Vector european

Consecinţele psihosociale ale privării de libertate. 
Din  punct  de  vedere  psihosocial,  libertatea  constituie 
pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de 
a  alege  între  mai  multe  alternative,  libertatea  umană 
reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere 
condiţionează  formarea  şi  manifestarea  echilibrată  a 
personalităţii.  Efectele  limitării  libertăţii  perturbă 
evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru 
apariţia  şi  amplificarea  unor  tulburări  psihice  şi 
psihosociale.  Afectând  întreaga  personalitate,  punându-
şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de 
libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei 
sociale. 
Pe  parcursul  vieţii,  la  orice  persoană  pot  să  apară 
împrejurări  în  care  aceasta  sa  fie  privată  de  libertate 
pentru anumită perioadă. 
O  formă  aparte  a  restrângerii  libertăţii  o  reprezintă 
reacţia  socială  faţă  de  persoanele  care  încalcă  legea 
penală  şi  se  concretizează  în  pedeapsa  cu  privare  de 
libertate într-un loc de detenţie. 
Privarea  de  libertate  prin  executarea  unei  pedepse 
penale  într-un  penitenciar  reprezintă  o  situaţie  specială 
deosebit  de  complexă.  Privarea  de  libertate  într-un 
penitenciar  nu  presupune  izolarea  totală  a  infractorului 
şi  nu  are  ca  scop  producerea  de  suferinţe  fizice  şi 
psihice,  ci  reprezintă  o  măsură  de  constrângere  şi  un 
mijloc  de  reeducare,  în  scopul  prevenirii  săvârşirii  de 
noi  infracţiuni.  În  ţara  noastră  sistemul  pedepsei 
privative  de  libertate  are  ca  elemente  esenţiale  regimul 
de  deţinere  în  comun  şi  reeducarea  prin  muncă  a  celor 
ce  au  încălcat  legea.  Prin  privarea  de  libertate  nu  se 
urmăreşte dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi 
reintegrarea lor socială [6]. 
Luând 
în 
considerație 
toate 
aspectele 
particularităților  psihologice  ale  infractorilor  au  fost 
stabilite  anumite  caracteristici  comune  specifice  tuturor 
celor ce încalcă legea și anume: instabilitatea emoțional-
afectivă,  inadaptare  socială,  sensibilitate  sporită, 
duplicitate  comportamentală,  imaturitate  intelectuală, 
frustrare,  complex  de  inferioritate,  egocentrism, 
labilitate, agresivitate, indiferență afectivă, etc. 
În noile condiţii ale societăţii noastre legislaţia caută 
să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care 
reeducarea  să  fie  rezultatul  îmbinării  activităţii  utile 
depuse  de  deţinuţi  cu  acţiunile  educative  exercitate 
asupra  lor.  Efectul  pozitiv  al  acestor  acţiuni  duce,  în 
unele cazuri, la eliberarea condiţionată. 
Administraţia  penitenciarelor  are  obligaţia  de  a 
îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative, de 
la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi 
culturale  de  toate  genurile,  acestea  având  ca  scop 
pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în 
viaţă socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie 
a  infractorilor  după:  sex,  vârstă,  natură  infracţiunii, 
durata pedepsei, starea de recidivă şi după receptivitatea 
la  activităţile  de  reeducare.  Conform  practicii 
penitenciare actuale, separarea deținuţilor după criteriile 
amintite  constituie  baza  diferenţierii  tratamentului 
aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie. 
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor 
psihice  şi  psihosociale  ce  se  manifestă  în  locurile 
privative  de  libertate  se  impune  o  tratare  diferenţiată  a 
regimului de arest şi a celui de penitenciar. 
Pentru  a  se  asigura  buna  desfășurare  a  procesului 
penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de 
la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea 
pedepsei  se  poate  lua  faţă  de  această  măsură  arestării 
preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată 
preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia 
penală. 
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care 
se  găsesc  în  arestul  unităţilor  de  poliţie  prezintă 
manifestări  şi  conduite  specifice.  În  stare  de  arest 
presiunea  psihică  şi  psihosocială  este  deosebit  de 
puternică.  Controlul  strict  al  comportamentului, 
impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă 
a  fluxului  comunicațional  cu  exteriorul,  generează  la 
deținuți  stări  tensionale  accentuate.  Acestea  sunt  în 
multe  situaţii  amplificate  de  stările  de  incertitudine 
care-l  cuprind  pe  arestat,  el  neştiind  care  este  stadiul 
urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi 
pedeapsa [2]. 
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor 
arestaţi  sunt,  de  cele  mai  multe  ori,  de  o  manifestare 
extremă.  Astfel,  deținutul  fie  că  se  închide  în  sine,  se 
inhibă,  fie  că  manifestă  comportamente  agresive. 
Limitele  dintre  cele  două  forme  de  reacţii 
comportamentale  nu  sunt  rigide,  deținutul  trecând  ușor 
de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută 

 
133
 
 
a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor auto-
agresive  (automutilări,  tentative  de  sinucidere,  uneori 
sinucideri).  Asemenea  comportamente  nu  pot  fi 
generalizate. Există categorii de arestaţi care simulează 
comportamentele  auto-agresive,  în  scopul  de  a 
impresiona şi deruta organele de urmărire penală. 
Daca  în  general  cele  arătate  sunt  valabile  în  cazul 
persoanelor  deținute  pentru  prima  dată,  în  cazul 
recidiviştilor,  care  de  multe  ori  ştiu  precis  dacă  vor  fi 
condamnaţi  sau  nu,  cunoscând  uneori  până  în  detaliu 
încadrarea  juridică  a  faptei  lor,  precum  şi  pedeapsa  pe 
care o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre 
efortul de a face o impresie bună anchetatorilor [4]. 
Infractorul  ajuns  pentru  prima  data  în  penitenciar 
poate  fi  considerat  traumatizat  din  punct  de  vedere 
psihologic.  El  intră  pe  poarta  penitenciarului  tensionat 
deja  de  contactul  cu  autorităţile  judiciare,  de 
desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de 
ambianţa  familială,  profesională,  de  limitarea  spaţiului 
de mişcare şi de folosire a timpului liber. 
 La  acestea  se  adaugă  şi  alte  elemente  frustrante 
caracteristice  noului  mediu  în  care  a  intrat,  deoarece 
penitenciarul  dispune  de  particularităţile  specifice  cu 
influenţă  negativă  asupra  integrării  psihosociale  a 
deţinutului primar. 
O  primă  particularitate  este  legată  de  înlăturarea 
simbolurilor 
exterioare 
ale 
personalităţii 
prin 
obligativitatea  purtării  uniformei  de  deţinut,  care 
standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele 
individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene. 
Restrângerea 
modalităţii 
fizice, 
psihice 
şi 
psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului 
de  penitenciar,  sărăcia  vieţii de  relaţie  având  implicaţii 
profunde  asupra  capacităţii  persoanei  de  a-şi  exprima 
rolurile  normale,  reducând  simţitor  posibilitatea  de 
interacţiune psihosocială. 
 
Relaţiile  impersonale,  activitatea  controlată, 
regimul  strict,  desfăşurarea  monotonă  a  programului 
zilnic  ca  şi  distanţa  psihosocială  dintre  deţinut  si 
personalul (cadrele) penitenciarului constituie un alt set 
de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de 
cele  mai  multe  ori  de  către  deţinutul  primar  ca  o 
atingere a integrităţii sale. 
 De  obicei,  se  consideră  că  integrarea  la  viața  de 
penitenciar  nu  este  niciodată  totală.  La  început 
integrarea deținutului în mediul penitenciar este forțată, 
la  mijlocul  detenției  este  aproape  totală,  iar  cu  puțin 
timp înainte de eliberare poate să apară o ușoară atașare 
față de ambianța de penitenciar. 
În 
cadrul 
acestor 
etape 
apar 
manifestări 
comportamentale caracteristice vieții în detenție, numite 
reacții față de încarcerare, cum ar fi:  
•  stările depresive (agitația anxioasă),  
•  halucinații  auditive  și  vizuale  pe  teme  delirante 
de persecuție sau grațiere,  
•  stări confuzionale,  
•  dezorientare temporal-spațială,  
•  cefalee, somn agitat, coșmaruri,  
•  crize accentuate de agresivitate. 
În  mediul  carceral  pot  să  apară  și  unele  reacții 
comportamentale anormale cum ar fi:  
•  refuzul hranei,  
•  tatuajul,  
•  automutilarea etc. 
Refuzul  hranei  în  mediul  carceral  are  o  valoare 
simbolică  prin  care  deținutul  vrea  să  arate  că  este  gata 
pentru  sacrificiul  suprem  în  caz  că  nu  i  se  satisfac 
anumite  cereri.  Aceste  cereri  (revizuirea  pedepsei, 
suplimentarea  unor  drepturi,  acordarea  unor  concesii 
etc.) I se par justificate, deși regimul la care este supus 
corespunde  normativelor  în  vigoare.  Ca  formă  de 
comportament,  refuzul  hranei  reprezintă  un  element 
spectacular  prin  care  deținutul  vrea  să  atragă  atenția  și 
admirația  celor  din  jur.  De  obicei,  el  nu  durează  mult, 
neavând suficiente rațiuni  care să-l susțină. 
Tatuajul  are  o  frecvență  destul  de  ridicată  printre 
deținuți  și  constă  în  înțeparea  cu  acul  și  introducerea 
unui  colorant  insolubil  sub  forma  unor  figuri,  nume, 
date,  devize,  ornamente,  personaje  etc.  Unele  tatuaje 
reflectă  profesia  individului,  altele  dorințele,  amintirile 
sau  aventurile  sale.  Tatuajul  poate  fi  mic  (o  singură 
figură,  un  cuvânt)  sau  multiplu.  De  obicei  se  aplică  pe 
antebraț, braț și piept, dar se mai aplică și în zone puțin 
vizibile  (fese,  fața  internă  a  coapselor  etc.).  Deținuții 
care își aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o 
slabă  inserție  socială,  o  structură  psihopată,  alții  din 
curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin. 
Automutilările  apar  la  deținuții  care  trec  prin  stări 
de  melancolie  anxioasă  și  cu  delir  mistic,  în  unele 
deliruri  cronice,  la  hiperemotivi  și  la  cei  cu  un  nivel 
scăzut al inteligenței. 
 
Automutilarea,  asimilată  motivațional  cu 
suicidul  și  refuzul  alimentar,  este  o  tulburare  a 
instinctului  de  conservare  și  constă  în  modificarea 
brutală  și  paradoxală  a  conduitei,  adesea  sub  impulsul 
delirului  și  halucinației.  Formele  de  automutilare  sunt 
numeroase  și  variate:  sacrificarea  tegumentelor, 
enuclearea  unui  ochi,  amputarea  unui  deget,  arderea 
unui membru, tăierea limbii etc. 
Deţinuţii,  de  cele  mai  multe  ori,  urmăresc  un 
tratament  mai  bun  prin  zilele  de  spitalizare  ce  vor  fi 
obţinute. 
Deţinutul  recidivist  își  cunoaște  drepturile  şi 
îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent repede 
în mediul carceral. În relaţiile cu cadrele penitenciarului 
aceștia  par,  de  obicei,  conformişti  şi  supuşi.  Cea  mai 
mare parte a recidiviștilor manifestă, însă, doua tipuri de 
comportamente:  unul  de  simulare  a  supunerii  față  de 
regimul  de  penitenciar,  cu  "valoare"  pentru  cadrele 
penitenciarului,  altul  de  dominare  a  celorlalți  deținuți 
prin  mijloace  specifice  grupurilor  de  detenție.  De 
regulă,  deținuții  recidiviști  sunt  refractari  la  ordine, 
provoacă  scandaluri  cu  ceilalți  deținuți,  sunt  ostili  față 
de  cadrele  penitenciarului,  manifestă  tendința  de  a 
obține beneficii și uneori de a evada. 
Prizonizarea  constă  din  adoptarea  unei  atitudini 
ostile  (fățișă  sau  ascunsă)  față  de  personalul  închisorii, 
față  de  lumea  "din  afara"  și,  concomitent,  dezvoltarea 

 
134 
 
unei loialități față de ceilalți deținuți. În această situație 
deținutul  va  încerca  sa  se  integreze  în  grupul  informal 
de  deținuți  și  se  va  supune  necondiționat  liderului 
informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele 
penitenciarului. 
Stanton  Wheeler  subliniază  ca  fenomenul  de 
prizonizare,  de  integrare  in  grupul  deținuților,  de 
identificare  cu  subcultura  carcerala  este  doar  o  prima 
faza  in  evoluția  deținutului,  deoarece  in  cea  de-a  doua 
faza a perioadei de detenție se poate observa fenomenul 
de  desprizonizare.  Cu  alte  cuvinte,  cu  cat  deținutul  se 
apropie de momentul eliberării, el tinde sa adopte un rol 
tot  mai  apropiat  de  ceea  ce  este  dezirabil  din  punct  de 
vedere social [4]. 
Reeducarea deţinuţilor 
Potrivit  cadrului  legal  actual  de  executare  a 
pedepselor,  reeducarea  deținuților  se  bazează  pe 
obligația  acestora  de  a  desfășura  o  activitate  utilă,  pe 
posibilitatea  lor  de  a  se  califica  sau  recalifica  într-o 
meserie și de a participa la activități cultural-sportive și 
educative. 
Pedeapsa privativă de libertate se aplica în raport de 
fapta și nu de făptuitor, neexistând suficientă preocupare 
pentru cunoașterea complexă a personalității individului 
(condițiile  în  care  s-a  format,  a  trăit,  împrejurările  în 
care a comis fapta etc.). 
Detenția  trebuie  să  reducă,  pe  cât  posibil, 
traumatizarea  psihică  a  persoanei  condamnate, 
prevenind 
apariția 
unor 
perturbări 
emoționale 
manifestate  prin  idei  obsesive,  infantilism,  idei 
suicidare,  comportamente  violente,  și  să  încurajeze 
acele  atitudini  și  aptitudini  care  să  permită  o  reinserție 
normală  a  acestora  în  societate.  În  consecință,  un 
principiu  fundamental  al  acțiunii  de  resocializare  și 
tratament  al  delincvenților  îl  reprezintă  normalizarea, 
prin  apropierea  pe  cât  posibil,  a  condițiilor  vieții  din 
penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia [1]. 
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv 
central  recuperarea  celor  care  au  comis  acte  antisociale 
și  pregătirea  lor  pentru  reintegrarea  în  viața  socială. 
Deosebit de important pentru procesul de reeducare este 
instituirea  și  aplicarea  în  mod  corespunzător  a  unui 
sistem  de  stimulare-recompensare  și  sancționare  după 
caz.  Un  factor  care  influențează  eficiența  activității  de 
reeducare  îl  constituie  și  aplicarea  justă  a  eliberării 
condiționate. 
Strategia  recuperativă  trebuie  să  pornească  de  la 
cunoașterea  particularităților  psiho-individuale  și 
psihosociale  ale  deținuților  precum  și  a  condițiilor  care 
au  determinat  săvârșirea  actului  infracțional  în  vederea 
diagnosticării  gradului  de  periculozitate  pe  care  îl 
prezintă și a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz 
în parte. 
 
Cunoașterea deținuților trebuie sa fie un proces 
continuu care  să  se  realizeze  pe  tot parcursul detenției, 
urând  ca  datele  obținute  sa  fie  permanent  controlate  și 
îmbogățite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, să 
poată  fi  reorientată  în  funcție  de  noile  aspecte  care 
intervin.  Activitatea  de  cunoaștere  a  deținutului  se 
finalizează 
printr-un 
psihodiagnostic 
(profilul 
psihocomportamental),  în  care  sunt  evidențiate  atât 
aspectele pozitive ale personalității sale, cât și aspectele 
negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi 
schimbate,  precum  și  posibilitățile  de  participare 
efectivă a deținutului la propria sa reeducare [4]. 
 
 
Referințe bibliografice: 
1.  Banciu, D.,”Control social și sancțiuni sociale” ed. Hyperion XXI, București, 1992 
2.  Butoi, T.,  “Psihologie judiciară”, ed. Fundația România de Maine, Univ. ”Spiru Haret”, București 2004 
3.  Cressey, D. „Prison Organisation”, ed. John Wiley, New York,1958 
4.  ”Detențiașiconsecințelepsihologice ale privării de libertate”,  
https://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/detentia-si-consecintele-psihologice-ale-privarii-de-libertate-41721.html
 
5.  Ellenberger, H.F.,Reflexionssurl`etude scientifique de la prison”, in Annales Intern de criminology, vol. 10, nr. 
2, 1971 
6.  Florian Gh,. Psihologie penitenciară: studii şi cercetări, Oscar print, Bucureşti,2001 
7.  Greene, M..1988 ”The dialectic of freedom”. New York: Teachers College Press, 152 pg 
 
 
 
CZU 159.95 
DIMENSIUNILE ESENŢIALE ALE CREATIVITĂŢII UMANE 
 
DODON Daniela,  
Psiholog, Prof.,  
Școala Gimnazială Catolică Sf. Petru, 
 Canada 
 
REZUMAT 
Indiferent de modul de abordare se pot identifica două note definitorii ale creativităţii: noutate şi valoare. Noutatea 
poate  să  se  situeze  la  diferite  niveluri  fiind  evaluată  prin  distanţa  dintre  punctul  de  plecare  -  produsul  nou  obţinut, 

 
135
 
 
această distanţă reprezentând de fapt cota de originalitate. Creativitatea ca proces şi activitate hipercomplexă are atât o 
valoare individuală, cât şi una socială superioară. Creativitatea individuală este o premisă a creativităţii sociale. 
Cuvinte-cheie:  creativitatea  umană,  imaginaţie,  inspiraţie,  talent,  supradotare,  comportament,  activitate  psihică 
creativă, structură a personalităţii, creativitate de grup. 
 
THE ESSENTIAL DIMENSIONS OF HUMAN CREATIVITY 
DODON Daniela,  
Psychologist, Prof.,  
St. Peter's Catholic Secondary School, 
Canada 
 
SUMMARY 
Regardless of the approach, two defining notes of creativity can be identified: novelty and value. The novelty can be 
located at different levels being evaluated by the distance between the starting points - the new product obtained, this 
distance  representing  in  fact  the  quota  of  originality.  Creativity  as  a  process  and  hyper-complex  activity  has  both  an 
individual value and a higher social value. Individual creativity is a premise of social creativity. 
Key  words:
 
human  creativity,  imagination,  inspiration,  talent,  gift  giving,  behavior,  creative  psychic  activity, 
personality structure, group creativity. 
 
Actualitatea temei de cercetare. Astăzi traversăm o 
perioadă  dificilă  de  schimbări  radicale,  care  au  cuprins 
toate  sferele  de  viaţă  şi  de  activitate.  Societatea  se 
confruntă  cu  o  restructurare  dificilă,  în  mare  măsură 
contradictorie,  dar  istoric  inevitabilă.  În  viaţa  socio-
politică  se  definitivează  trecerea  de  la  totalitarism  la 
democraţie,  în  viaţa  economică  -  de  la  sistemul 
administrativ  de  comandă  la  economia  de  piaţă.  În 
învăţământul public se trece de la pedagogia restrictivă 
la  pedagogia  în  care  se  respectă  individualitatea  şi 
independenţa  fiecărui  pedagog.  În  ceea  ce  priveşte 
schimbarea radicală a societăţii, economiei, învăţămân-
tului, culturii şi a întregului mod de viaţă, locul central îl 
ocupă restructurarea managerială [10, p.7]. 
Scopul  cercetării  constă  în  analiza  dimensiunilor 
teoretice privind creativitatea umană. 
Rezultate  şi  discuţii.  Termenul  „creativitate”  se 
referă  la  procesele  mintale  care  duc  la  soluţii,  idei, 
concepte, expresii artistice, teorii sau produse care sunt 
unice  şi  inedite.  Creativitatea  este  foarte  dificil  de 
evaluat,  deoarece  este  un  subiect  extrem  de  divers,  în 
care  există  multe  moduri  diferite  de  manifestare,  şi 
deoarece  este  în  mare  parte  neexplorată  la  foarte  mulţi 
oameni.  Funcţiile  creative  sunt  controlate  de  emisfera 
dreaptă  a  creierului omenesc, partea  din creier utilizată 
mai  puţin  de  majoritatea  oamenilor,  spre  deosebire  de 
procesele  de  gândire  ale  emisferei  stângi,  care  sunt 
caracterizate  prin  ordine,  secvenţialitate  şi  logică  [2, 
p.146].  
Termenul  creativitate  a  pătruns  în  dicţionarele  de 
specialitate  după  1950.  Până  atunci,  manifestările  de 
creativitate  au  fost  desemnate  prin  alţi  termeni,  precum 
imaginaţie,  inspiraţie,  talent,  supradotare.  Etimologic, 
termenul creativitate provine din latinescul „creare - a 
naşte,  a  zămisli,  a  crea,  a  făuri”,  G.  Allport  fiind  cel 
care îl introduce în limbaj, cu sensul de capacitate de a 
genera  noul  dispoziţie  generală  a  personalităţii.  Astfel, 
termenul  de  creativitate  desemnează  procesul  de 
zămislire,  făurire,  rostirea  a  ceva  nou,  original.  În 
psihosociologie  conceptul  de  creativitate  cuprinde  o 
diversitate  de    accepţiuni:  „comportament”  şi 
„activitate 
psihică 
creativă”, 
„structură 
a 
personalităţii”, „creativitate de grup” [8, pp.12-13].  
În  sens  larg,  concepem  creativitatea  ca  activitate 
conjugată,  proces  prin  care  se  focalizează,  într-o 
sinergie de factori biologici, psihologici, sociali, întreaga 
personalitate  a  individului,  implicate  în  producerea 
ideilor  sau  a  produselor  noi,  originale,  cu  sau  fără 
utilitate şi valoare socială. 
În  sens  restrâns  prin  creativitate  înţelegem 
aptitudinea  (capacitatea)  persoanei  de  a  genera  idei  şi 
produse:  a)  noi;  b)  originale  şi  c)  valoroase. 
Nenumăratele  denumiri  metaforice  exprimă  concepţiile 
diverşilor autori asupra creativităţii, pe care le redăm în 
tabelul nr. 1.: 
 
Tabelul 1. Concepţiile autorilor despre termenul de creativitate 
Autor 
Concepţia autorilor 
R.B.Cattell 
„inteligenţă fluidă” 
J. Guilford 
„gândire divergentă” 
J. Bruner 
„rezolvare specifică de probleme”, „rezolvare de probleme slab structurate” 
Th. Ribot 
„imaginaţie creatoare” 
A. Osborn 
„imaginaţie constructivă” 
Fr. Bartleit 
„gândire autonomă” 
 
J.  Dewey  şi  G.  W.  Allport  au  propus  o  altă  viziune 
asupra  creativităţii  -  omul  dispune  de  un  potenţial,  iar 
datoria educaţiei este să-l descopere şi să-l dezvolte. 
Termenul „creativitate” se referă la procese mentale 

 
136 
 
ce  duc  la  soluţii,  idei,  concepte,  forme  artistice,  teorii 
sau  produse  care  sunt  unice  sau  inedite.  Uneori 
creativitatea este numită „a opta inteligenţă”. Ca rezultat 
al  cercetărilor  întreprinse  în  anii  1960  de  neurologul 
american  Roger  Wolcott  Sperry  (1913-1994),  a  devenit 
clar  că  funcţiile  creative  omeneşti  sunt  controlate  de 
emisfera  cerebrală  dreaptă.  Aceasta  este  partea  din 
creier folosită mai puţin de majoritatea oamenilor, spre 
deosebire de procesele de gândire ale emisferei cerebrale 
stângi, care se caracterizează prin ordine, secvenţialitate 
şi  logică  şi  care  este  responsabilă  printre  altele  pentru 
abilităţile numerice şi verbale [1, p.91].  
Astfel  în  figura  nr.  1.  prezentăm  dimensiunile 
esenţiale ale creativităţii umane. 
Creativitatea este capacitatea esenţială şi integrală a 
persoanei,  rezultată  din  activitatea  conjugată  a  tuturor 
funcţiilor  sale  psihice  (intelectuale,  afective,  volitive), 
conştiente  şi  inconştiente,  native  şi  dobândite  de  ordin 
biologic,  psihofiziologic  şi  social,  implicată  în 
producerea ideilor noi, originale şi valoroase [4, p.16].  
Începând  cu  anul  1967  au  apărut  primele  lucrări 
teoretice  consacrate  în  mod  specific  şi  direct 
creativităţii:  M.  Bejat  (1971),  Al.  Roşca  (1967),  P. 
Popescu-Neveanu (1971). 
Studiile  şi  cercetările  experimentale  au  luat 
amploare  după  1970,  ele  având  drept  obiective  finale 
evaluarea şi stimularea creativităţii în diferite domenii: 
-  psihologia şcolară educaţională şi a dezvoltării – 
P.  Constantinescu  (1970),  R.  Mihalevici  (1977),  Gr. 
Nicola  şi  alţii  (1981),  I.  Mânzat  (1981),  A.  Stoica 
(1983),  R.Golu  (1985),  P.  Popescu  (1991),  M.  Dincă 
(1993), M. Caluschi (1994); 
-  psihologia 
creaţiei 
ştiinţifice  şi  tehnice, 
psihologia  organizaţională  -  P.  Popescu-Neveanu 
(1977),  Al.  Roşca  (1981),  M.  Roco  (1979,  1985),  V. 
Belous  (1991),  M.  Golu  (1993),  S.  Chelcea  (1990, 
1994), A. Neculau (1991, 1999), M. Zlate (1999, 2000); 
-  psihologia artei - S. Marcus, Gh. Neacşu (1970), 
U. Şchiopu (1992) [8, p. 16].  
Creativitatea  a  fost  definită  şi  investigată  sub  mai 
multe  dimensiuni,  cele  mai  frecvente  fiind:  1) 
caracteristică  a  persoanelor;  2)  caracteristică  a 
produselor şi 3) creativitatea ca proces mental. Spunem 
despre o persoană că este creativă dacă are capacitatea de 
a 
rezolva 
probleme 
în 
moduri 
noi, 
eficiente/corecte/estetice  şi  valorizate  social.  Produsele 
creative sunt cele care oferă noi cunoştinţe şi tehnologii (în 
ştiinţă), noi concepte şi experienţe (în artă) sau modifică 
dinamici 
sociale. 
Creativitatea 
ca 
proces 
se 
caracterizează  prin  gândire  divergentă,  idei  multiple  şi 
noi conexiuni [9,  p.147].  
Creativitatea  nu  înseamnă  doar  receptarea  şi 
consumul de nou, ci în primul rând crearea noului. După 
C. Rogers (1961),adaptarea creativă naturală pare a fi 
singura  posibilitate  prin  care  omul  poate  ţine  pasul  cu 
schimbarea  caleidoscopică  a  lumii  sale.  În  condiţiile 
ratei actuale a progresului ştiinţei, tehnicii şi culturii, un 
popor  cu  un  nivel  scăzut  al  creativităţii,  cu  o  cultură 
limitată nu va putea rezolva eficient problemele cu care 
se  confruntă.  Dacă  oamenii  nu  vor  realiza  idei  noi  şi 
originale în adaptarea lor la mediu, atunci popoarele lor 
nu ar mai fi competitive în plan internaţional [8,  p.11].  
A. Munteanu concepe  creativitatea  ca pe un proces 
prin  care  se  socializează  într-o  sinergie  de  factori 
(biologici,  psihologici,  sociali)  întreaga  personalitate  a 
individului  şi  care  are  drept  rezultat  o  idee  sau  un 
produs  nou,  original,  validat  social.  Creativitatea  este 
procesul  prin  care  se  focalizează,  într-o  sinergie  de 
factori 
(biologici, 
psihologici, 
sociali), 
întreaga 
personalitate  a  individului  şi  care  are  drept  rezultat  o 
idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate şi 
valoare 
socială” 
[5, 
p.44]. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 
137