Vector european

MONTANDON, 1991: 144). 
Aceeaşi  implicare  comparativ  mai  slabă  este 
identificată şi în domeniul comunicării: copii comunică 
sensibil  mai  mult  cu  mamele.  Rolul  patern  este  mai 
degrabă  secundar  decât  specific  şi,  reciproc,  rolul 
matern  este  foarte  cuprinzător.  Altfel  spus,  pierderea 
specificităţii  masculine  în  domeniul  instrumental  (dacă 
această  specificitate  a  existat  vreodată),  nu  pare  a  fi 
compensată 
printr-o 
creştere 
comparabilă 
a 
contribuţiilor bărbatului în domeniul expresiv [23]. 
Tipologia  formelor  de  diferenţiere  a  rolurilor: 
feminin/masculin în cadrul cuplului: 
•  modelul diferenţierii duble se caracterizează prin 
diferenţierea  rolurilor  atât  din  punct  de  vedere  al 
sarcinilor pe care şi le asumă partenerii, cât şi din cel al 
resurselor pe care ei le furnizează; 
•  modelul  diferenţierii  simple  implică  deosebiri  în 
distribuţia sarcinilor sau în cea a resurselor; 
•  modelul nediferenţiat îi pune pe părinţi în situaţia 
de egalitate privind sarcinile şi resursele.  
 
Trăsăturile  definitorii  ale  distribuţiei  rolurilor  în 
cuplurile  contemporane  par  a  fi  funcţionalitatea  şi 
eficacitatea.  Rolurile  sunt  negociate  în  funcţie  de 
identitatea  personală  a  membrilor  cuplului,  de  norma 
socială,  dacă  respectarea  ei  aduce  un  profit  social 
(material  sau  simbolic,  colectiv  sau  individual)  şi 
psihologic, indiferent dacă acest profit este conştientizat 
sau nu de actorii sociali (parteneri) [24]. 
Noţiunea  de  rol  este  des  folosită,  ceea  ce  nu 
înseamnă că e uşor de definit. Plasându-ne, mai întâi, la 
nivelul simţului comun, se pot degaja două accepţiuni şi 
două  aspecte  majore,  în  ,,Psihologia  socială”de  A. 
Neculau găsim cele două aspecte: (1)  aspect funcţional 
şi  pragmatic  în  raport  cu  o  anumită  situaţie,  cu  o 
anumită poziţie socială. Vom vorbi, astfel, despre rolul 
de  tată,  de  şef,  de  consilier,  de  medic,  spunând  că  o 
persoană îşi asumă sau nu rolul, referindu-ne la anumite 
reguli  sau  obiceiuri:  un  tată  trebuie  să  facă  anumite 
lucruri,  să  nu  facă  altele  etc.  şi  (2)  aspect  imaginar, 
teatral, având o anumită legătură cu aspectul precedent. 
Vom vorbi atunci  de  ,,jucarea  unui rol”  în viaţă. Rolul 
jucat  poate  fi  o  mască,  un  mod  de  disimulare  a 
personalităţii  sau  un  mod  de  identificare  imaginară  cu 
un personaj ideal [25]. 
Dicţionarele dau explicaţia noţiunii de ,,rol”. Astfel, 
,,Dicţionarul  de  Psihologie,  Larousse”,  la  pagina  271 
spune: rolul – este ceea ce trebuie să spună şi să facă un 
actor  (social).    Prin  extensie, conduită  aşteptată  de  la  o 

 
114 
 
persoană  al  cărei  statut  îl  cunoaştem.  Fiecare  individ 
trebuie să-şi asume mai multe roluri, variabile în funcție 
de vârsta sa (copil, adolescent, adult, bătrân), de sex, de 
persoanele  cu  care  se  află  (prieteni,  iubiţi,  amanți)  de 
situaţie (acasă, la muncă, la biserică). Aceste roluri pot 
să  genereze  conflicte  psihice  atunci  când  sunt 
contradictorii.  În  general,  persoana  sănătoasă  îşi 
,,interpretează  rolul  păstrând  o  anumită  distanţă  între 
aceste  şi  propria-i  personalitate.  Respectul  rolurilor 
menţine  securitatea  şi  coeziunea  socială.  Viaţa  socială 
este  o  textură  de  roluri.  ,,Dicţionarul  de  psihologie”, 
coordonat de R. Doran şi F.  Parot, la pagina 685 descrie 
în  felul  următor  noţiunea  de  rol  –  este  un  model 
organizat  de  conduite  referitor  la  o  anumită  poziţie  a 
individului  într-un  ansamblu  de  interacţiuni,  poate  fi 
considerat la diferite niveluri ale realităţii sociale. Rolul 
social  constituie  un  model  normativ  compus  de 
ansamblul  acţiunilor  pe  care  un  grup  sau  societatea  le 
aşteaptă de la un individ, în funcţie de statutul pe care îl 
are în aceasta [26]. 
Rolurile  profesionale  sunt  cu  atât  mai  bine  definite 
în ce priveşte funcţiile şi relaţiile, cu cât se situează într-
o  organizaţie  mai  ierarhizată  şi  mai  centralizată 
(organigrame  industriale,  ierarhie  militară),  dar  şi  în 
conduitele cotidiene – mai ales familiale – se pot degaja 
reţele de ,,roluri”. 
Analizând  această  schemă,  putem  conchide    că 
aceeaşi  persoană  îndeplineşte  rolul  de  mamă  vis-a-vis 
de  copil,  rolul  de  soţie  vis-a-vis  de  soţ,  rolul  de 
cumpărător în cazul achiziţionării unui produs, rolul de 
prietenă  când  este  într-un  cerc  de  prieteni,  rolul  de 
pacientă când se află la medic cu o problemă de sănătate 
şi rolul de membră a grupului dacă se află la o adunare 
de părinţi.  
H.  Touzard  analizează  cuplul  conjugal  într-o 
perspectivă  leviană, concepându-l ca un câmp de forţe, 
un  sistem  de  tensiune,  cu  ,,zone”  de  activitate 
caracterizate  printr-un  anumit  tip  de  inter-  relaţii  între 
soţi.  Interacţiunea  dintre  ,,  zone”,  ,,câmp  familial”  şi 
structura conduitelor de rol ale soţilor este foarte înaltă, 
practic  structura  câmpului  familial  şi  structura 
conduitelor soţilor fiind indisociabile. Autorul utilizează 
ancheta psiho-socială, metodă adresată copiilor pe baza 
unui chestionar închis vizând descrierea de către aceştia 
a  activităţilor  părinţilor  lor,  utilizată  anterior  de 
HERBEST.(1954), 
DEVREUX, 
BRONFENBRENNER,  SUCI  (1962).  Chestionarul  se 
întitulează ,,O zi acasă” şi este subdivizat în două părţi: 
prima  parte  vizează  diferitele  activităţi  casnice,  copilul 
trebuind să indice care sunt persoanele din familie care 
efectuează  aceste  activităţi;  a  doua  parte  reia  aceleaşi 
întrebări, nu sub unghiul acţiunii, ci sub cel al deciziei, 
cerându-li-se copiilor să indice frecvenţa dezacordurilor 
între părinţii lor în legătură cu fiecare activitate. Pornind 
de la cele două variabile, autorul a obţinut nouă tipuri de 
interacţiuni  posibile  cu  semnificaţii  ce  definesc 
conduitele  de  rol  din  cadrul  cuplului:  (1)  autonomia 
soţului  (bărbatul  acţionează  şi  decide),  (2)  autonomia 
soţiei  (femeia  acţionează  şi  decide),  (3)  autocreaţia 
soţului  (femeia  acţionează,  dar  decide  bărbatul),  (4) 
autocreaţia  soţiei  (bărbatul  acţionează,  dar  decide 
femeia),  (5)  conducerea  soţului  (acţionează  împreună, 
dar  decide  bărbatul),  (6)  conducerea  soţiei  (acţionează 
împreună, dar decide femeia), (7) cooperarea sincretică 
(acţionează  împreună,  decid  împreună),  (8)  diviziunea 
sincretică  a  rolurilor  (bărbatul  acţionează,  dar  decid 
împreună),  (9)  diviziunea  sincretică  a  rolurilor  (femeia 
acţionează, dar decid împreună) [27]. 
Tipologiile  maritale  care  vor fi  aduse  în  discuţie  în 
continuare,  analizează  mariajele  prin  prisma  criteriilor 
general-definitorii  ale  vieţii  de  familie:  coeziunea, 
stabilitate,  tensiune,  conflictualitate,  capacitate  de 
adaptare,  integrare  şi  dezvoltare,  toate  acestea 
determinând  climatul  socio-afectiv  al  interacţiunii 
maritale. Este cunoscută în acest sens tipologia maritală 
a lui F. Kunkel, în cadrul căreia pot fi distinse: 
•  tipul  căsniciei  furtunoase,  caracterizată  prin 
aspectul  ,,spasmodic”  al  acomodării  intra-diadice, 
contopire cu cele de împietrire şi ,,gol”. În acest tip de 
căsnicie, frustrările par a fi resimţite în mai mare măsură 
decât  cedările,  cuplurile  neavând  curajul  şi  forţa 
necesară unor revoluţii interioare care să schimbe cursul 
căsniciei în sens pozitiv, soţii continuând să-şi consume 
viaţa  de  cuplu  prin  oscilaţii  afective,  cu  mare  consum 
tensional. 
•  tipul  căsniciei  molatice,  bazată  pe  menţinerea 
reciprocă  de  egoisme,  polaritatea  partenerilor  fiind 
incompletă  şi  adesea  inautentică  prin  investirea  doar  a 
laturii comode, liniştite, plate, ,,lipsită de vlagă”  şi fără 
efortul  neliniştitor  şi  emoţional  al  ,,simţirii  celuilalt”. 
Unitatea  cuplului  este  astfel  iluzorie,  fiind  pândită  de 
pericolul  pseudocăsniciei.  Şi  aceasta  deoarece    fiecare 
partener trece greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a 
le purta răspunderea. 
•  tipul  căsniciei  dure,  caracterizată  prin 
comunicare  redusă,  în  condiţiile  unei  susceptibilităţi 
mutuale,  care  menţine  distanţa  între  partenerii  ce  se 
valorizează ca potenţiali agresori la intimitatea celuilalt. 
Acest  comportament  care  lasă  impresia  unui  Eu 
puternic,  ascunde  de  fapt  fragilitatea  interioară  şi  frica 
de angajare în parteneriat. Confuziile generate de gradul 
redus al comunicării conduc, de obicei, la criză, căsnicia 
devenind arena  în care  cercul răzbunărilor reciproce se 
repetă  la  infinit.  Departe  de  a  epuiza  posibilităţile 
tipologiei  maritale,  tipurile  de  căsnicii  analizate  de 
Kunkel  au  meritul  de  a  releva  dinamica  acomodării  şi 
asimilării 
intradiadice 
conjugale 
şi 
pericolele 
disfuncționale  cu  care  se  confruntă  cuplul.  O  tipologie 
mai  completă  a  stilurilor  vieţii  conjugale  ne-o  oferă  F. 
CUBER  (1965,  1971).  Tipurile  conturate  nu  semnifică 
grade  de  fericire  sau  acomodare  maritală,  ci  ele 
reprezintă  mai  curând  cinci  moduri  de  acomodare, 
desemnând totodată cinci concepţii asupra căsătoriei: 
•  tipul  căsniciei  celor  obişnuiţi  cu  conflictele, 
caracterizată prin frecvenţa conflictelor, rareori ascunse 
copiilor,  dar  puţin  exteriorizate  faţă  de  prieteni,  rude, 
vecini etc. Conflictul e oricând potenţial şi atmosfera de 
tensiune prezentă. Cu toate acestea cuplul ajunge rar la 

 
115
 
 
disoluţie, după trecerea crizei, totul revenind la normal. 
•  tipul  căsniciei  devitalizate,  caracterizat  prin 
erodarea  relaţiilor  de  armonie,  comunicare  şi  iubire, 
ajunse să contrasteze puternic cu imaginile primilor ani. 
Partenerii  petrec  mai  puţin  timp  împreună,  relaţiile 
sexuale  sunt  mai  puţin  satisfăcătoare,  interesele  şi 
activităţile  sunt  mai  puţin  împărţite,  îi  mai  leagă  încă 
interesul  comun  pentru  creşterea  copiilor,  pentru 
evoluţia  profesională  a  celuilalt.  Lipsită  de  vibraţia 
dimensiunii emoţionale, relaţia ajunge uneori la un ,,vid 
dureros”. Perechea devine apatică, fără viaţă, cu o stare 
de  tensiune  latentă.  Cu  toate  acestea  se  ajunge  rar  la 
desfacerea căsătoriei. 
•  tipul  căsniciei  pasiv-cordiale  are  multe  puncte 
comune cu tipul căsniciei devitalizate, cu deosebirea că 
în  acest  ultim  caz  pasivitatea  caracterizează  încă  de  la 
început  relaţia.  Uneori  angajarea  într-un  astfel  de  mod 
de  viaţă  se  face  deliberat:  este  vorba  de  persoane  ale 
căror interese şi energii creative sunt direcţionate în alte 
sensuri  decât  parteneriatul  (carieră,  copii  etc.),  care  fie 
nu pot, fie nu vor să se investească emoţional în relaţia 
bărbat-femeie. 
•  tipul  căsniciei  vitale  se  bazează  pe  o  relaţie 
autentică,  între  parteneri,  care  devine  esenţială  pentru 
viaţa  lor.  Indiciul  că  relaţia  este  vitală  derivă  din 
sentimentul  că  e  importantă.  Satisfacţia  centrală  a 
partenerilor  unui  asemenea  cuplu  este  de  a  trăi 
pentru/prin celălalt, ceea ce nu înseamnă că ei îşi pierd 
propria  identitate.  ,,Vitalii”  se  deosebesc  fundamental 
de cei obişnuiţi  prin faptul că dezacordurile nu ajung la 
conflict, chiar dacă există rivalitate sau competitivitate. 
•  tipul  căsniciei  bazată  pe  relaţie  totală  este 
asemănător  relaţiei  vitale,  cu  adăugirea  că  punctele  de 
mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele 
importante  ale  vieţii  fiind  mult  mai  împărtăşite. 
Partenerii nu pierd niciodată sentimentul de unitate sau 
simţul  centralităţii  relaţiei  lor,  aceasta  fiind  izvorul 
principal al menţinerii căsniciei. 
 
SLUZKI şi BEAVIN elaborează o altă tipologie 
diadică, 
cuprinzând 
şapte 
configuraţii 
de 
intercomunicare  maritală,  cu  patru  grade  posibile  ale 
satisfacţiei/insatisfacţiei în cuplu:  
•  diade bazate pe simetrie stabilă în cadrul cărora 
ambii parteneri realizează un echilibru între dorinţa de a 
domina  şi  de  a  se  supune.  Acest  tip  de  diade  includ 
satisfacţie maritală stabilă. 
•  diade  bazate  pe  complementaritate  stabilă,  în 
care  comunicările  dintre  parteneri  concură  la  definirea 
unuia  dintre  ei  ca  dominant  şi  a  celuilalt  ca  supus.  Şi 
acest tip de relaţie induce satisfacţie maritală stabilă. 
•  diade  bazate  pe  competiţie  simetrică  orientată 
spre dominare în care ambii parteneri doresc, în aceiaşi 
măsură,  să  domine  în  cuplu. Acest  tip  de  diadă  induce 
satisfacţie maritală instabilă. 
•  diade  bazate  pe  competiţie  simetrică  orientată 
spre supunere, în care ambii parteneri doresc, în aceiaşi 
măsură,  să  lase  pe  seama  celuilalt  deciziile  ce  privesc 
viaţa  de  cuplu.  Şi  acest  tip  de  relaţie  induce  satisfacţie 
maritală instabilă. 
•  diade  bazate  pe  competiţie  asimetrică  orientată 
spre dominare, în care ambii parteneri doresc, în măsuri 
diferite,  să  domine  în  relaţia  conjugală  şi  induc 
insatisfacţie maritală instabilă. 
•  diade  bazate  pe  competiţie  asimetrică  orientată 
spre supunere, în care ambii parteneri doresc, în moduri 
diferite,  să  fie  dominaţi  în  viaţa  de  cuplu  şi  induc 
insatisfacţie maritală instabilă. 
•  diade  fluctuante  în  cadrul  cărora  comunicările 
dintre  parteneri  au  un  caracter  flotant  şi  imprevizibil. 
Acest  tip  de  diadă  induce  insatisfacţie  maritală  stabilă 
[28]. 
Respectiv, până in prezent se mai păstrează sintagma 
conform  căreia  in  familiile  sănătoase  nu  există  loc 
pentru  democraţie  totală.  În  schimb,  există  un 
conducător absolut, dar luminat. Unul care este capabil 
să  asculte  cu  răbdare  pe  fiecare,  să-i  permită  să  spună 
tot ce are de spus, să pună în discuţie momente care par 
a  fi  irezolvabile,  ba  chiar  să  ridice  vocea  dacă  altfel 
spiritele  nu  pot  fi  potolite,  iar  după  aceea  să  adopte  o 
hotărâre  şi  să  spună  ce  şi  cum  trebuie  de  făcut.  Rolul 
acestui conducător îl poate juca la fel de bine soţul sau 
soţia.  Familiile  care  au  un  conducător  înţelept  care  nu 
linguşeşte pe cei dragi şi ia în consideraţie numai acele 
sugestii  pe  care  le  consideră  juste,  funcţionează  mai 
bine decât altele. Nu există îndoieli că în aceste familii 
copii nu sunt separaţi, că se descurcă mai bine în viaţă şi 
în situaţiile dificile [29]. 
 
 
Referințe bibliografice: 
1. 
Anderson, W. Curs practic de încredere: şapte paşi spre împlinirea personală.– București: Ed.Curtea Veche, 
2000. 228p. 
2.  Băltăceanu, O. Carte pentru tineret. – Bucureşti: Ed. Medicală, 1990. 335 p. 
3. 
Băncilă, G. Algoritmul succesului. -- Iaşi:  Ed. Polirom 1999.  167 p. 
4.  Barschii,  V.I.  Familia  înseamnă:  fericire,  datorie,  răspundere:  Unele  probleme  privind  pregătirea  tinerilor 
pentru viaţa de familie, vol. 2.– Chişinău: Ed. Lumina, 1974.  35 p. 
5.  Birkenbihl, V. F. Antrenamentul comunicării sau arta de a înţelege: Stabilirea unor relaţii interumane eficiente. 
-- Bucureşti: Ed. Gemma Press, 1998.  288 p. 
6.  Carol, R. Iubirea, eterna poveste. Pro familia. -- Bucureşti: Ed. Albatros, 1987.275 p. 
7.  Ciupercă, C. Cuplul modern: între emancipare şi disoluţie.-- Alexandria: Ed. Tipoalex, 2000. 332 p. 
8.  Coroleov, I. A. Tineretului despre căsătorie şi familie. -- Chişinău: Ed. Lumina, 1984. 79 p. 
9.  Cosnier, J. Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor. -- Iaşi: Ed. Polirom, 2002. 196 p. 

 
116 
 
10.  Dimitriu–Tiron, E. Psihologie educaţională. Elemente de socio–psiho–terapie. – Iași:Ed. Polirom, 2000. 314 p. 
11.  Dimitriu, C. Constelaţia familială şi deformările ei-- Bucureşti: Ed. Didactă şi Pedagogică, 1973. 282 p. 
12.  Doron, R., Parod, F. Dicţionar de psihologie. -- Bucureşti: Ed. Humanitas,1999. 886 p. 
13.    Druţă, M. Filosofie şi umanism. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1999.223 p. 
14.  Drăgan, I., Petroman, P. Psihologie educaţională.-- Timişoara: Ed. Mirton, 1998. 501 p. 
15.  Druţă, F. Psihologia familiei. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1998. 240 p. 
16.  Goody, J. Familia europeană: o încercare de antropologie istorică. -- Iaşi: Ed. Polirom, 2003. 251 p. 
17.  Gray, J. Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus: Un ghid practic pentru îmbunătăţirea comunicării 
şi pentru obţinerea rezultatelor dorite în relaţiile dumneavoastră. -- Bucureşti: Ed. Vremea, 1998. 223 p.  
18.  Grebenicov, I.V.. Etica şi psihologia vieţii de familie. -- Chişinău: Ed. Lumina,1986. 281 p. 
19.  Greimas, A. J. Semiotica pasiunilor. -- Bucureşti:Ed. Scripta,  1997. 287 p. 
20.  Gladun, E., Mosin, V. Compendiu de planificare familială. -- Chişinău:Ed. Moldova, 2000. 31 p. 
21.  Habra, G. Iubire şi senzualitate. -- Bucureşti:Ed. Anastasia, 1994. 292 p. 
22.  Harris, C. C. Relaţiile de rudenie. -- Bucureşti:Ed. Dustyle, 1998. 123 p. 
23.  Jinga, I. Familia acest miracol înşelător. -- Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1999. 180 p. 
24.  Mitrofan,  I.,  Ciupercă,  C.  Psihologia  relaţiilor  dintre  sexe.  Mutaţii  şi  alternative. --  Bucureşti:Ed.  Alternative, 
1997. 367 p. 
25.    Mitrofan, I. Elemente de psihologie a copilului.– Bucureşti:Ed. Şansa,1994. 190 p. 
26.    Mitrofan,  I.  Incursiune  în  psihosociologia  şi  psihosexologia  familiei.–  Bucureşti:  Ed.  Press  Mihaela  S.R.L., 
1998. 388 p. 
27.  Neculau, A. Aspecte psihosociale ale srăciei.-- Iaşi: Ed. Polirom,1999. 318 p. 
28.  Neculau, A., Cozma,T. Psihopedagogia. – Iaşi: Ed. Spiru Haret,1994. 316 p. 
29.     Parkinson, L. Separarea, divorţul şi familia.– Bucureşti:Ed. Alternative,1993. 175 p. 
 
CZU 316.624:343.55 
CONSECINȚELE ABUZULUI ȘI MALTRATĂRII ÎN F AMILIE ASUPRA DEZVOLTĂRII PSIHICE 
A COPILULUI 
COJOCARU Aurelia,  
Dr. psihologie,  
Decan Facultatea Psihologie si Asistenta Sociala,  
USEM,  
[e-mail]  
 
PANCZI Violina,  
Master PMO, 
 
[e-mail]
 
 
REZUMAT 
Violenţa  o  întâlnim  zilnic  în  stradă,  în şcoli,  în  mijloacele  mass-media,  dar  ce  este  mai  grav  decât  faptul  că 
aceasta  se  întâlneşte  şi  în  familii. Familia  -  care  constituie  un  teren  de  manifestare  a  violenţei  domestice  devine  mai 
puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea 
socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le 
face să se izoleze. Violenţa faţă de femei şi copii rămâne a fi o problemă actuală pentru majoritatea ţărilor inclusive şi 
pentru  Moldova.  Există  puţine  date  reale  oficiale  care  să  indice  proporţiile  reale  ale  acestui  fenomen,  fapt  datorat 
ratelor nesemnificative de raportare a cazurilor. Violenţa în familie este tradiţional acceptată şi de cele mai multe ori are 
loc în” intimitatea” casei, nefiind percepută ca o încălcare a drepturilor omului, ci mai degrabă ca o problemă personală. 
De  exemplu  pedeapsa  corporală  aplicată  copiilor  ca  metodă  de disciplinare  este  adesea  considerată  un  drept  al 
părinţilor, o expresie naturală a autorităţii lor şi o măsură care nu necesită prea mult timp sau cunoştinţe speciale, dar 
care totuşi, are un efect imediat de supunere.   
Cuvinte-cheie:  violenţa  domestică,  familie,  cauzele  violenţei  domestice,  gelozia,    mijloacele  materiale,  
activitatea sexuală. 
 
CONSEQUENCES OF ABUSE AND DISEASE IN THE FAMILY ON THE PSYCHIC 
DEVELOPMENT OF THE CHILD 
COJOCARU Aurelia,  
PhD in Psychology,  
Dean Faculty of Psychology and Social Work,  

 
117
 
 
USEM  
[e-mail]  
 
PANCZI Violina,  
MA work and organizational psychology, USEM, 
 
[e-mail]
 
 
SUMMARY 
We encounter violence daily in the streets, in schools, in the media, but what is worse is the fact that it is also 
encountered in families. The family - which constitutes a land for the manifestation of domestic violence, becomes less 
transparent  and  open  to  the  immediate  social  environment:  the  extended  family,  neighbors,  friends,  colleagues.  It  is 
obvious the social isolation of these families. They get a stigma in the eyes of others and at the same time a sense of 
stigma  and  guilt  that  causes  them  to  isolate  themselves.  Violence  against  women  and  children  remains  a  current 
problem for most inclusive countries and for Moldova. There are few official real data indicating the true proportions of 
this phenomenon, a fact due to the insignificant rates of case reporting. Domestic violence is traditionally accepted and 
most often takes place in the "intimacy" of the home, not being perceived as a violation of human rights, but rather as a 
personal problem. For example, corporal punishment applied to children as a method of discipline is often considered a 
parental  right,  a  natural  expression  of  their  authority  and  a  measure  that  does  not  require  too  much  time  or  special 
knowledge, but which nevertheless has an immediate effect of submission. 
Key words:
 
domestic violence, family, causes of domestic violence, jealousy, material means, sexual activity. 
 
La  momentul  actual,  violenţa  domestică  constituie 
un  obiect  de  cercetare  pentru  numeroase  ştiinţe  sociale 
cum  ar  fi:  fiziologie,  psihologie,  sociologie,  psihiatrie, 
asistenţă  socială  etc.  Toate  aceste  discipline  au  adus 
contribuţii enorme la studierea cauzelor şi mecanismelor 
violenţei.  Nevoia  unei    explicaţii  paradigmatice  asupra 
fenomenului de violenţă domestică a apărut îndată ce s-
a  constatat  că,  din  punct  de  vedere  spaţial  şi  temporal, 
nu există limite ale manifestării şi că violenţa domestică 
este un rău prezent în orice societate. Diferenţele care se 
consemnează de la o societate la alta sunt date doar sub 
aspectul  frecvenţei  şi  al  formelor  concrete  pe  care  le 
îmbracă.  Pe  de  altă  parte,  fiecare  manifestare  apare 
individualizată şi face ca un tip de intervenţie suficientă 
într-un caz să fie total nepotrivită în altul [1]. 
Ca  urmare  a  nevoii  de  explicaţii  generalizatoare,  la 
nivelul  comunităţilor,  în  reprezentările  sociale  asupra 
fenomenului,  au  început  să  funcţioneze  miturile 
explicative precum, сă: 
-  alcoolul  şi  drogurile  conduc  la  incidentele  de 
violenţă; 
-  tatăl lui era un om violent, îşi bătea soţia, şi deci 
el a învăţat acasă acest mod de comportare cu soţia; 
-  din cauza necazurilor pe care le au, a greutăţilor 
vieţii, o bate; 
-  din cauza sărăciei; 
-  bătaia  este  fără  urmări,  este  un  fenomen  de 
moment datorat pierderii controlului. 
Bineînţeles că toate aceste afirmaţii conţin o parte de 
adevăr,  chiar  dacă  relaţia  cauză-efect  nu  e  cea 
proclamată de aserţiune şi realitate arată mai degrabă o 
acompaniere  reciprocă  în  cadrul  evenimentelor  de 
violenţă domestică. 
Percepţia  la  nivelul  publicului  asupra  fenomenului 
violenţei 
domestice, 
insuficienţa 
informaţiilor, 
dificultăţile  de  înţelegere  a  fenomenului,  de 
recunoaştere  şi  de  acceptare  a  existenţei  lui  într-o 
societate,  în  general,  şi  într-o  familie,  în  particular,  au 
generat  o  serie  de  mituri  şi  de  prejudecăţi  privitor  la 
factorii cauzali şi cei favorizanţi [2]. 
Cu  toate  cele  expuse  mai  sus,  există  o  unică 
explicaţie  şi  cauză  reală  a  violenţei  domestice.  Este 
vorba  despre  funcţionarea  dominaţiei  bărbatului  asupra 
femeii,  în  societăţile  patriarhale.  În  virtutea  tradiţiei  ce 
trece de la o generaţie la alta, se învaţă rolurile sexuale 
de dominator (bărbatul) şi supus (femeia). Aceste roluri 
se  conturează  la  vârste  foarte  fragede  după  care  se 
confirmă  şi  se  rafinează  de-a  lungul  întregii  vieţi,  în 
toate instanţele sociale. 
Sociologii  sunt  tentaţi  să  explice  prezenţa  violenţei 
prin  tradiţiile  socio-culturale  din  societate.  Violenţa 
domestică  apare  ca  urmare  a  lipsei  de  cultură,  a 
perceperii eronate, a valorilor familiale şi sociale, fie  a 
neglijării 
lor. 
Atât 
timp 
cât 
se 
transmite 
transgeneraţional,  violenţa  domestică  este  văzută  ca  un 
lucru  normal,  inerent  oricărei  familii.  Şi  de  ce  am 
schimba această normalitate cu care ne-am obişnuit? De 
ce  am  considera  violenţa  domestică  un  fapt  care  ar 
trebui  incriminat?  Există  o  "complicitate"  între  agresor 
şi  restul  societăţii,  pentru  că primul  rămâne  nepedepsit 
datorită toleranţei şi acceptanţei manifestată de cel de-al 
doilea. 
Printre    factorii  favorizanţi      declanşatori  ai 
violenţei domestic ar fi:  
•  sărăcia,  
•  consumul de alcool şi droguri,  
•  stresul/depresia,  
•  bolile psihice  
•  imaturitatea psihică a partenerilor etc. .  
Este  uşor  de  presupus,  în  asemenea  condiţii,  că 
eliminând  elementele  respective  eliminăm  şi  violenţa 
domestică.  Din  păcate,  practica  arată  că  violenţa 
domestică este prezentă şi în familiile în care nu există 
astfel de probleme [3]. 
Violenţa  domestică  apare  pe  fondul  unei  stări 

 
118 
 
dezarmonice, de  disonanţă  relaţională,  în  care  membrii 
familiei  nu  comunică  pozitiv,  în  sensul  rezolvării 
problemelor, ci mai degrabă sunt în confruntări directe, 
care  de  cele  mai  multe  ori  se  manifestă  prin 
comportamente agresive. 
Autorii  ce  abordează  în  lucrările  lor  problema 
violenţei  domestice  indică  la  o  extindere  enormă  în 
ultimii  a  acestui  fenomen  cu  impact  psiho-  şi  socio-
patogen.  Motivul  principal  ce  a  generat  atât  de  târziu 
recunoaşterea  violenţei  familiale  şi  abordarea  ei  ca 
problemă socială l-a constituit coloritul specific atribuit 
familiei:  spaţiu  privat  cu  caracter  “tabu”,  în  care  nu 
poate fi admisă nici o intervenţie din afară. 
Pornind de la această idee putem spune că termenul 
de  violenţă  are  mai  multe  semnificaţii  şi  poate  fi  tratat 
destul  de  amplu.  Diversitatea  formelor  sub  care  se 
prezintă  violenţa  şi  accepţiunile  diferite  în  care  este 
folosit  acest  termen  nu  permit,  la  nivelul  actual  al 
cercetării, 
formularea 
unei 
definiţii 
riguroase. 
Majoritatea  autorilor  se  mulţumesc  cu  o  definiţie 
operaţională. Una dintre aceste definiţii ar fi cea dată de 
Dicţionarul  de  Psihologie  unde  violenţa  e  definită  ca 
„conduită  şi  atitudine,  care  constau  în  constrângerea 
fizică  sau  psihică  exercitată  de  unele  persoane  asupra 
altora pentru a le impune voinţa, agresându-le”  [4]. 
Din  punct  de  vedere  juridic,  ea  caracterizează 
folosirea forţei fizice pentru a produce un prejudiciu sau 
o  vătămare  a  integrităţii  unei  persoane.  Date  fiind 
tendinţele  generalizate,  din  ultimii  ani,  ale  creşterii 
violenţei în cadrul familiei, S. Steinmetz şi M. Straus au 
descris  familia  ca  pe  un veritabil  „leagăn  al  violenţei”, 
ca una dintre cele mai violente instituţii sociale [5]. 
 Definiţiile  sunt  utile  în primul  rînd  cercetătorilor  şi 
profesioniştilor,  pentru  a  putea  identifica  şi  clasifica 
fenomenul  şi  pentru  a  arăta  o  abordare  terapeutică  în 
cadrul  unor  servicii  de  specialitate.  Definiţiile  surprind 
obiectivitatea  unui  fenomen,  manifestarea  lui,  relaţia 
cauzală,  indiferent  de  cultură.  Când  avem  de-a  face  cu 
un  fenomen  social  este  vorba  despre  o  obiectivitate 
statistică,  şi  nu  despre  una  absolută,  în  aceste  cazuri 
realitatea  socială  asupra  fenomenului  sau  mentalitatea. 
Aici pot apărea mari diferenţe de la o cultură la alta. 
Literatura ştiinţifică prezintă violenţa domestică prin 
diverse  definiţii  operaţionale,  însă  majoritatea 
cercetărilor converg spre ideea că violenţa este o relaţie 
socială. 
Din punct de vedere clinic, o definiţie larg acceptată 
a  violenţei  domestice  ar  fi  ameninţarea  sau  provocarea 
privind rănirea fizică în cadrul relaţiilor dintre partenerii 
sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. 
Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau 
abuzuri  verbale;  de  distrugerea  bunurilor  care  aparţin 
victimei;  de  izolarea  de  prieteni,  familie  sau  alte 
potenţiale  surse  de  sprijin;  de  ameninţări  făcute  la 
adresa  altor  persoane  semnificative  pentru  victimă, 
inclusiv  a  copiilor;  de  furturi;  de  controlul  asupra 
banilor,  lucrurilor  personale  ale  victimei,  alimentelor, 
deplasărilor,  telefonului  şi  a  altor  surse  de  îngrijire  şi 
protecţie [6]. 
Ca  o  definiţie  de  lucru,  violenţa  domestică,  este 
abordată  ca  un  model  sistematic  de  comportamente 
abuzive,  desfăşurate  pe  o  perioadă  de  timp,  putând 
deveni  mai  frecvente  şi  mai  grave,  aplicate  în  scopul 
controlului,  dominării  şi/sau  coerciţiei.  Asemenea 
comportamente  pot  include  atât  abuzul  verbal  şi 
ameninţarea,  abuzul  psihic,  psihologic  şi  sexual  cît  şi 
distrugerea bunurilor şi a animalelor de casă. Agresorul 
săvârșește  abuzurile  adesea  într-un  mediu  creat  de  el 
însuşi,  care  în  final  prinde  victima  ca  într-o  capcană 
într-o  stare  de  teamă,  izolare,  deposedare  şi  confuzie. 
Episoadele  de  violenţă  domestică  nu  sunt  acte 
întâmplătoare    sau  incidente  provocate  de  pierderea 
cumpătului.  Aceste  episoade  fac  parte  mai  degrabă 
dintr-un  model  comportamental  continuu,  în  care 
violenţa  nu  este  decât  unul  dintre  componente  .  Prin 
violenţă  domestică  se  are  în  vedere  aplicarea  puterii 
fizice,  a  diferitor  ameninţări  sau  a  altor  metode  de 
constrângere  pentru  a  menţine  autoritatea  şi  controlul 
asupra altei persoane [7]. 
Abordarea  violenţei  din  perspectiva  psihologică 
permite 
delimitarea 
naţională 
între 
agresivitate/agresiune şi violenţă. Agresiunea reprezintă 
acele comportamente care implică vătămarea, îndreptată 
spre alte persoane sau întoarse spre sine.  
Violenţa  reprezintă  exteriorizarea  unor  stări 
conflictuale dezvoltate latent şi se manifestă pe diferite 
planuri de interacţiune, cu grade de intensitate diferite. 
Violenţa împotriva femeilor nu este un proces liniar 
care se amplifică, nu este nici un ciclu care se apropie şi 
se depărtează şi apoi iar se apropie ameninţător. Este ca 
o furtună, ca o tornadă care îşi exercită forţa distructivă 
pe  măsură  ce  absoarbe  persoana  şi  pe  toţi  cei  care  o 
înconjoară  în  vârtej  ca  apoi  să-i  arunce  distruşi, 
dezorientaţi,  lipsiţi  de  forţă,  uneori  pierduţi  în  această 
viaţă.  Nu  este  un  ciclu  pe  care  să  îl  poţi  studia  şi 
înţelege  pentru  ca  mai  apoi  să  găseşti  mijloace  de 
combatere.  Este  un  flagel  care  vine  din  multe  direcţii, 
sisteme şi structuri care ne guvernează viaţa  [7]. 
După Belkin şi Goodman, cele mai frecvente  cauze