Vector european

 
Tabelul 1. Problemele psihoemoţionale şi comportamentale ale adolescenţilor şi 
modalităţile recomandabile de soluţionare a lor 
Nr. 
d/o 
Problema cu care  
se confruntă 
adolescenţii 
Modalităţile recomandabile de soluţionare 
a problemei 
(forme, metode , strategii) 
I. 
În mediul familial 
 
1.  Relaţionarea defectuoasă cu 
părinţii. 
2.  Comunicarea distorsionată cu 
membrii familiei. 
3.  Impunerea unor reguli stricte din 
partea părinţilor. 
4.  Monitorizarea/ supravegherea/ 
controlul exagerat din partea 
părinţilor. 
5.  Rivalitatea fraternă. 
6.  Fuga de acasă, vagabondajul. 
7.  Violenţa familială 
a) 
Consilierea psihopedagogică a adolescentului. 
b) 
Consilierea psihopedagogică a părinţilor. 
c) 
Consilierea psihopedagogică a fraţilor şi a familiei (la necesitate). 
d) 
Includerea  adolescenţilor  într-un  program  de  remediere,  care  ar  viza  explicarea 
argumentată a conduitei adecvate în cadrul familial. 
e) 
Includerea adolescenţilor şi a părinţilor lor într-un program de remediere, care ar 
viza familiarizarea acestora cu specificului vârstei adolescentine și căile de soluționare 
a dificultăților. 
f) 
Consilierului în parteneriat cu adolescentul şi familia sa, să stabilească reguli de 
comportament și de comunicare non-abuzive, care ar favoriza remedierea conflictelor 
şi armonizarea relaţiilor familiale. 
g) 
Monitorizarea cazului şi, la necesitate, realizarea consilierii şi remedierii repetate 
II. 
În mediul şcolar 
 
 
 
1.  Examenele / testările dificile. 
2.  Conflictele cu colegii de clasă. 
Conflictele cu cadrele didactice 
3.Statutul adolescentului în cadrul 
colectivului de elevi. 
4.Abandonul şcolar. 
5.Violenţaşcolară. 
a)  Consilierea psihopedagogică a adolescentului. 
b)  Consilierea psihopedagogică a cadrelor didactice. 
Consilierea  psihopedagogică  a  grupului  de  elevi  din  care  face  parte  adolescentul  cu 
problemă. 
c)  Diagnosticarea relaţiilor pedagog-elev și re/ medierea conflictelor ce apar. 
d)  Organizarea  orelor  educative  cu  o  tematică  specială  și  consilierea  pentru 
dezvoltare, axată pe: 
e)  Comunicarea cu semenii; 
f)  Comportamentul prosocial; 
g)  Violenţa ca fenomen – prevenire şi lichidare; 
h)  Modul sănătos de viaţă etc. 
i)  Realizarea meselor rotunde consultative pentru cadrele didactice cu tematica: 
j)  Strategii de îmbunătăţire a relațiilor și a coeziunii în grupul de elevi; 
k)  Dozarea raţională a temelor pentru acasă etc.; 
l)  Includerea adolescenţilor şi a cadrelor didactice într-un program de re/mediere cu 
scopul prevenirii și soluționării conflictelor apărute în procesul instructiv-educativ; 
III. 
În mediul social (în general) 
 
1.  Comunicarea cu prietenii. 
2.  Grupul de referință a 
adolescentului. 
3.  Devianţa comportamentală. 
4.  Conflicte/ despărţirea de 
persoana iubită. 
5.  Consumul de tutun/ alcool/ 
droguri. 
6.  Întreținerea timpurie a relaţiilor 
sexuale. 
7.  Metodele de contracepţie. 
8.  Sănătatea (bolile sexual-
transmisibile/ schimbările 
fiziologice din organism). 
9.  Sarcina timpurie 
a) 
Consilierea psihopedagogică a adolescentului. 
b) 
Consilierea psihopedagogică a prietenilor adolescentului. 
c) 
Consilierea psihopedagogică a iubitului/ iubitei adolescentului/ adolescentei. 
d) 
Organizarea  orelor  educative,  atelierelor  de  consiliere  etc.  pe  tematica  specifică 
problemei: 
˗ 
Comunicarea cu prietenii, rudele; 
˗ 
Modul sănătos de viaţă; 
˗ 
Schimbările 
fiziologice 
din 
organismul 
preadoles- 
centului/ adolescentului; 
˗ 
Sexualitatea responsabilă; contracepţie, sănătate sexuală; 
˗ 
Bolile sexual transmisibile/ abstinenţa sexuală etc. 
e) 
Consilierul  în  parteneriat  cu  adolescentul  să  întocmească  un  şir  de  reguli  de 
comportament moral în cadrul societăţii şi în cadrul diverselor grupuri sociale. 
f) 
Monitorizarea  respectării  regulilor  în  societate,  dar  şi  a  cazurilor-problemă,  întru 
soluţionarea eficientă şi prevenirea lor (la necesitate, realizarea consilierii şi remedierii 
repetate) 
 

 
151
 
 
Evident  că  problemele  adolescentului  provoacă 
dificultăţi  educative,  de  comunicare  şi  relaţionare  cu 
părinţii şi semenii acestora, ceea ce necesită atenţie din 
partea  pedagogilor,  diriginţilor,  serviciului  psihologic 
şcolar. 
Analizând  problemele  adolescenţilor  şi  modalităţile 
de soluţionare a lor, putem conchide că conflictul dintre 
generaţii  trebuie  transformat  într-un  dialog  fructuos  al 
acestora  în  interesul  familiei,  şcolii  şi  comunităţii, 
inclusiv  al  fiecărui  individ  în  parte,  fie  el  adolescent, 
tânăr sau matur. Consilierea adolescenţilor de către alţi 
adolescenţi  duce,  de  multe  ori,  la  rezultate  neaşteptate 
şi,  într-o  oarecare  măsură,  neadecvate  pentru  viaţa 
comunitară. Astfel de programe, în care adolescenţii se 
ajută  reciproc  să  se  integreze  în  viaţa  socială  şi 
profesională,  să-şi  conceapă  şi  să-şi  trăiască  viaţa 
personală  ar  trebui  să  fie  dirijate  de  un  specialist  cu 
experiență în domeniul vizat. Așa apare necesitatea de a 
cultiva  adolescentul  în  direcţia  dată,  implementând  în 
valorile personale ale acestuia deprinderea de a apela la 
consilierea  psihopedagogică,  realizată  de  specialist 
(psiholog, diriginte, cadru didactic etc.) întru prevenirea 
şi  soluţionarea  eficientă  a  problemelor  inevitabile  din 
viaţa  lor.  În  acest  context,  consilierea  preventivă 
constituie  tipul  de  consiliere  menită  să  preîntâmpine 
apariţia și dezvoltarea unor probleme sau situaţii critice 
în viaţa adolescenţilor şi a familiei acestora. Consilierea 
de tip preventiv include activităţi educaţional-formative 
realizate  cu  grupurile  de  beneficiari  (clase  de  elevi, 
grupuri de studenţi, grupuri de adulţi etc.), iar uneori se 
realizează şi individual. Albee G. menționează că nici o 
tulburare  care  afectează  masele  nu  a  fost  vreodată 
eliminată  tratând  câte  o  persoană  [6,  p.  102]. 
Psihologul  Dumitru  I.  Al.  remarcă  că  prevenirea  se 
focalizează pe acţiunea interconexă a două categorii de 
factori: factorii de protecție și cei de risc. 
Factorii de protecţie sunt cei care asigură potenţarea 
manifestării  capacităţilor  persoanei  şi  contribuie  la 
menţinerea  unui  confort  psihologic  necesar  dezvoltării 
optime a personalităţii sale.  
Factorii de protecţie ai adolescenţilor se referă la:  
--  existenţa  unei  familii  care ar  susţine  adolescentul 
şi ar asigura confortul fizic şi psihic optim;  
-- o dezvoltare fizică şi stare de sănătate bune;  
--  achiziţionarea  unui  set  de  deprinderi  şi  abilităţi 
educaţionale (de învăţare, de relaţionare, de autocontrol 
etc.);  
--  existenţa  unui  grup  de  referinţă/  de  prieteni 
acceptaţi (şi) de părinţi;  
--  relaţii  pozitive  cu  adulţi  responsabili,  afectuoşi  şi 
de succes;  
--  experienţele  pozitive  şi  eventualele  activităţi  (de 
muncă) realizate în timpul vacanţelor;  
--abilităţile de relaţionare socială interpersonală;  
--  implicarea  în  activităţi  şcolare  şi  în  cele  ale 
grupului de sămaşi (cluburi, echipe, organizaţii etc.);  
--  participările  la  activităţi  şcolare  extracurriculare  / 
non-formale  (concursuri,  olimpiade  etc.)  încununate  cu 
succes;  relaţiile  pozitive  cu  colegii  şi  cu  partenerii  de 
sex opus. 
Interacțiunea acestor factori şi dirijarea lor eficientă, 
de  către  adulţi  asigură  o  bună  protecţie  adolescenţilor, 
contribuind  la  prevenirea  unor  disfuncţionalităţi  şi 
dezechilibre 
în 
dezvoltarea 
personalităţii 
lor, 
concretizate 
în 
comportamente 
dezadaptative, 
indezirabile şi chiar deviante [6, p. 102 -103]. 
Factorii  de  risc  cu  o  probabilitate  de  manifestare 
relativ  mare  şi  a  căror  acţiune  poate  genera  disfuncţii 
majore  la  nivelul  personalităţii  şi  al  comportamentului 
adolescentului. 
Factorii de  risc  ce se  referă  la viaţa  adolescenţilor 
conduc  la  eventuale  deficite  de  dezvoltare  optimă  a 
personalităţii. În această categorie sunt incluşi următorii 
factori:  disfuncţii  familiale  (conflicte,  violenţe,  divorţ 
etc.); supravegherea neadecvată de către părinţi; sărăcia 
sau  resursele  materiale  şi  financiare  precare;  eventuale 
boli  (mintale)  ale  părinţilor  şi/  sau  comportamentele 
neadecvate  ale  acestora  (alcoolism,  consum  de  droguri 
etc.);  mediu  extraşcolar  vicios  (pericole,  violenţă, 
devieri comportamentale etc.); probleme şi dificultăţi de 
învăţare;  respingere  din  partea  colegilor,  izolare; 
consumul  de  alcool,  tutun  şi  chiar  droguri;  părăsirea 
domiciliului 
şi, 
eventual, 
abandonul 
şcolar; 
promiscuitatea  sexuală  (prostituţie,  viol,  incest  etc.); 
delicvenţa  juvenilă;  grupuri  de  tineri  cu  orientare 
negativă (uneori criminală). 
În  ansamblu,  consilierea  preventivă  a  adolescenţilor 
şi  a  familiei  acestora  presupune  potenţarea  factorilor 
generali  de  protecţie  şi  estompare  până  la  anularea 
acţiunii,  a  factorilor  generali  de  risc,  care  influenţează 
viaţa  şi  activitatea  adolescenţilor.  În  acest  sens, 
consilierea  preventivă  este,  în  esenţă,  o  educaţie  cu 
valenţe formative. Ea este menită să ajute şi să sprijine 
activitatea  educatorilor,  a  cadrelor  didactice  şi  a 
părinţilor  pentru  a  realiza  dezvoltarea  optimă,  la  un 
nivel  de  calitate şi  eficienţă  sporită  a  adolescenţilor [6, 
p. 103 -104]. 
Consilierea  psihopedagogică  a  adolescenţilor  este 
necesară 
pe 
tot 
parcursul 
modificărilor 
lor 
psihofiziologice şi a evenimentelor stresante persistente 
în viaţa lor. Ea urmăreşte atingerea obiectivului specific 
major al consilierii adolescenţilor:orientarea şi oferirea 
sprijinului adolescentului pe parcursul dezvoltării sale şi 
a consolidării personalităţii lui. În consens cu specificul 
consilierii preventive şi pentru dezvoltare şi în legătură 
cu faptul că hotarele vârstelor sunt deseori confuze din 
cauza  dezvoltării  şi  maturizării  neuniforme/  prin  salturi 
a  individului.  Din  considerentele  necesităţii  de  analiză 
în  ontogeneză  a  elevului,  am  elaborat,  în  viziunea 
noastră,  unul  din  cele  mai  importante  instrumente  cu 
caracter psihopedagogic, fără de care metoda biografică/ 
anamneza nu poate fi eficient realizată și valorificată în 
cadrul  consilierii  elevului  şi  a  familiei  lui.  Acest 
instrument  a  fost  numit  de  noi  Harta  dezvoltării 
ontogenetice  a  familiei  şi  copilului  (Figura  2).
  

 
152 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Fig. 2.Harta dezvoltării ontogenetice a familiei şi copilului 
 
În  concluzie,  menționăm  că  în  acest  articol  au  fost 
definite  particularităţile  de  vârstă  ale  adolescenţilor  în 
contextul  abordărilor  științifice  și  a  perspectivei 
interacţiunii  factorilor  biologici,  psihologici  şi  sociali; 
au fost identificate şi analizate crizele de vârstă pentru a 
orienta  activitatea  consilierului,  totodată  a  fost elaborat 
și  redat  un  instrument  cu  caracter  psihopedagogic 
indispensabil  procesului  de  consiliere  a  adolescenților, 
fără  de  care  metoda  biografică/  anamneza  nu  poate  fi 
desfășurată  eficient,  realizată  și  valorificată  în  cadrul 
consilierii  adolescentului  şi  a  familiei  lui  (Harta 
dezvoltării  ontogenetice a  familiei  şi  copilului  -  Figura 
2), instrument care va asigura orientarea consilierului în 
culegerea  şi  valorificarea  informaţiei  despre  copil/ 
CADRUL FAMILIAL 
Componenta I: Starea şi dezvoltarea 
familiei 
• 
condiţiile creării familiei. 
• 
structura familiei: 
−  părinţii 
−  fraţi/surori 
−  alte rude. 
 
• 
Îndeplinirea funcţiilor (biologică, 
economică, educativă, psihologică, culturală, 
socială). 
 
• 
modul de viaţă/stilul (sănătos, centrat pe 
valorile morale, dezechilibrat (în ce măsură etc.). 
 
• 
calitatea comunicării şi relaţionării 
familiale (între soţi/părinţi şi copii-părinţi). 
 
• 
Stilul educativ familial (sistemul de 
cerinţe înaintate faţă de copil). 
 
• 
modalitatea de relaţionare cu rudele 
apropiate (bunici, unchi, mătuși etc.) 
 
• 
valorile familiale şi calitatea mediului 
familial. 
 
• 
cultura/ethosul general şi cel pedagogic al 
familiei. 
 
• 
sfera profesională a adulţilor. 
 
• 
sfera intereselor – hobby familial. 
 
• 
modalitatea de odihnă a familiei. 
 
• 
Calitatea colaborării cu instituţia de 
învăţământ. 
 
• 
modalităţi de depăşire a 
dificultăţilorfamiliale. 
Componenta II: Starea şi dezvoltarea copilului 
• 
Decurgerea perioadei de pruncie (0-1 an). 
• 
Decurgerea perioadei copilăriei fragede (1-3 ani): 
−  crizele de la 1 an şi 3 ani. 
• 
decurgerea perioadei preşcolare: 
−  dezvoltarea senzitiv-perceptivă; 
−  formarea reprezentărilor; 
−  dezvoltarea proceselor psihice cognitive: percepție; memorie, 
gândire, limbaj, imaginaţie etc.; 
−  dezvoltarea afectiv-motivaţională. 
• 
decurgerea dezvoltării copilului la vârsta şcolară mică: 
−  pregătirea psihologică pentru instruirea şcolară/criza de la 7 ani 
−  maturizarea psihofizică şi intelectuală; 
−  maturizarea morală şi volitivă; 
−  maturizarea socială; 
−  dezvoltarea caracterului (trăsături pozitive: bunătatea, interes şi 
dragoste pentru cunoaştere; sinceritatea etc. și trăsături negative: 
impulsivitatea, încăpăţinarea, capricios, dezvoltarea insuficientă a 
voinţei etc.). 
• 
decurgerea dezvoltării preadolescentului: 
−  restructurările anatomio-fiziologice şi psihosociale (maturizarea 
sexuală, ritmul de creştere; dezvoltarea sferei cognitive etc. 
−  dezvoltarea neoformațiunilor: a conştiinţei de sine; simţul 
autocunoaşterii;  
−  comunicarea şi relaţiile cu semenii; 
−  conduită în cadrul familial şi şcolar. 
• 
Decurgerea dezvoltării psihofizice şi sociale a adolescentului: 
−  manifestarea crizei; 
−  dezvoltarea sferei cognitive; 
−  dezvoltarea intelectuală; 
−  dezvoltarea morală; 
−  neoformaţiunile; 
−  autodeterminarea personal socială (căutarea sensului vieţii); 
−  constituirea conştiinţei de sine (imaginea stabilă a Eu-lui (elementul 
cognitiv, afectiv şi comportamental, identificarea sexuală); 
−  constituirea planurilor de viitor (profesie, crearea familiei etc.). 
 
CADRUL INSTITUŢIONAL ŞCOLAR 

 
153
 
 
adolescent  şi  familie,  ceea  ce  va  permite  ulterior 
identificarea  şi  selectarea  mai  lesne  a  formelor, 
strategiilor  şi  metodelor/  tehnicilor  pentru  a  realiza  o 
consiliere  eficientă  (atât  a  adolescentului,  cât  şi  a 
familiei).  
 
 
Referințe bibliografice: 
1. 
Adams 
Gerald, 
R., 
Berzonsky 
Michael, 
D.  Psihologia 
adolescenţei. 
-- 
Iaşi: 
Polirom,  
2009. 704 p. 
2.  Antrobus,  L.  Nu  mă port  urât:  Să  înţelegem  comportamentul  copiilor  noştri.  --  Bucureşti:  Curtea  veche,  2009. 
176 p. 
3.  Calaraş, C. Consilierea educaţională realizată de diriginte în situaţii de criză ca element al culturii pedagogice, 
vol. 1.– Chişinău: p. 123-129. 
4.  Calaraş, C. Cultura educaţiei elevului. -- Chişinău: CEP USM, 2007. 139 p. 
5.  Crețu, T. Psihologia vârstelor. -- Iași: Polirom, 2009. 392 p. 
6.  Dumitru, I. Al. Consiliere psihopedagogică. -- Iaşi: Polirom, 2008. 332 p. 
7.  Micleuşanu, Z. Unele aspect etice ale consilierii copilului şi familiei în cadrul instituţiei de învăţământ / liceu. În: 
Revista de cercetări socio – umanistice„Vector european”, nr. 2/ 2014. Chişinău: USEM, 2014, p. 229 – 231. 
8.  Micleuşanu, Z., Cuzneţov, L. Bazele consilierii. Ghid metodologic. -- Chişinău: Primex-Com SRL, 2015. 127 p. 
9.  Racu, I., Racu, I. Psihologia dezvoltării. -- Chişinău: UPS. ,,Ion Creangă”, 2007. 257 p. 
10. Răduț,  D.,  Apostol-Stănică,  L.,  Bălan,  L  et.  al.  Eficiența  acțiunii  educative.  --  Chișinău:  Primex  –  Com  SRL, 
2011. 342 p. 
11. Vatamaniuc, V. Carte despre şi pentru adolescenţi: Întrebări şi răspunsuri pe teme de educaţiesexuală, contracepţieşi 
multe-multe altele. -- Chişinău:Tipografia Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 1999. 92 p. 
12. Voinea, M. Familia şievoluţia sa istorică. -- Bucureşti: Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, 1988. 89 p. 
13. Wilmshurst, L. Psihopatologia copilului: fundamente. -- Iaşi: Polirom, 2007. 375 p. 
14. Кочунас, Р. Основыпсихологическогоконсультирования. --Москва: Академическийпроект, 1999. 240 p. 
15. Эйдемиллер,  Э.  Г.,  Юстицкис,  В.  Психология  и  психотерапиясемьи.  --  Caнкт  –  Петербург  –  Харьков  – 
Москва – Минск: Питер, 1999. 651 p. 
 
 
 
CZU 316.344  
 
ROLUL STRUCTURILOR COMPLEXE DE CATEGORIZARE ÎN CONSTRUCȚIA IDENTITĂȚII 
SOCIALE 
ROȘCA Tatiana,  
Doctorand,  
Universitatea  Liberă Internațională din Moldova 
[e-mail] 
 
REZUMAT 
     Lucrarea  reprezintă  o  analiză  teoretică  a  modelelor  de  categorizare  socială.  Scoate  în  evidență  efectele 
categorisirilor  încrucișate  asupra  propriului  sine  social,  totodată  influențând    atitudinea  intergrupală  și  reducerea 
discriminării. 
Cuvinte-cheie: identitate socială, categorizare încrucișată, in-group, out-group, apartenență. 
 
 
THE ROLE OF COMPLEX CATEGORIZATION STRUCTURES IN THE CONSTRUCTION OF SOCIAL 
IDENTITY 
ROȘCA Tatiana,  
PhD student, 
Free International University of Moldova 
[e-mail] 
 
SUMMARY 
    The paper represents a theoretical analysis of the models of social categorization. It highlights the effects of cross-
categorization on one's own social self, while influencing intergroup attitudes and reducing discrimination. 
Key words: social identity, cross-categorization, in-group, out-group, appurtenance. 
 
Deși este acceptat principiul conform căruia indivizii 
pot avea mai multe identități de grup, până în prezent  s-

 
154 
 
a atras mai puțină atenție naturii relațiilor dintre diferite 
identități  sociale  ale  unui  singur  individ  și  asupra 
efectelor  pe  care  acestea  le  au  asupra  atitudinilor 
intergrupale ale acestuia.          
Abordarea  cunoașterii  sociale  a  investigat  parțial 
efectul  asupra  percepției  mai  multor  categorisiri  și 
asupra  diferențierii  pozitive  față  de  membrii  grupurilor 
opuse.  Totuși,  în  acest  context,  reiese    că  evaluarea  se 
bazează, uneori, pe o categorisire de poziție dominantă, 
în  timp  ce  pozițiile  alternative  sunt  ignorate  sau  chiar 
inhibate în unele cazuri pe o combinație de tip aditiv ale 
diverselor apartenențe categoriale și, în alte cazuri, pe o 
categorisire  de  compozit  a  cărei  proprietăți  nu  pot  fi 
îndreptate  înapoi  către  identitățile  individuale  luate  în 
considerație  separat  una  de  cealaltă.  Modul,  în  care 
subiectul își reprezintă apartenențele personale multiple 
de grup, este puțin studiat, chiar dacă este  fundamentală  
înțelegerea 
unei 
astfel 
de 
structuri 
pentru 
comprehensiunea efectelor nu numai asupra conceptului 
social  de  sine,  dar  și  pentru  efectele  asupra  relației 
dintre  ei  înșiși  și  alte  persoane.    Rezultate  și  discuții: 
Reprezentarea pe care un individ o dă unui grup vine nu 
numai  din  diferite  tipuri  de  interdependență 
intergrupală,  ci  și  din  factori  cognitivi,  perceptivi, 
lingviști,  afectivi  și  contextuali.  În  mod  specific, 
interdependența între grupuri este prezentată în termeni 
de  cooperare  vs.  concurența  între  in-Group  și  out-
Group.  Elementele  perceptuale  se  referă  la  percepția 
similitudinii  în  ceea  ce  privește  statutul,  resursele  și 
valorile (care pot fi, mai mult sau mai puțin, împărtășite 
de  cele  două  grupuri)  și  la  percepția  entității  dintre 
membrii  unui  grup  (proximitate  fizică,  asemănare 
fizică).  Aspectul  lingvistic  se  referă  la  reprezentarea 
grupurilor prin  folosirea  pronumelor  personale  ale  unui 
tip inclusiv („noi") sau exclusiv („ei") și elementele de 
context care pot influența recategorizarea în termeni de 
identitate comună ajung, în cele din urmă, de la prezența 
unor norme sociale, orientate spre egalitate, la influența 
socială  din  partea    autorităților  și  a  instituțiilor  asupra 
reprezentărilor membrilor in-group-ului  sau out-group-
ului.  Factorii  menționați  mai  sus  influențează 
reprezentările  cognitive  ale  diferitelor  apartenențe  la 
grup  (de  exemplu,  percepția  unui  singur  grup 
recategorizat  în  „noi",  alcătuit  din  două  subgrupe  care 
pot  fi  recategorizate  ca:  „noi  +  ei  =  noi",  percepția 
grupurilor  separate,  recategorizate  ca  „noi  vs.  ei”, 
percepția  indivizilor  separați  și  anularea  categorizării). 
Reprezentările cognitive obținute, la rândul lor, mediază 
relația  dintre  factorii  cauzali  și  rezultatele  cognitive, 
afective  și  comportamentale.  Odată  ce  membrii  out-
group-ului  încep  să  fie percepuți  ca membri  ai  unui  in-
group  mai  mari,  vor  primi  beneficii  într-o  manieră 
euristică  și  stereotipică:  la  fel  se  poate  întâmpla    ca 
sentimentele și comportamentele pozitive față de ele să 
fie  și  mai  pronunțate  prin  efectul  simplu  al 
recategorizării,  chiar  dacă  în  fazele  inițiale  impresiile 
favorabile  ale  foștilor  membri  ai  grupului  nu  sunt  bine 
diferențiate [20, p. 233-252].   
Dobândirea  unei  identități  comune  și  supraordonate 
nu  înseamnă  abandonarea  completă  a  identității 
originare  de  grup:  dacă,  pe  de  o  parte,  în  anumite 
contexte  intergrupale  o  abandonare  completă  a 
identității  anterioare  este  imposibilă  (de  exemplu, 
identitatea  socială  care  rezultă  din  apartenența  la  un 
grup  etnic),  în  alte  cazuri,  poate  avea  un  efect  negativ 
asupra  procesului  de  generalizare  a  beneficiilor,  care 
decurg  din  apartenența  la  un  in-group,  care  rezultă  din 
recategorizare, deoarece ar slăbi legătura asociativă prin 
legarea ei de situația simplă de contact între in-group și 
out-group  [13,  p.  1-44].  Prin  urmare,  se  presupune  că 
există  contexte  intergrupale  în  care  prezența  unei 
"identități duble" (înțeleasă ca o relevanță contemporană 
a  subgrupului  și  a  identității  supragrupului) 
maximizează  probabilitatea  de  a  nu  limita  efectele 
pozitive ale contactului și de a le generaliza în afara lui. 
Dincolo  de  generalizarea  beneficiilor,  recategorizarea 
într-o  identitate  de  grup  mai  largă  și  mai  cuprinzătoare 
poate  să  nu  fie  suficientă  pentru  a  satisface  nevoia 
individuală  de  distinctivitate  și  includere  a  individului, 
ca  o  consecință  a  creșterii  individualizării  membrilor 
grupului  în  funcție  de  noua  reprezentare.  În  anumite 
situații,  abandonarea  identității  originare  a  grupului  nu 
este doar o oportunitate dorită, ci poate fi prezentată ca 
obiectiv final și idealizat care trebuie atins. 
Procesul de recategorizare este puternic influențat de 
prezența  unor  condiții  care  diminuează  diferențierea 
intergrupurilor,  sporesc  interdependența  cooperativă 
între  grupurile  în  sine  sau  le  percep  conform  unei 
concepții  supraordinate  prin  afectivitate  pozitivă  și 
factorii  asociați  cu  ipoteza  de  contact  [2,  p.  1-36].  În 
ceea ce privește scăderea diferențierii intergrupurilor, s-
a  demonstrat  că  și  prezența  unor  indicii  vizuali  puși  la 
dispoziție de context, afectează reducerea prejudecăților 
intergrupului:  de  exemplu,  un  aranjament  integrat,  mai 
degrabă  decât  separat,  al  membrilor  a  două  grupuri  în 
jurul  unei  mese  de  lucru  favorizează  formarea  unei 
reprezentări  supraordinate  și  reduce  prejudecățile  in-
group-ului în procesul de evaluare și selecție a liderului 
grupului  [11,  p.  856-865].  În același  mod,  dând  același 
aspect  diferitelor  grupe  de  laborator  prin  folosirea 
halatelor identice duce la reprezentarea unui singur grup 
și, prin urmare, la îmbunătățirea atitudinii intergrupului 
[10,  p.  276-319].  Un  context  de  contact  între  grupuri 
poate influența de asemenea posibilitatea ca participanții 
să fie percepuți ca indivizi (decategorizare), ca membri 
a două grupuri separate (categorizare) sau ca membri ai 
unui singur grup (recategorizare). 
 
Cu  toate  acestea,  o  altă  serie  de  studii  au 
examinat modul în care prezența unei „duble identități" 
(sau  relevanța  contemporană  a  identității  relative  la 
grupul supraordonat și care rezultă din apartenența la un 
subgrup)  poate  avea  efecte  pozitive  atât  în  contextul 
imediat al contactului intergrupurilor, cât și la nivelul de 
generalizare a acestor efecte în afara situației de contact. 
Dacă, pe de o parte, ipoteza de contact sugerează că 
grupurile  implicate  nu  trebuie  să  prezinte  diferențe  de 
statut,  pe  de  altă  parte,  din  teoria  identității  sociale, 
motivațiile  unui  individ  includ  și  cele  orientate  spre 

 
155
 
 
menținerea unei identități de grup nu doar pozitive, dar 
și  distincte  [25,  p.  33-48].  Prin  urmare,  abordarea 
grupurilor  diferite,  dar  similare  pe  o  dimensiune  a 
statutului  (cum  ar  fi  posibilitatea  de  a  îndeplini  o 
anumită  sarcină)  ar  putea  exacerba  prejudecata 
intergrupurilor, în loc să-l reducă [6, p. 131-142]. 
Un  interes  deosebit  pentru  cercetători  îl  prezintă 
categorizările  sociale  multiple.  R.  J.Crysp  și  M. 
Hewstone  s-au  ocupat  de  explorarea  implicațiilor  și 
efectelor  asupra  abordării  identității  sociale  în  contexte 
caracterizate  printr-un  sistem  de  apartenență  la  mai 
multe  grupuri,  pornind  de  la  conceptualizarea 
„categorisirii  încrucișate"  și  atingerea  potențialului  său 
ca  moderator  al  unor  elemente  ale  teoriei  identității 
sociale [7, p.149-166]. 
Astfel,  autorii  definesc  categorisirea  încrucișată  ca 
intersecție  a  două  dimensiuni  diferite  de  categorisire, 
rezultând  din  patru  grupuri  încrucișate:  dacă  luăm,  de 
exemplu,  ca  dimensiune  sexul  și  naționalitatea  în 
termenii  de  italian  vs.  englez,  cele  patru  grupuri  care 
rezultă  din  acesta  vor  fi  compuse  din  bărbați  italieni, 
femei  italiene,  bărbați  englezi  și  femei  engleze.  Un 
bărbat de naționalitate italiană, prin urmare, va percepe 
indivizii aparținând primului grup ca un dublu in-group 
și cei care aparțin ultimei ca un dublu out-group, în timp 
ce  în  situațiile  referitoare  la  grupurile  centrale 
clasificarea  va  fi  o  apartenență  parțială  la  același  in-
group [7, p. 149-166]. 
L.  M.  Urban  și  N.  Miller  au  analizat  șase  modele 
distincte, 
care 
descriu 
efectele 
categorisirilor 
încrucișate:  modelul  aditiv,  de  echivalență,  de 
conjuncție categorială bazată pe diferență, de conjuncție 
categorială bazată pe similitudine, dominantă categorică 
și  ierarhică  [19,  p.  393-420].  În  mod  specific,  modelul 
aditiv este caracterizat de trei nivele diferite de evaluare, 
prin  care  dublul  in-group  este  evaluat  pozitiv  de  către 
toți,  out-group-ul  dublu  negativ  și  cele  două  grupuri 
combinate  sunt  percepute  ca  neutre.  Modelul  de 
echivalență  propune  în  schimb  ca  fiecare  dintre  cele 
patru grupuri formate prin încrucișarea a două categorii 
sociale să corespundă unei evaluări identice. Modelul de 
conjugare  categorială  bazat  pe  diferență  prevede  doar 
evaluarea pozitivă a in-group-ului dublu, în timp ce out-
group-ul  dublu  și  cele  două  grupuri  combinate  sunt 
evaluate negativ în mod egal, deoarece accentul se pune 
pe diferențele dintre grupuri și, prin urmare, este pusă în 
relevanță  componenta  out-group-ului.  În  paralel, 
modelul  conjugării  categoriale  bazat  pe  similitudine 
accentuează  componenta  in-group-ului,  a  grupurilor 
combinate,  care  sunt  apoi  evaluate  pozitiv  ca  dublu  in-
group [31, p. 247-278]. 
Modelul de dominanță categorială are, de asemenea, 
două niveluri de evaluare, dar în acest caz se datorează 
faptului că una dintre cele două apartenențe de grup este 
dominantă  în  comparație  cu  cealaltă.  În  final,  modelul 
ierarhic  se  referă  la  o situație  de  interacțiune  între  cele 
două  grupuri  de  apartenență,  astfel  încât  efectul  uneia 
dintre categorisiri să depindă de cealaltă: ca în modelul 
precedent,  una  dintre  două  categorii  trebuie  să  fie 
dominante,  iar  membrii  in-group-ului  și  out-group-ului 
definiți  în  funcție  de  această  dimensiune  primesc  o 
evaluare diferită. Condiția de apartenență la in-group vs. 
out-group  pe  cea  de-a  doua  dimensiune  și  efecte 
ulterioare de diferențiere sunt luate în considerare numai 
dacă targetul face parte din in-groupul dominant. 
Prima  alternativă  al  modelului  de  diferențiere 
categoriale vine de la R. Brown și J. C. Turner, Modelul  
categorizării  încrucișate,  în  conformitate  cu  care 
aceleași procese  de comparație  socială (cu efect asupra 
autostimei)  care  au  loc  în  contexte  de  grupuri 
unidimensionale ar trebui să rămână active chiar și într-
o  situație  de  categorisire  încrucișată  [5,  p.  371-383]. 
Ipoteza  înaintată  este  că  tendința  la  discriminare 
urmează un model aditiv, pentru care evaluarea, în mare 
măsură  pozitivă,  va  avea  loc  în  cazurile  în  care 
încrucișarea  produce  un  dublu  in-group  și  evaluarea 
negativă  în  cazul  unui  dublu  out-group,  în  timp  ce 
combinațiile  de  in-group  și  out-group  ar  trebui  să  se 
încadreze în aceste două extreme. Prin urmare, după un 
principiu  pur  matematic,  de  la  premisele  de  mai  sus, 
putem  deduce  o  dezvoltare  similară  a  prejudecăților 
intergrupale:  dacă  atribuim  o  valoare  pozitivă  de 
apartenență  la  un  in-group  A  (+1)  și  negativă  unui 
membru  al  unui  out-group  B  (-1),  prejudecata 
intergrupului  totală  ar  fi  echivalentă  cu  A-B=+2;  dacă 
luăm în considerare și un al doilea in-group X (+1) și al 
doilea  out-group  Y  (+1)  rezultă  că  prejudecata 
intergrupală  totală  în  condiția  dublului  in-groupvs 
dublului  out-group este dublat (AX-BY = +4), în timp 
ce  nu  există  nicio  diferență  în  situația  de  categorizare 
unică,  dacă  suntem  în  starea  de  dublu  in-group  vs  in-
group  parțial  (AX-AY  =  +2).  Utilizarea  acestui  model 
permite  să  dezvolte  ipoteze  precise  cu  privire  la 
rezultatele  comparației  intergrupurilor  în  situații  de 
clasificare încrucișată. Totodată, dacă ipotezele pe baza 
comparării sociale, pe de o parte, sunt clare, pe de altă 
parte,  introducerea  unui  efect  al  procesului  de 
diferențiere  în  scopul  autostimei  duce  la  rezultate  mult 
mai complexe: în special, ipoteza autostimei precizează 
că discriminarea inter-grupurilor, duce la o îmbunătățire 
a  semnificației  de  identitate  socială,  paralel  cu 
autostima, în timp ce un nivel scăzut al autostimei duce 
la o mai mare discriminare a out-group-ului în scopul de 
a  spori valoarea de  apartenență  al  in-group-ului  [15,  p. 
28-47].  Pornind  de  la  aceste  premise  și  aplicându-le 
într-o situație de categorizare încrucișată, M. Hewstone, 
M. R. Islam și C. M. Judd sugerează că autostima poate 
urma  același  model  descris  mai  sus  privind 
discriminarea  intergrupurilor  pe  baza  similitudinii 
percepute,  în  timp  ce  în  comparație  cu  o  situație  de 
categorizare  simplă  ar  trebui  să  prezinte  o  scădere  a 
asociației  între  autostimă  și  discriminarea  față  de  out-
group,  atunci  când  ne  găsim  în  prezența  grupurilor 
combinate  și  o  întărire  a  relației  în  situația  grupurilor 
duble [14, p. 779-793]. 
S.  Roccas  și  M.  M.  B.  Brewer  propun  introducerea 
conceptului de complexitate a identității sociale, pentru 
a stabili o reprezentare subiectivă a identităților multiple 

 
156 
 
dintr-un  grup  care  caracterizează  un  individ  [23,  p. 88-
106].  Și  tot  în  acest  context, B.  Lickel  și  colegii  săi  au 
elaborat  o  taxonomie  a  grupurilor  sociale,  utilă  pentru 
distincția  dintre  diferite forme  de  identități  sociale  [18, 
p.  223-246].  Din  această  analiză  au  reieșit  patru  tipuri 
generale de grup, diferențiate printr-un anumit număr de 
dimensiuni:  autorii  introduc  distincția  dintre  grupuri 
intime,  grupuri  orientate  spre  sarcină,  categorii  sociale 
și  asociații  slabe  [18,  p.  223-246].  De  exemplu, 
grupurile  intime  și  cele  orientate  spre  sarcină  de  mici 
dimensiuni 
sunt 
caracterizate 
prin 
legături 
interpersonale  și  relații  față-în-față  între  membrii 
grupului.  Grupurile  orientate  spre  sarcină  de  mari 
dimensiuni  și  categorii  sociale  se  bazează  pe  un 
atașament  simbolic  la  grup  ca  un  întreg,  decât  pe 
legăturile  personale  între  membrii  individuali  (este 
vorba  despre  grupurile  numite  cu  o  „identitate 
obișnuită").  Împărtășirea  apartenenței  la  acest  tip  de 
grupuri înseamnă o mobilizare a unei identități colective 
depersonalizate,  pentru  care,  procesul  de  identificare, 
face  ca persoanele  să  se  perceapă  mai  mult ca pe  niște 
exemplare  în  schimbare a  unei  anumite  categorii,  decât 
ca indivizi în parte [29, p. 6-34]. 
Gradul de suprapunere dintre categoriile sociale, din 
care un individ face parte, poate varia foarte mult de la 
situații în care anumite identități sunt complet îmbrăcate 
în  altele  la nivel  supraordonat  categoriilor,  trecând  prin 
situații  de  suprapunere  parțială.  Atunci,  când  există  o 
suprapunere  totală  între  grupuri  cu  diferite  dimensiuni 
de categorisire, procesul de identificare și recunoaștere a 
celorlalți  ca  membri  ai  in-group-ului  sau  a  out-group-
ului  este  relativ  simplu.  Situația  este  mai  complicată 
atunci  când suprapunerea este numai  parțială, deoarece 
persoanele  care  fac  parte  din  același  in-group  pentru  o 
categorie pot aparține unui out-group pentru altele: dacă 
e  să  ne  gândim,  de  exemplu,  la  combinația  dintre 
clasificarea  dată  pentru  locul  de  muncă  și  la  cea  care 
provine  din  sex, ne  putem  imagina  cum  un  bărbat  și  o 
femeie, care  lucrează în același loc, pot să  se  perceapă 
alternativ  ca  colegi  și,  ca  rezultat,  membri  ai  aceluiași 
in-group  într-un  context  anumit,  totodată  ca  membri  ai 
grupurilor  opuse  în  altul,  în  funcție  de  modul  în  care 
elementele  situaționale  fac  ca  una  sau  alta  dintre 
identitățile  disponibile  să  fie  semnificative  [4,  p.  428-
437]. Complexitatea de a avea mai multe apartenențe la 
grupuri  poate  fi  reflectată  sau  nu  în  reprezentarea 
subiectivă,  pe  care  un  individ  o  oferă  structurii 
propriului sine social. Acest continuum poate fi împărțit 
în  patru  părți  principale,  care  corespund  mai  multor 
forme  de  reprezentare  subiectivă  a  structurii  identității 
sociale și se referă la situații de categorisire încrucișată. 
Cele patru forme sunt definite ca: intersecția, dominația, 
compartimentarea și fuziunea [23, p .3-32]. 
Intersecția  presupune  niște  structuri  bazate  pe 
procesul de  intersectare,  când  un  individ  își recunoaște 
identitățile  sale  sociale  diferite  și,  în  același  timp,  își 
definește  in-group-ul  personal  ca  intersecție  a  tuturor 
apartenențelor  sale  de  grup.  În  acest  fel,  categoria  de 
compozit,  care  rezultă,  este  o  identitate  socială, 
individuală  și  unică  cu  proprietăți  distincte  de  cele  ale 
categoriilor mai largi din care rezultă [23, p. 3-32]. Cu 
alte  cuvinte,  cele  mai  multe  baze  ale  diverselor 
identificări  de  grup  consistă  în  formarea  unei  identități 
unice, astfel încât cei ce nu împărtășesc aceeași uniune 
de  categorie  sunt  recunoscuți  ca  membri  ai  out-group-
ului. Aceasta este aceeași situație descrisă de către L. M. 
Urban  și  N.  A.  Miller  ca  un  model  de 
colaborare/disimilaritate  sau  ca  un  model  de  excludere 
socială.  Doar  combinația  dintre  două  sau  mai  multe 
identități  precise  este  ceea  ce  constituie  un  in-group, 
orice altă combinație, care nu include toate acestea, este 
tratată  ca  un  out-group  (de  exemplu,  combinația  dintre 
identitatea  națională  și  identitatea  religioasă:  cine  nu 
aparține  ambelor,  dar  împărtășește  doar  una,  nu  este 
perceput ca un membru al in-group-ului său [30, p. 894-
908]. 
Dominanța  pune  accent  pe  procesul  de  dominare, 
care  corespunde  adoptării  unei  identificări  primare  de 
grup,  căreia  i  se  subordonează  celelalte  categorii 
disponibile  [30,  p.  894-908].  În  consecință,  in-group-ul 
este  definit  în  funcție  de  împărtășirea  apartenenței  la 
grupul primar, în timp ce toate  celelalte  apartenențe de 
categorie nu  sunt  considerate identități  sociale  ca  atare, 
ci doar ca aspecte ale sinelui unui individ, ca membru al 
grupului primar menționat mai sus. Putem să ne gândim 
la  toate  identitățile  sociale  alternative,  așa  cum  sunt 
integrate  în  identificarea  principală  și,  prin  urmare,  la 
elementele  care  duc  la  variabilitatea  intragrupală:  de 
aceea,  acestea  nu  se  extind  asupra  celor  care  nu 
împărtășesc  apartenența  definită  ca  primară  și  nu-și 
permit să  considere  aceste persoane  ca membri ai  unui 
in-group la un alt nivel. 
Compartimentarea  apare  atunci  când  un  individ 
percepe  mai  mult  decât  o  apartenență  de  categorie  ca 
fiind  relevantă  pentru  definirea  identității  sociale 
personale  și,  prin  urmare,  se  activează  și  își  exprimă 
identități  multiple  printr-un  proces  de  diferențiere  și 
izolare  de  acestea.  Identitățile  sociale  activate  devin 
specifice  pentru  anumite  contexte  și/sau  situații  [30,  p. 
894-908]. 
Prin  urmare,  elementele  contextului  fac  ca 
clasificarea primară să fie recunoscută ca fundamentală 
de  către  individ:  dacă,  de  exemplu,  la  locul  de  muncă, 
identitatea  profesională  poate  avea  prioritate,  lăsând 
identitatea  de  gen,  politică  sau  religioasă  pe  fundal, 
atunci  când  individul  este  acasă,  el  poate  considera 
drept primară o altă identitate decât cea care derivă din 
rolul  de  la  locul  de  muncă  pentru  definirea  sinelui 
social.  În  acest  fel,  se  poate  observa  cum  structura 
identității  sociale,  menține  ca  fiind  centrală  nu  una,  ci 
mai  multe  identificări  nu  neapărat  convergente,  cu 
condiția, totuși, ca să nu fie activate în același timp [12, 
p. 401-420]. Elementul de specificitate dat de context a 
fost  deja  puternic  accentuat  de  teoria  autocategorisirii, 
care  presupune  identitatea  socială  ca  un  set  de 
categorisiri  contextual-specifice  și  reciproc  exclusive. 
Cu toate acestea, se poate întâmpla ca, în unele situații, 
să  existe  mai  multe  categorisiri  importante  și  relevante 

 
157
 
 
pentru  definirea  sinelui  social  al  unui  individ:  în  acest 
caz, teoria identității sociale prevede ca percepția altora 
ca  membri  ai  unui  in-group,  mai  degrabă  decât  ai  unui 
out-group,  să  aibă  loc  pe  baza  unui  model  aditiv  ca 
funcție a mai multor identități care trebuie să fie luate în 
considerație  [27,  p.  235-250].  Dacă  ne  gândim  la  un 
context  în  care  identitatea  de  gen  și  de  politică  sunt 
esențiale și importante pentru individ, vor fi considerați 
membri  ai  in-group-ului  toți  cei  care  împărtășesc  cel 
puțin una dintre cele două apartenențe, însă evaluarea va 
fi mult mai pozitivă pentru cei care fac parte din ambele 
grupuri,  mai  puțin  pozitivă  pentru  cei  care  fac  parte 
numai  din  unul  din  grupuri  și  încă  mai  puțin  pozitivă 
(sau direct negativă) pentru cei care sunt membri ai out-
group-ului față de ambele dimensiuni. 
Fuziunea  este  ultima  formă  de  reprezentare  a 
multiplelor  identități  sociale, aflându-se  la  extremitatea 
incluziunii  maxime  și  a  complexității  maxime  a 
structurii,  deoarece  aceasta  adună  în  același  timp  toate 
apartenențele  de  grup  considerate  ca  fiind  centrale  și 
importante de  către  individ. Într-o situație  de fuziune a 
apartenențelor  de  grup  într-o  structură  unică  individul 
consideră ca membri ai in-group-ului său pe toți cei cu 
care  împărtășește  chiar  și  una  dintre  categorisirile 
menționate  mai  sus  și  identitatea  socială  rezultată  nu 
este  combinația,  ci  suma  tuturor  identificărilor  de  grup 
disponibile  [16,  p.  1481-1492].  Din  momentul  în  care 
caracteristicile constitutive ale diferitelor apartenențe de 
grup rezultă la fel de importante, identitatea de membru 
al  in-group-ului  care  reiese  va  fi  la  fel  de  complexă  pe 
cât de incluzivă. Aceasta este o condiție care depășește 
procesul  simplu  aditiv  pe  care  L.  M.  Urban  și  N.  A. 
Miller l-au pus la baza modelului pe care îl definesc „de 
echivalență",  deoarece  creșterii  identităților  sociale  ale 
unui  individ  îi  corespunde  o  lărgire  progresivă  a 
definiției  de  in-group,  până  la  atingerea  punctului  în 
care  nu  mai  este  posibilă  tragerea  unei  linii  clare  de 
distincție între ceea ce este in-group și ceea ce este out-
group [30, p. 894-908]. 
Cele  patru  modele  ale  structurii  identității  sociale 
complexe,  descrise  mai  sus,  corespund  substanțial 
diverselor  modalități  de  soluționare  a  neconcordanței 
dintre  credințe  sau  atitudinile  disonante.  Modelul  de 
intersectare  poate  fi,  deci,  îndreptat  spre  o  diferențiere 
cognitivă, în care elementele compatibile ale celor două 
cunoașteri  sunt  separate  și  disociate  de  cele 
incompatibile.  Modelul  dominanței  este  similar  cu 
procesul de creștere a accentului și angajamentului față 
de 
o 
cunoaștere 
anumită. 
Compartimentarea 
demonstrează  o  paralelă  cu  procesele  de  izolare  și 
diviziune  în  structurile  cognitive.  Fuziunea,  în  cele  din 
urmă,  este  legată  de  „transcendență"  ca  introducere  a 
unui  principiu  de  nivel  superior,  care  face  compatibile 
cunoașterile disonante. 
Modalitățile  de  rezolvare  a  disonanței  în 
reprezentarea  identității  sociale  pot  fi  luate  în 
considerare  și  în  ceea  ce  privește  complexitatea 
cognitivă  sau diferențierea și integrarea credințelor și a 
valorilor potențial conflictuale [26, p.74-83]. Gradul de 
diferențiere  variază  în  funcție  de  nivelul  la  care 
neconcordanțele  sunt  recunoscute  mai  degrabă  decât 
negate, în timp ce gradul de integrare depinde de modul 
în  care  aceste  neconcordanțe  sunt  soluționate  sau 
reconciliate.  Această  definiție  indică  faptul  că 
intersecția  este  o  formă  mai  puțin  complexă  de 
reprezentare  a  structurii  identității  sociale,  care  reduce 
numeroasele autocategorisiri pe care un individ le are la 
dispoziția  unei  singure  identități  sociale,  foarte 
exclusive  [23,  p.88-106].  Modelul  de  dominare  la  fel 
este  situat  la  extremitatea  complexității  scăzute  a 
identității sociale, chiar dacă disonanța în acest caz este 
rezolvată prin utilizarea unei singure dihotomii in-group 
vs.  out-group  (categorie  primară  vs.  toate  celelalte 
subordonate).  Pe  măsură  ce  crește  gradul  de 
complexitate,  intră  în  joc  modelul  de  compartimentare, 
care  se  bazează  pe  recunoașterea  și  diferențierea 
posibilelor  apartenențe  la  grup,  dar  fără  un  efort  de 
sinteză sau de  integrare a  acestora. Cel  mai  mare  nivel 
de  complexitate,  în  schimb,  este  în  locul  modelului  de 
fuziune  din  moment  ce  prezintă  atât  diferențierea  între 
autocategorisirile  disponibile,  cât  și  sinteza  lor  într-o 
unică  identitate  socială  extrem  de  incluzivă  [9,  p.410-
436]. Complexitatea identității sociale este, prin urmare, 
produsul unui proces de recunoaștere și de interpretare a 
propriilor  apartenențe  la  grup,  de  aceea,  având  o 
identitate socială complexă, înseamnă, în primul rând, a 
fi conștienți de mai mult de o categorisire în care să ne 
recunoaștem  unul  pe  altul  ca  in-group  și,  în  al  doilea 
rând,  să  recunoaștem  faptul  că  categorisirile  mai  sus 
menționate  nu  sunt  convergente  [17,  p.107-126]. 
Multiplicitatea  categorisirilor  necesită,  în  mod  evident, 
un  efort  de  sintetizare  a  acestora  într-o  structură 
coerentă  și,  ca  consecință,  este  necesar  ca  individul  să 
pună  în  joc  anumite  resurse  cognitive.  Urmărind  alte 
forme  de  complexitate  integrativă,  putem  spune  că  și 
complexitatea  identității  sociale  are  determinanți  de  tip 
situațional  și  motivațional  pe  lângă  diferențele  în  stilul 
cognitiv al indivizilor [24]. 
     Am  putea  să  presupunem  că,  în  majoritatea 
cazurilor, nivelul de complexitate poate varia în funcție 
de motivația unui individ de a gândi și de a percepe în 
funcție de una sau mai multe apartenențe la grup care-l 
caracterizează  și  de  resursele  cognitive  disponibile  la 
moment, pentru ca aceste categorisiri să se convertească 
într-o  singură  structură.  În  plus,  complexitatea 
suplimentară  pare  să  depindă  de  domeniul  în  care  este 
aplicată:  de  exemplu:  complexitatea  autointelectuală 
este  percepută  ca  fiind  distinctă  de  complexitatea 
autoreligioasă, în paralel, complexitatea reprezentării de 
sine  actuală  este  diferită  de  cea  a  unei  reprezentări  de 
sine  viitoare  [21,  p.5-16].  Cele  patru  posibile  structuri 
de  reprezentare a unei  identități sociale pot fi atribuite, 
în  mod  substanțial,  unui  nivel  scăzut  de  complexitate 
(intersecție, 
dominație), 
în 
care 
multitudinea 
apartenențelor  este  rezumată  într-o  singură  apartenență 
la  un  in-group  sau  la  un  nivel  ridicat  de  complexitate 
(compartimentare,  fuziune),  în  care  in-group-urile 
disponibile pentru individ sunt mai multe decât unul, la 

 
158 
 
fel de recunoscute și diferențiate. Prin urmare, pentru a 
obține o operaționalizare a conceptului de complexitate 
a identității sociale este necesar să se țină cont de două 
aspecte  a  relațiilor  dintre  autocategorisirile  disponibile 
ale  unui  individ:  percepția  privind  similitudinea  dintre 
caracteristicile  diferitor  in-group-uri  (suprapunerea 
reprezentărilor  prototipice  a  două  sau  mai  multor 
grupuri)  și  percepția  de  schimb  a  apartenenței  la  grup 
între  in-group-uri  (suprapunerea  a  două  sau  mai  multor 
grupuri  în  baza  indivizilor  care  le  compun). 
Suprapunerea reprezentărilor prototipice este, în special, 
legată de faptul că gradul de similitudine perceput între 
caracteristicile  a  două  sau  mai  multe  grupări  diferite 
variază  de  la  individ  la  individ:  pe  măsură  ce  crește 
percepția de împărtășire a valorilor și a atributelor dintre 
diferite grupuri, va crește și percepția de compatibilitate 
a  acestora  și  se  va  reduce  complexitatea  reprezentării 
identității  [10,  p.276-319].  Este  o  conceptualizare  a 
complexității, care se referă la construirea complexității 
sinelui: complexitatea conceptului de sine poate varia de 
la un număr mic de aspecte cu atribute suprapuse la un 
număr  mare  de  aspecte,  fiecare  dintre  ele  cu 
caracteristici  independente.  Dacă  conceptul  de  auto-
complexitate  este  legat  de  percepția  structurii 
caracteristicilor 
personale 
ale 
unui 
individ, 
complexitatea  identității  sociale  derivă  din  percepția 
structurii  în  care  sunt  organizate  apartenențele  la  grup 
ale individului. Așadar, cele două construcții reprezintă 
concepte  analoage  la  diferite  nivele  de  auto-
reprezentare, cea personală și cea colectivă [3, p.83-93]. 
De  asemenea, complexitatea  identității sociale poate  să 
se  apropie  de  construcția  identității  de  rol,  pentru  care 
fiecare  individ  are  identități  diferite  care  derivă  din 
rolurile  sociale  pe  care  le  acoperă,  organizate  într-o 
structură  ierarhică  bazată  pe  semnificația  lor  specifică. 
Diferența, în acest caz, survine  ca urmare a  faptului că 
teoria identității de rol se ocupă de percepția pe care un 
individ o are despre propria poziție socială în raport cu 
alți  indivizi  cu  roluri  diferite,  dar  încadrați  în  același 
sistem,  în  timp  ce  construcția  complexității  identității 
sociale se bazează pe reprezentarea cognitivă pe care un 
individ și-o atribuie în apartenențele sale la grup ca „un 
sine colectiv". Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem 
o suprapunere puternică între cele două construcții, mai 
ales  dacă  ținem  cont  de  interesul  teoriei  identității 
rolului  asupra  consecințelor  relațiilor  structurale  dintre 
rolurile  multiple  pe  care  un  individ  le  poate  avea  în 
cadrul  diferitor  grupuri  și  /  sau  contexte  sociale  [17, 
p.107-126].    Suprapunerea  mai  multor  in-group-uri  în 
baza  membrilor  care  o  compun  este  legată  de  ideea  că 
anumite  grupuri  pot  părea  diferite,  dar,  de  fapt,  sunt 
compuse din aceleași persoane (de exemplu, în grupuri 
naționale  în  care  difuzarea  aceleiași  religii  este 
omniprezentă în întreaga populație). 
Complexitatea  structurii  identității  sociale,  este 
influențată  atât  de  factori  strâns  intra-individuali  cât  și 
de  elemente  de  context.  În  ceea  ce  privește  factorii 
personali,  putem  indica  o  serie  de  elemente  legate  de 
experiența și motivațiile unui individ care au un impact 
asupra  nivelului  de  diferențiere  și  integrare  acceptabilă 
prin reprezentarea propriului sine social, începând de la 
complexitatea  intrinsecă  a  mediului  și,  ulterior,  la 
experiența  socială  trăită  de  către  individ,  așa  cum  se 
poate 
întâmpla, 
de 
exemplu, 
într-o 
societate 
multiculturală  [22].  Din  punct  de  vedere  al  atribuțiilor 
personale,  elementele  care  influențează  complexitatea 
sunt  datorate  zonei  de  toleranța  față  de  ambiguitate: 
nevoia  de  închidere  cognitivă,  de  exemplu,  ca  tendința 
de a căuta un răspuns clar și definit în fiecare situație de 
incertitudine  sau  confuzie,  este  plasată  la  capătul 
complexității  minore  a  continuumului  reprezentărilor 
identității  sociale,  deoarece  o  suprapunere  redusă  între 
in-group-urile care caracterizează un individ poate duce 
cu ușurință la situații de comparație cu alți indivizi care 
pot apărea simultan ca membri ai unui in-group și a unui 
out-group. 
Cu  toate  acestea,  dacă  factorii  menționați  pot 
provoca  efecte  pe  termen  lung  despre  accesibilitatea 
cronică  de  reprezentări  complexe  ale  identității  sociale 
sunt  luate  în  considerație  și  o  serie  de  elemente 
situaționale  și  de  context  care  pot  influența,  cel  puțin 
temporar, atât importanța anumitor identități sociale, cât 
și resursele cognitive necesare pentru a le recunoaște și 
a  le  integra.  În  primul  rând,  știm  că  indivizii  tind  să 
acorde  atenție  deosebită  caracteristicilor  care-i  fac 
membrii  ai  unui  in-group  diferit  de  altele  și,  prin 
urmare,  baza  proceselor  de  categorisire  poate  fi 
modificată în funcție de contextul în care este încadrată 
în  scopul  atingerii  acestui  obiectiv  [8,  p.  15-25].  În 
situațiile  în  care  caracterul  distinctiv  al  unui  in-group 
anumit este ridicat apartenența la acest grup preia un rol 
dominant  în  reprezentarea  identității  sociale  și,  prin 
urmare,  abordează  extremitatea  complexității  scăzute  a 
continuumului.  În  general,  apartenențele  la  grup  devin 
mai  importante  în  momentul  în  care  permit  o 
interpretare  coerentă  și  semnificativă  a  contextului 
social în care se află, de aceea, conștientizarea prezenței 
mai multor identități sociale diferite și integrate necesită 
o procesare cognitivă mai profundă și precisă a situației 
și,  prin  urmare,  o  supraîncărcare  cognitivă  poate 
modifica 
accesibilitatea 
anumitor 
informații, 
direcționând  reprezentarea  identității  sociale  a 
individului  spre  extremitatea  mai  puțin  complexă.  S. 
Roccas  și  M.  B.  Brewer,  aplică  aceeași  linie  de 
raționament efectului de stres, bazându-se, în special, pe 
dovada  că  indivizii,  într-o  stare  de  anxietate, 
demonstrează  o  reducere  a  resurselor  cognitive  și  că 
suferința provoacă o îngustare a atenției pentru care fapt 
indivizii  tind  să  se  concentreze  pe  caracteristicile 
centrale  și  proeminente  ale  unui  stimul,  neglijând 
caracteristicile  periferice:  în  termenii  de  reprezentare  a 
identității sociale, acest lucru ar însemna să-și perceapă 
apartenențele  la  grup  ca  suprapuse,  în  general,  datorită 
unei  atenții  reduse  la  dimensiunile  pe  care  acestea  se 
diferențiază [23, p.88-106]. În cele din urmă, o situație 
de  amenințare  a  unui  grup  de  apartenență  poate  avea 
consecințe  asupra  reprezentării  identității  în  mai  multe 
moduri. În primul rând, va tinde să mărească importanța 

 
159
 
 
in-group-ului amenințat față de alte in-group-uri pe care 
individul le are la dispoziție (întotdeauna prin principiul 
de interpretare coerentă a contextului social al teoriei de 
autocategorisire)  [28,  p.15-40].  Creșterea  importanței 
poate avea drept rezultat o poziție dominantă temporară 
a  identității  amenințate,  reducând  astfel  diferențierea 
dintre  posibilele  identități subordonate  unui singur out-
group  aflat  în  opoziție  cu  identitatea  percepută  drept 
primară.  În  plus,  prezența  unei  condiții  de  amenințare 
poate genera stres și, în conformitate cu cele de mai sus, 
poate diminua resursele cognitive ale individului și, prin 
urmare, simplifică în continuare reprezentarea structurii 
diferitor apartenențe la grup. 
În  concluzie,  reieșind  din  complexitatea  identității 
sociale  și  toleranța  față  de  membrii  out-group-ului, 
putem  afirma  că  identitatea  socială  simplă  corespunde 
unei  percepții  simplificate  a  apartenențelor  la  grupul 
altora, de aceea, cine este membru al out-group-ului pe 
o dimensiune, devine membru al out-group-ului pe toate 
celelalte,  în  timp  ce  o  identitate  socială  complexă 
presupune recunoașterea unei suprapuneri parțiale  între 
in-group-urile  din  care  face  parte  și,  în  consecință, 
extinderea acestui tip de recunoaștere și asupra celor ce 
sunt membri al out-group-ului pe o anumită dimensiune. 
Totodată,  există  mai  multe  elemente  în  favoarea 
ipotezei  că  o  reprezentare  complexă  a  propriului  sine 
social  poate  influența  atitudinea  intergrupală  în  sensul 
unei  reduceri  a  discriminării.  Prezența  categorisirilor 
încrucișate  mărește  complexitatea  proceselor  de 
categorisire  socială,  deoarece  reduce  diferențele 
perceptibile  dintre  in-group  și  out-group,  încât 
asimilarea intra-grupală și contrastul intergrupal tind să 
contrabalanseze.  Astfel,  suprapunerea  apartenențelor  la 
grupuri  diferite  reduce  semnificația  în  sine  a 
comparației  dintre  inter-group-uri  și  importanța  unei 
singure  identități  sociale  pentru  nevoile  de  apartenență 
în definirea precisă a sinelui unui individ.