţa sunt intolerabile şi încearcă să le elimine
sau să le schimbe. Ceea ce, bineînţeles, va implica
modificarea stilului de viaţă. Anumite responsabilităţi
asumate anterior faţă de familie sau în profesie ar putea
apărea ca fiind constrângătoare. Numărul celor care
încearcă să „evadeze” la 30 de ani din „închisoarea
familială” sau să scape de „mizeriile locului de muncă”
este semnificativ în societatea modernă. „Experienţa
„evadării” poate marca grav pozitiv sau negativ, atât
viaţa de familie, cât şi cariera profesională. De cele mai
multe ori însă, „evadările” au consecinţe primejdioase
pentru că presupun renunţarea la structurile de
stabilitate ale vieţii asimilate anterior. De multe ori, o
nouă restructurare lăuntrică nu se mai realizează şi
individul adoptă un stil de viaţă haotic. Începe procesul
dramatic al „ratării” – în viaţa de familie sau în profesie
sau chiar în ambele. Insatisfacţiile se acumulează într-o
stare de spirit permanentă – nefericirea. Mai devreme
sau mai târziu, va dispărea – parţial sau total, ceea ce
numim, obişnuit „bucuria de a trăi”. Aceasta presupune
o deteriorare gravă a echilibrului psihic, întrucât se
produce pe fondul abandonării unui instinct vital cel de
conservare individuală. Majoritatea subiecţilor cu
tentativă suicidală trecuţi de vârsta de 30 de ani
relatează ceea ce ei numesc „scârba de a trăi” [4].
„Aşezarea în viaţă”se produce între 33 şi 40 de
ani la toate persoanele care au reuşit să evite crizele
„anotimpului” anterior. Aceste „persoane pot fi
considerate autentic adulte”. Era „greşelilor tinereţii” a
trecut şi viaţa se derulează pe baza unui plan realist care
are scopuri clare şi pe măsura posibilităţilor persoanei
de a le realiza. Sarcina majoră a vârstei este, după
specialiştii de la West Point, stabilirea unor obiective pe
termen lung în plan profesional, menite a permite
promovarea în carieră, să asigure liniştea şi siguranţa
vieţii de familie. Împlinirea profesională şi împlinirea în
viaţa de familie pot intra în conflict. Uneori, adultul
simte că are resurse mari în plan profesional care l-ar
putea ajuta să realizeze o carieră excepţională.
Formularea unor obiective ambiţioase pe plan
profesional poate determina însă o „ancorare în carieră”
care ar avea drept consecinţe secundare, neglijarea
obligaţiilor de „ancorare în familie”. Satisfacţiile
110
profesionale nu pot compensa insatisfacţiile familiale.
Bărbatul ambiţios şi cu succes în carieră, dar cu viaţă de
familie precară, va ajunge, în timp, să nu se mai poată
bucura nici de performanţele obţinute la locul de muncă.
Va fi acuzat de soţie, de copii de egoism şi se va izola
într-o muncă apreciată de superiori sau colaboratori, dar
nu şi de persoanele cele mai apropiate. Este posibilă şi
ancorarea” excesivă în viaţa de familie şi neîmplinirile
profesionale vor induce resentimente faţă de familie şi
impresia sacrificiu nedrept pentru fericirea celorlalţi. Se
va produce o dublă izolare faţă de colegii de la locul de
muncă și de membrii familiei [5].
Planul de viaţă la vârsta de 33 de ani ar trebui,
după Levinson, să respecte aceste proceduri:
- să descrie structura anterioară a planului de
viaţă;
- să verifice dacă alegerile iniţiale au fost bine
făcute în raport cu noile perspective;
- să fie reconstruit în baza perspectivelor vieţi
echilibrate în plan profesional şi familial;
- să alcătuiască o succesiune de realizare în timp a
obiectivelor profesionale şi familiale.
Vârsta de 40 de ani marchează sfârşitul „primei
maturităţi” şi deschide „maturitatea mijlocie”. Adultul
de 40 de ani ar trebui să conştientizeze că trece un nou
„anotimp” al vieţii, în care proiectele vieţii de 30 de ani
sunt puse în aplicare. Următorii 5 ani ai vieţii asigură
trecerea spre cea de a doua parte a vieţii.
Între 40 şi 45 de ani se asigură modificarea
structurilor psihice ale vârstei de 30 de ani. După
Levinson, „viaţa începe la 40 de ani”. Între 40 şi 45 de
ani se realizează „marea diviziune a vieţii”: ultimele
„răbufniri” ale tinereţii încetează şi se deschide „calea
matură spre...bătrâneţe”. Capacităţile fiziologice intră în
declin lent. Primele îngrijorări în legătură cu sănătatea
îşi fac apariţia. Se produc şi evaluări critice ale
realizărilor profesionale şi în viaţa de familie. Pe fonul
declinului fiziologic este posibil ca acestea să fie
efectuate de subiectivitate. Bărbatul matur simte că nu
mai este „tânăr” şi trăieşte negativ sentimentul că în
plan profesional, „n-a realizat cât ar fi putut”. Intrarea în
maturitatea mijlocie se realizează aproximativ între 45
şi 50 de ani. Preocupările esenţiale ale acestei perioade
sunt determinate de necesitatea de a stabiliza şi
consolida stilul de viaţă structurat de opţiunile vârstei
precedente. Alegerile conferă vieţii o nouă coloratură.
După Levinson nu este recomandabilă o „rupere
definitivă cu trecutul”. Este vârsta estimării mature,
responsabile, a momentelor, nivelurilor de atins pentru
„realizările fundamentale ale vieţii”. Bineînțeles erorile
anterioare vor fi corectate prin reviziuni ale „planului
vieţii” şi „stilului de viaţă”. Viaţa este doar la jumătate
şi mulţi au tendinţa de a-şi schimba ocupaţia sau de a-şi
întemeia noi iubiri, numite „iubiri târzii” trecute în
„aventuri extraconjugale”, care permit „descoperirea
celei de a doua tinereţe”. Specialiştii consideră trecerea
spre cea de a doua jumătate a vieţii ca „expulzarea din
mediul uterin” care marchează „venirea pe lume”. Acest
eveniment epocal este produs de natură; o nouă „venire
pe lume” de la 45-50 de ani, dificilă prin ispitele pe care
natura le produce, dar în deplină stăpânire a omului [6].
Viaţa după 50 de ani va derula sub imperiul
efectelor provocate de deciziile anterioare. Aici nu mai
pot interveni schimbări majore în planul vieţii de familie
sau în cel profesional. Între 50 şi 60-65 de ani, de
regulă, se finalizează marile proiecte ale vieţii şi se
culeg roadele eforturilor. Bineînţeles, aceste evaluări au
drept criteriu performanţele. În mod normal, aceste
evaluări sunt corecte. Nu întotdeauna însă şi
mulţumitoare pentru cel evaluat. Cele mai dureroase par
a fi subevaluările familiei. Bărbatul de 55-60 de ani,
subestimat sau neapreciat de soţie sau copiii săi, suferă
profund. Lipsa de recunoştinţă în familie este, după
toate aparenţele, una dintre cele mai mari nenorociri din
viaţa omului. Generaţiile împărtăşesc seturi de valori
sensibil diferite. Eroarea constă în a elucida această
realitate supunând-o principiului autorităţii parentale.
Părinţii care nu recunosc valorile respectate de copiii lor
şi îi obligă să le respecte exclusiv pe cele împărtăşite de
ei au, de regulă, vârsta de peste 50 de ani, când devin
mai inflexibili şi relativ inapţi de schimbare. Mai mult
această inflexibilitate are tendinţa de a se accentua o
dată cu înaintarea în vârstă. Bărbatul de 65-70 de ani
împarte lumea în două perioade distincte: „pe vremea
mea” şi „în vremurile acelea”. Prima este reflectată
paradisiaco-nostalgic şi valorizată maximal; prezentul,
în schimb, este degradat sub unghi axiologic. Incapabil
să înţeleagă schimbarea, fie şi aspecte minore, precum
ar fi moda vestimentară sau gusturile estetice ale
tinerilor, adultul de 65-70 de ani le va devalua. Este bine
de ştiut însă că acesta este semnul cel mai marcant al
senectuţii. Adultul a devenit un bătrân intrat pe panta
descendentă a vieţii, având deja deteriorate capacităţile
adaptative.
Senilitatea se caracterizează prin degradarea
memoriei imediate şi prin prezenţa „ideilor fixe”. O
bătrâneţe prelungită, neafectată de senilitate poate da
vieţii o nouă demnitate pin acceptarea înţeleaptă şi
detaşată a „ideilor noi”: lumea merge înainte şi nu se
sfârșește cu mine” [7].
Familia din societatea contemporană a suferit în
ultimele decenii transformări esenţiale. Cea mai
proeminentă a fost trecerea de la familia nucleară
(dominantă în perioada anterioară) la o diversitate de
modele alternative. Familia formată din cuplu conjugal
căsătorit, prin proceduri legale şi din copiii acestui
cuplu a încetat de a mai fi modelul dominant.
Sexualitatea, căsătoria şi copiii tind să fie realităţi
distincte, fragmentate, fără legături între ele. Climatul
social afectiv a devenit mai permisiv modelelor
culturale şi a comportamentelor etice. Cuplul este mult
mai interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai
puţin de realizarea sarcinilor pe care societatea le
atribuie instituţiei familiale. Această nouă perspectivă a
adus schimbări majore la nivelul funcţiilor familiale,
deoarece perturbările manifestate la nivelul unuia dintre
ele au avut un impact direct şi asupra celorlalte funcţii
[8].
111
Familia modernă se caracterizează printr-o
accentuată flexibilitate a structurii de autoritate şi
putere. Nu mai există un model unic, dominant în care
bărbatul decide atât în privinţa vieţii conjugale, cât şi a
celor care privesc relaţia parentală. Autoritatea şi
puterea în familia modernă se află într-un permanent
proces de construcţie şi reconstrucţie, în funcţie de
negocierile ce au loc între parteneri, de atitudine şi
comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le
îndeplinesc în viaţa de familie. Familia nu mai este o
unitate productivă autosuficientă, membrii ei fiind
dependenţi de venituri câştigate în afara gospodăriei.
Familia contemporană întâmpină dificultăţi în
organizare şi este caracterizată printr-un buget
dezechilibrat, datorat surselor sporadice de venit sau
cheltuielilor exagerate într-o anumită direcţie, cheltuieli
pentru subexistenţă. Problemele sunt înregistrate şi în
realizarea funcţiei de socializare. Astăzi, lipsa timpului
pentru propriul copil face ca sistemul şcolar să
înlocuiască procesul instructiv-educativ al familiei.
Părinţii nu mai pot asigura transmiterea de cunoştinţe
copiilor lor. Ei nu mai pot satisface nevoia de instruire
la standardul exigenţilor actuale. Astfel, părinţii nu
numai nu dispun de timpul necesar realizării unei
socializări fireşti, dar de multe ori nici nu realizează
necesitatea acţiunilor educative. Comunicarea între
copii şi părinţi se realizează în ambele sensuri: cu cât
copilul este mai ascultător şi înţelegător, cu atât este mai
ascultat şi înţeles. Copii îşi iau sie libertatea de care au
nevoie şi părinţii le oferă tot atât de multă libertate,
autonomie,
responsabilitate,
separarea
şi
individualizarea devenind nişte probleme fireşti [9].
Schimbări sunt înregistrate şi în cadrul funcţiei
sexuale. Niciodată nu s-a discutat atât de activ ca acum
despre „satisfacţie sexuală”, „apetitul sexual.” Aceste
componente sunt, de regulă, „vinovate” de satisfacţie/
insatisfacţie indivizilor faţă de relaţia de cuplu, de însuşi
continuitatea şi viabilitatea mariajului. Este o problemă
majoră pentru că într-o perioadă atât de scurtă de timp s-
a trecut de la familia extinsă din punct de vedere
numeric la cea restrânsă. Numărul de copii a scăzut şi a
ajuns la 1-2 copii. În cadrul familiilor contemporane se
conturează tot mai mult tendinţa cuplurilor de a renunţa
la copii şi de a trece la un alt mod de viaţă de familie –
familia axată pe adulţi, unde cariera şi succesul
profesional este astăzi în rolul de copil iubit şi adorat
[10].
Toate funcţiile au fost afectate într-o măsură mai
mare sau mai mică. Şi este firesc să fie aşa, deoarece
perturbările ce se manifestă într-o funcţie îşi găsesc
rezonanţa şi în celelalte. În societatea contemporană se
impune apariţia a trei tipuri de femei:
• femei care adoptă o orientare „masculină” –
preferă ocupaţiile bărbaţilor, manifestă opoziţie faţă de
relaţiile erotice şi faţă de căsătorie. Se impune prin
dominare şi superioritate
• femeile care nu refuză rolul lor feminin, dar care
conştientizează că sunt inferioare bărbaţilor, osândite că
joacă un rol secundar. Ele îşi îndeplinesc rolul mai mult
din obligaţie şi mereu încearcă să schimbe ceva în lupta
cu ele însele şi cu ceilalţi.
• femeile care nu vor să-şi schimbe rolul pentru că
nici nu conştientizează că se poate acest lucru. Ele îşi
îndeplinesc rolul ştiut, convinse că acesta este menirea
lor. În ceea ce fac pun pasiune, valorizează uneori
excesiv iubirea şi devotamentul. Le putem numi femei
docile.
Pe de altă parte, se consideră că parteneriatul
modern implică existenţa tipajului celor 3 bărbaţi:
• bărbatul care acceptă noul rol şi îl efectuează
din convingere, punând pasiune în tot ce face, creând
condiţii unei relaţii funcţionale bazate pe interese şi
respect reciproc, sunt bărbaţi docili.
• bărbatul care nu acceptă noul rol, dar îl
efectuează fără convingere, implicându-se atât cât
relaţia sa şi aceasta nu devine disfuncţională, îi numim
bărbaţi izolaţi.
• bărbaţi care nu acceptă noul rol şi nici nu-l
efectuează, considerând că relaţia e indicată pentru
funcţionarea cuplului, îi putem numim bărbaţi agresivi
[11].
În cadrul cuplului contemporan cei mai
pronunțați factori psiho-sociali, care generează apariţia
problemelor de compatibilitate, înţelegere sunt factorii
legaţi de flexibilitatea rapoartelor de putere şi anume:
- emanciparea femeii, (female emancipation ) [12]
bazată în special pe creşterea nivelului de cultură şi
informare, emancipare care a ridicat pretenţii faţă de
posibilităţile bărbatului;
- independenţa economică a femeii este un factor
care a generat mari probleme, lipsa fricii de a fi
abandonate de bărbaţi pentru alte femei şi de a pierde
întreţinătorul de bază;
- implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa
socială a dus la ruperea acesteia de universul îngust al
familiei şi la lărgirea orizontului ei privind rolul şi locul
femeii în relaţia de cuplu.
Practic, traversăm o perioadă de anomie a
rolurilor masculine şi feminine şi nu se ştie cât va mai
dura până când vor apărea două modele de
comportamente acceptate de ambele sexe şi puse în
practică fără frustrări şi nemulţumiri interioare [13].
Realizarea şi menţinerea solidarităţii şi
stabilităţii familiale au loc în mod diferit. Unele familii
nu reuşesc să stabilească relaţii de solidaritate, altele nu
îşi pot menţine solidaritatea şi doar o mică parte îşi pot
realiza solidaritatea şi o menţin [14].
Cele mai frecvente probleme de ordin psiho-
social identificate în cadrul familiilor contemporane
sunt:
• Lipsa încrederii. Încrederea este un lucru esenţial
într-o relaţie şi devine o problemă în momentul în care
unul dintre parteneri simte că celălalt nu mai este sigur
sau nu are cele mai bune intenții. Poate deveni o
problemă extrem de gravă dacă partenerul simte că
celălalt are „ochi alunecoși”, simte că a fost înşelat.
• Probleme sexuale. Chiar şi partenerii care se
iubesc foarte mult pot avea probleme de ordin sexual în
112
relaţia lor. Aceasta ţine de activitatea sexuală, frecvenţa
sau
satisfacerea.
Trecerea
timpului
afectează
sexualitatea şi poate schimba cursul unei relaţii.
• Stări de depresie a lipsei „apetitului sexual”.
Depresia este boala societăţii de consum. Dacă aceste
perioade apar pentru perioade scurte de timp ele sunt
stări fireşti, care nu se constituie într-un semnal de
alarmă. Problemele apar însă atunci când aceste
momente devin o regulă. Actul sexual ca şi orgasmul se
învaţă, se descoperă împreună cu celălalt, într-un
interval de timp. În acest proces este foarte importantă
comunicarea cu celălalt, manifestarea liberă a
spontaneității
şi
creativităţii
sunt
componente
importante într-o viaţă de cuplu reuşită [15].
• Lipsa comunicării. Adevărata comunicare
înseamnă să vă împărățiți gândurile şi visele, nu trebuie
să vorbiţi doar de probleme familiale. Este important ca
partenerii să petreacă cel puţin 5 minute în zi vorbind
despre alte subiecte.
• Probleme financiare. Banii sunt o problemă
pentru multe cupluri. Câţi bani câştigă fiecare şi cine ia
decizii financiare creează mereu controverse.
• Împărţirea responsabilităților. Cine şi ce face
acasă poate deveni sursa unui conflict. Femeile nu
trebuie să aştepte ca bărbaţii să ducă tot greul, aşa cum
nu trebuie să-și facă mari speranţe că aceștia vor prelua
şi sarcina gătitului.
• Aplanarea conflictelor. Este foarte uşor să
dezvolţi un conflict, însă este foarte greu să-l stăpâneşti.
Comportamentul distructiv sau strigătele şi ţipetele nu
vor rezolva niciodată problemele. Trebuie de dezvoltat
un stil constructiv pentru relaţie.
• Probleme de compatibilitate. Compatibilitate nu
înseamnă să ai aceleaşi hoobi-uri sau interese, ci mai
degrabă aceleaşi atitudini şi valori ale vieţii. Cuplurile
care simt la fel în legătură cu stilul de viaţă, copii,
religie au mai mari şanse să rămână împreună [17].
Diferenţierea sexuală este cea mai evidentă din
punct
de
vedere
morfologic.
Termenii
de
feminitate/masculinitate au o baza biologică ce se
modelează după structurile culturale. Printre primele
probleme care s-au pus în discuţie a fost acea cu privire
la funcţiile cerebrale [18]. După Lapique, greutatea
creierului este de 2,06 la bărbaţi şi 2,26 la femei (deci, o
lejeră superioritate la femei). În testări obişnuite mulţi
autori nu au descoperit diferenţe semnificative.
C.P.Amstrong, într-o cercetare făcută pe 500 de şcolari
arată: la fete - superioritate la miros, o mai mare
rapiditate în clasarea obiectelor, în ceea ce priveste
sensibilitatea gustativă şi, totodată, o lejeră inferioritate
faţă de băieţi în perceperea greutăţilor şi a diferenţelor
pe acest plan, lipsă de apetenţă faţă de operaţii cu
mecanisme tehnice, o redusă abilitate în efectuarea
operaţiilor aritmetice, iar pe plan verbal fetele dispun de
o intelegenţă mai activă, la băieţi – rapiditate auditivă şi
vizuală, randamente bune la obiecte fixe, istorie, tact şi
răceală în luarea unei poziţii sau decizii [19].
Identitatea de gen, a diferenţelor dintre femei si
bărbaţi este determinată genetic şi hormonal ca sex
biologic. Sexualitatea biologică se conturează în funcţie
de cromozomii XY masculin şi XX feminin. Factorii
feminitate/masculinitate sunt implicaţi în proporţii
diferite la fiecare persoană cu dominaţiile ce determină
identitatea
sexuală.
Trăsăturile
dominante
diferenţiatoare şi specifice ale celor două sexe sunt
conturate la naştere, dar se organizează mai complex la
pubertate concomitent cu începutul de funcţionare al
glandelor sexuale (dimorfism sexual). Studiile efectuate
în ultimii 50 de ani au pus în evidenţă un conţinut
cultural-social complex încorporat în aceste trăsături.
Transformările sociale acţionează profund asupra
feminităţii, motiv esenţial pentru care egalizarea
drepturilor sociale şi civice ale celor două sexe a
survenit nu pe seama unei bunăvoinţe (chiar
democratice ca explicaţie), ci datorită succesului masiv
al femeilor în procesele de şcolarizare şi datorită
pătrunderii masive a acestora în viaţa socială,
profesională, artistică, economică, sportivă, culturală şi
chiar ştiinţifică. Progresele generate au acţionat asupra
trăsăturilor de feminitate şi virilitate/masculinitate sub
influenţe sociale multiple, a făcut să apară mai puţine
divergenţe, trecând printr-o perioadă de restructurare în
sensul că feminitatea a câştigat şi câstigă în iniţiativă,
îndrăzneală, forţă, iar virilitatea câştigă în direcţia
respectului faţă de însuşirile de fineţe, atitudini
nuanţate, activitate ordonată, etc. Există o serie de teste
ce pun în evidenţă gradul de pregnanţă şi de nuanţare al
feminităţii şi masculinităţii. Aplicarea lor la intervale de
timp indică valoarea de tensiune a tendinţelor de
schimbare ce se manifestă pe acest plan în viaţa socială
din diferite puncte ale globului pamîntesc.
Tinerii, încă de mici, preiau experienţa
relaţională a părinţilor lor, copiind-o şi folosind-o ca
reper fundamental în relaţiile lor viitoare. Astfel, un rol
important îl au carenţele afective provocate de răceala şi
rigiditatea părinţilor care îşi pun amprenta asupra
atitudinii copilului. Mereu brutalizat, impunându-i-se
tipare de conduită, viitorul adult poate manifesta stări de
nelinişte, nervozitate, poate ajunge la adoptarea unui
temperament ,,acaparator” sau poate manifesta
indiferenţă, retragere apatică în sine, agresivitate şi chiar
violenţă. De asemenea, excesul de dragoste ce amplifică
până la o exagerată grijă pentru emoţiile şi sentimentele
tânărului pot genera atitudini care stinghereşte evoluţia
normală a vieţii afective. Dezvoltarea afectivă este, aşa
cum spun psihologii, o evoluţie în contact permanent cu
alţii, ce permite tânărului de a se interioriza în
intimitatea lui şi a-şi crea scara de valori. Motivațiile
conştiente şi inconştiente ale alegerii maritale nu susţin
întotdeauna în egală măsură direct proporţionale
funcţionalităţii şi durabilităţii cuplului în timp. Multe
femei visează să fie însărcinate, să adoarmă şi să se
trezească de acum după naşterea copilului sau să nască
după o lună de la concepere. Desigur, naşterea copilului
nu e o încercare uşoară pentru femeie, dar, pe departe,
nu toţi conştientizează care sunt schimbările care apar
în viaţa de familie după naşterea copilului. După cum
multe cupluri nu merg la o consultaţie medicală până la
113
conceperea copilului, ci după, astfel ei nu se grăbesc să
soluţioneze divergenţele familiale până la naşterea
copilului. Odată cu apariţia unui nou membru al
familiei, total se modifică relaţiile în cuplu, apar noi
roluri, cele parentale pe lângă cele maritale, creşte
nivelul de solicitare a fiecărui partener, apar noi
obligaţiuni şi responsabilităţi. Desigur, e bine dacă soţii
pot să încredinţeze în grija părinţilor sau a dădacei
copilul, dar nu fiecare are această posibilitate [20].
În afară de aceasta, diferitele viziuni privind
educarea copilului vor aduce după sine o serie de
conflicte. În această situaţie, ar fi corect ca soţii să
discute aceste aspecte încă până la naşterea copilului
pentru ca naşterea şi perioada care urmează pentru
acomodare să decurgă cât mai liniştit. De asemenea, e
nevoie de a formula nişte reguli de comunicare în
familie. Aceste reguli trebuie să includă un mod de
rezolvare a problemelor, a conflictelor, adică
distribuirea corectă a responsabilităţilor în cuplu. E bine
ca partenerii să aibă o viziune clară despre modul de
educare a copilului, despre bugetul familial şi despre
modul de distribuire a resurselor financiare, despre
relaţiile cu apropiaţii şi rudele [21].
Dacă valorile, interesele şi viziunile despre viaţa de
familie diferă de la un partener la altul, atunci e mai
mare probabilitatea ca conflictele să apară mai des,
acestea pot fi soluţionate, dacă unul din parteneri
cedează sau dacă se ajunge la un compromis raţional.
Pentru aceasta fiecare partener trebuie să se
autocontroleze, să nu aştepte schimbare în acţiunile
partenerului, să se dezică de anumite principii şi
stereotipuri doar dacă acestea nu sunt prea valoroase, în
acelaşi timp, să nu fie dezamăgit de renunţarea la
anumite valori personale. Pregătindu-se de apariţia unui
nou membru al familiei, părinţii nu se gândesc doar la
jucăriile şi hăinuţele pe care le vor procura, dar se
discută şi se gândesc asupra modului de redistribuire a
responsabilităţilor şi resurselor financiare în familie. Se
discută până în momentul găsirii soluţiei care ar
satisface ambii parteneri. Viitorul va produce, desigur,
anumite schimbări, dar va exista o bază. Astfel, odată cu
naşterea copilului se capătă un nou set de roluri -- rolul
educaţional, iar părinţii devin responsabili pentru
îngrijirea copilului mic 1–1,5 ani.
Utilizând o metodologie mai complexă
(chestionarul dublat de observaţie experimentală/joc de
rol), KELLERHALS şi MONTANDOON (1991)
prezintă în aspect comparativ rolurile educative
parentale, sub trei aspecte: (1) al reglării directe a
comportamentului copilului (încurajarea, supravegherea
igienei, controlul temelor), (2) al comunicării (schimb
de informaţii, confidenţe, opinii), (3) al cooperării, al
participării la activităţi comune (ieşiri, hobby) [22].
Autorii caută să evidenţieze domeniile în care cei
doi părinţi se implică împreună sau separat şi tipul de
resurse (instrumentale sau expresive), pe care fiecare
dintre ei le furnizează copilului. Teza unei slabe
implicări paterne este confirmată. Taţii intervin direct în
reglarea comportamentului copiilor de două ori mai
puţin decât mamele, iar atunci când o fac, intervenţia lor
este mai mult normativă, constând în a comenta, în a
impune, a permite sau a interzice o activitate, a explica
principii morale, astfel, tata intervine mai des ca
organizator al subculturii familiale, pe când mama este
responsabilă de rolul educativ. Puţini sunt cei care
urmăresc efectiv şi sistematic activitatea copilului şi o
susţin emoţional. Rezumând, se poate reţine că nici o
sarcină educativă nu este de fapt atribuită bărbatului.
Munca educativă este efectuată de către mamă, singură
sau în colaborare cu soţul (KELLERHALS şi
Dostları ilə paylaş: |