Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global
Yüklə 0,51 Mb.
|
|
Bibliografie
FENOMENUL GENIALITĂŢII: ORIGINI ŞI ASPECTE PSIHO-SOCIALE Dorin Damaşcan (Cond. şt.: dr. hab în şt. filos., prof. univ., acad. Teodor N. Ţîrdea) Summary Giftedness phenomenon: origins and psycho-social aspects Giftedness is a comparatively less investigated and unforeseeable and hardly controlled phenomenon. There are three possible ways of gifted person's development: manifestation of creative potential, stabilisation of skills at a certain level, loss or cessation of giftedness. The develoment of a gifted person is a complex process, influenced by both genetical and environmental factors. If the heredity factor is quite out of our influence, then environmental and social factors could be modified to obtain a full capitalisation of genius' creative potential. These goals could be reached by organisation of an adequate education and suitable job offers. Rezumat Genialitatea este un fenomen relativ puţin studiat, imprevizibil şi dificil de controlat. Există trei direcţii posibile de dezvoltare a unei persoane geniale: manifestarea potenţialului creator, stabilizarea aptitudinilor la un anume nivel, pierderea/epuizarea aptitudinilor. La dezvoltarea unei personalităţi geniale contribuie atât factorii genetici, cât şi cei de mediu. Dacă componenta ereditară la momentul actual este practic neinfluenţabilă, atunci factorii sociali şi de mediu pot fi modelaţi pentru a obţine o valorificare cât mai completă a potenţialului omului de geniu. Aceste obiective pot fi atinse prin organizarea unei instruiri corespunzătoare şi plasarea în câmpul muncii conform calificărilor obţinute. Psihologii au fost interesaţi dintotdeauna mai mult de devierile patologice de la normă, iată de ce există mai multe studii asupra skizofreniei sau depresiei, decât asupra supradotării. Pentru prima oară originile genialităţii au început să fie studiate pe un teren ştiinţific de către Terman în 1925 [28]. Acesta oferă şi o primă definiţie a genialităţii, considerând dotată orice persoană aflată în 1% superior din numărul populaţiei, ca criteriu de diferenţiere servind abilităţile intelectuale generale. Prin urmare, la baza genialităţii este pusă inteligenţa. Însă, deşi studiul lui Terman era cu adevărat valoros pentru cei interesaţi de inteligenţă ca fenomen, el totuşi nu a reuşit să stabilească natura genialităţii. DeHaan şi Havighurst [5] definesc talentul ca atingerea unor rezultate extraordinare în unul din următoarele domenii: abilităţi intelectuale, gândire creativă, abilităţi ştiinţifice, liderism, abilităţi mecanice sau abilităţi artistice. Gardner [11] face o tentativă de a unifica conceptele de «genial» şi «talentat», presupunând existenţa câtorva tipuri de inteligenţă: lingvistică, logico-matematică, muzicală, somato-kinestezică, spaţială, interpersonală şi intrapersonală. Moenks [20] dezvoltă teoria celor «trei inele» cu privire la supradotare, emisă încă de Renzulli [25] şi include printre determinativele genialităţii influenţa exercitată de colegi, părinţi şi profesori. Una din cele mai reuşite încercări de definire a genialităţii îi aparţine lui Gagné [9]. Acesta face pentru prima oară o diferenţiere netă a dotării (giftedness) de talent (talent), promovând însă şi originea lor comună. Deasemenea, modelul propus de acesta precizează rolul factorilor interni şi ai celor de mediu în dezvoltarea (catalizarea) sau inhibarea genialităţii şi a talentului. Prin simplitatea şi aplicativitatea sa DMGT-ul (Differentiated Model of Giftedness and Talent) lui Gagné este unul din cele mai bune modele. Şi în sfârşit, modelul actiotop, propus de Ziegler [33] acordă factorilor de mediu importanţa primordială în dezvoltarea genialităţii. Ziegler face o analogie între tipul de interacţiune «specie + mediu = biotop», caracteristic biocenozelor, şi modelul de interacţiune «individ + domeniul de manifestare al talentului acestuia = actiotop». Acest model este bine argumentat teoretic, însă nu are la bază un studiu experimental propriu care ar confirma ipotezele expuse. În plus, a fost stabilită cu certitudine predispoziţia ereditară spre genialitate, ce se manifestă tot mai pregnant odată cu înaintarea în vârstă [19] (40% similitudine a IQ-ului la gemenii monozigoţi preşcolari, 60% - la adolescenţi, 80 – la adulţi). Deasemenea a fost stabilită dezvoltarea supranormală a emisferei drepte, în special a lobului frontal, la multe din persoanele dotate. Drept cauză a fenomenului este incriminată hiperexpresia genei rs+ [12] însoţită de creşerea afinităţii receptorilor testosteronici ai emisferei drepte [6]. Această iregularitate a amplasării receptorilor pentru testosteron a fost stabilită doar la indivizii de sex masculin [13]. Iată de ce se poate afirma cu certitudine că genialitatea nu este doar un produs al acţiunii mediului asupra individului pe parcursul dezvoltării sale postnatale. În continuare, pentru a nu exista ambiguităţi legate de terminologia utilizată, vom stabili următoarele definiţii consensuale:
Continuă să fie utilizat pe larg IQ-ul ca indice cantitativ al dotării. Astfel, o persoană cu un IQ cuprins între 130-150 se consideră moderat dotată, 150-180 – înalt dotată, 180 şi mai mult – profund dotată. [15]. Această clasificare este totuşi utilă, pentru că, spre exemplu, rezultatele studiilor efectuate pe copiii moderat dotaţi nu pot fi extinse asupra copiilor înalt şi, mai ales, profund dotaţi, aceştia din urmă deosebindu-se de copiii moderat dotaţi tot atât de mult pe cât se deosebesc cei din urmă de copiii obişnuiţi. Putem aduce aici exemplul lui Jonathan Estrada, care a început să vorbească la vârsta de 9 luni, avea la 2 ani vocabularul unui copil de 8 ani şi jumătate, iar la şapte ani manifesta o mare curioziate intelectuală şi o pasiune pentru geografie.[23]. Adevăratele dificultăţi se ivesc în momentul în care copiii dotaţi încep a frecventa şcoala. În clasele obişnuite aceştea sunt deseori ostracizaţi de către colegi. În plus deseori se simt plictisiţi din cauza stimulării intelectuale insuficiente sau inadecvate. Majoritatea profesorilor nu ştiu cum să se comporte cu asemenea elevi. De multe ori copilul dotat este unicul de acest fel în clasă şi e lipsit de oportunitatea de a învăţa alături de cei cu aptitudini similare. În asemenea condiţii ei sunt deseori plictisiţi şi neatenţi.Mulţi adulţi eminenţi au recunoscut că pentru ei şcoala a constituit o experienţă negativă; aceştea se simţeau plictisiţi şi deseori cunoşteau mai multe decât profesorii lor [4]. Alături de şcoală, familia este unul din factorii primordiali care determină dezvoltarea copilului prodigios. În majoritatea cazurilor, familiile unor astfel de copii sunt centrate în jurul acestora. Însă faptul că familia acordă o mare parte din timp şi resurse copilului, nu înseamnă că ea (familia) îi creează genialitatea. În majoritatea cazurilor mai întâi sunt observate «sclipirile» de geniu ale copilului şi abia mai apoi are loc acordarea eforturilor familiei faţă de necesităţile copilului.Vom atrage atenţie asupra faptului că dezvoltarea unui copil dotat necesită importante resurse materiale şi intelectuale, din care motiv copiii dotaţi din familiile înstărite şi cele de intelectuali au mai mari şanse de a excela în domeniul lor de aptitudini decât copiii dotaţi din familii simple [21]. Părinţii de obicei le impun copiilor dotaţi un anumit grafic de muncă în domeniul de abilităţi [10] şi dau ei înşişi dovadă de o capacitate de muncă şi o motivare deosebită. Se impune în mod logic ipoteza că aceste calităţi ar putea fi ereditare. Deasemenea s-a constatat că mai severi sunt părinţiii copiilor ce activează în domenii de performanţă, ca muzica sau atletismul; mai puţin riguroşi sunt părinţii copiilor dotaţi în artele vizuale şi domeniile non-academice [3]. Părinţii copiilor dotaţi le acordă acestora o mai mare libertate [29]. Nu se ştie cu certitudine dacă acordarea unei independenţe mai mari duce la obţinerea unor succese sau dacă recunoaşterea genialităţii copilului îi impune pe părinţi să-i acorde libertatea de care acesta are nevoie. Este însă stabilit faptul că copiii dotaţi posedă o puternică motivaţie intrinsecă şi necesită mai multă independenţă şi chiar izolare pentru dezvoltare decât alţi copii [31]. Automotivaţia şi puterea de voinţă sunt două din calităţile de bază ale unuii copil dotat. Această motivaţie este uneori aproape maniacală, copilul acordând mult timp domeniului de aptitudini, chiar în defavoarea altor aspecte ale vieţii. Dacă motivaţia este susţinută de un mediu propice, atunci copilul poate atinge rezulate notabile în domeniul de abilităţi. Chiar din momentul iniţierii studiului sistematic al genialtăţii, s-a pus întrebarea: sunt copiii dotaţi mai puţin adapatabili şi mai instabili din punct de vedere emoţional decât copiii obişnuiţi? Terman a iniţiat în anul 1925 un studiu de durată pe 1500 copii cu un IQ înalt [20], selectaţi după anumite criterii. Peste 40 de ani apare un al doilea volum dedicat acestui studiu [24], iar un al treilea, descriindu-i pe participanţii studiului ce deveniseră octagenari – în anul 1995 [14]. Terman a ajuns la concluzia că copiii din cadrul studiului erau superiori în plan fizic, intellectual şi social, dând dovadă şi de înalte calităţi morale [26]. Pentru a înţelege cum a ajuns Terman la o asemenea concluzie, e necesar de a fi cunoscute criteriile după care au fost selectaţi copiii. În faza preliminară au fost selectaţi elevii indicaţi de profesori ca fiind cei mai străluciţi în clasele lor. Aceştea, la rândul lor au fost supuşi unor teste speciale de inteligenţă: Stanford-Binet – pentru cei de vârstă şcolară medie şi mică, şi Testul de Abilităţi Mentale al Grupului Terman – pentru şcolarii mari. Au fost admişi în cadrul studiului cei care au atins un scor minim de 140 la testul Stanford-Binet şi 1% superior la Testul de Abilităţi Mentale. Tipul de personalitate şi gradul de stabilitate emoţională au fost aflate de la profesori. Aceştea din urmă au putut foarte bine să-şi supraestimeze protejaţii, considerându-i la fel de buni în viaţă cotidiană ca şi în domeniile lor de aptitudini. În plus, copiii fiind selectaţi din familii aparţinând clasei de mijloc, genialitatea putea fi atribuită nemotivat acestei categorii sociale. Un alt cercetător timpuriu al genialităţii, Leta Hollyngworth, afirma precum că copiii cu un IQ ce depăşeşte 180 ar avea anumite probleme sociale şi emoţionale [15]. Într-un studiu mai recent se estimează că rata dificultăţilor sociale şi emoţionale suportate de către copiii profund dotaţi academic este de circa 2 ori mai mare decât la copiii non-dotaţi şi că ar fi afectat cam fiecare al patrulea copil supradotat [17]. Copiii supradotaţi sunt deseori izolaţi. Uneori, în copilărie aceştea încearcă să-şi ascundă capacităţile pentru a deveni mai populari. Fetele fac mai bine acest lucru decât băieţii şi sunt mai frecvent afectate de depresii, autosubestimare şi dereglări psihomotorii. Adolescenţii dotaţi în arte sau atletism au la fel de multe probleme ca şi colegii lor dotaţi academic, fiind deosebit de emotivi, nonconformişti şi independenţi. Copiii multilateral dezvoltaţi au tendinţa spre introvertism. Aceştea petrec mai mult timp în singurătate decât restul copiilor. Solitudinea este, după cum s-a menţionat deja, necesară dezvoltării talentului. În timp ce alţi copii, venind de la şcoală aleargă direct la joacă, copiii dotaţi mai curând vor prefera să picteze, să cânte, să citească, să scrie sau să rezolve probleme matematice. Cu toate că iubesc izolarea, copiii dotaţi totuşi sunt cât se poate de sociabili, problema fiind în a găsi persoane de acelaşi nivel. Necesitatea de a comunica cu indivizi similari este unul din motivele pentru care au fost dechise clase speciale pentru copiii dotaţi. Experienţa a demonstrat că aceste clase au un efect pozitiv din punct de vedere social, indiferent de nivelul de studii la care sunt deschise. Totuşii multe instituţii de învăţământ resping astfel de oferte în numele egalitarismului. Şi acum, cea mai importantă întrebare: care sunt perspectivele unuii copil dotat? E. Winner deosebeşte trei moduri în care poate evolua genialitatea la adult: a) dezvoltarea progresivă a potenţialulului creativ; b) epuizarea sau pierderea aptitudinilor; c) conservarea posibilităţilor la un nivel înalt din punct de vedere tehnic, dar non-creativ [32]. Este dificilă studierea fenomenului genialităţii, evoluţia acestuia, fiind necesară supravegerea unui contingent relativ mare de oameni pe parcursul unei perioade îndelungate (zeci de ani). Asemenea studii au fost totuşi efectuate, rezultatele fiind uneori de-a dreptul surprinzătoare. Despre studiul lui Terman am amintit mai sus. Vom adăuga doar că în ultimul volum dedicat studiului se enunţă ideea că participanţii la studiu nu au avut în viaţa adultă nici un fel de avantaje în comparaţie cu persoanele cu un IQ mediu. Aceleaşi concluzii sunt reflectate şi în lucrările unor cercetători ca: Subotnik, Kassan, Summers şi Wasser [27], care au investigat un lot de copii selectaţi din cadrul Hunter College Elementary School (New York) prin nominalizare şi pe baza unor scoruri IQ înalte (157+). Nici unul din ei nu a devenit excelent la vârsta de 40-50 ani, nici nu a avut mai mult succes în viaţă decât colegii săi cu un IQ mediu, necătând la educaţia specială primită. Un alt studiu cu rezultate similare a avut ca subiect 82 de “valedictorieni“ (elevi excelenţi) din 32 şcoli de elită din statul Illinois. Studiul s-a desfăşurat pe parcursul a 15 ani. Fiecare din elevii selectaţi a primit o educaţie de excepţie, după cum au afirmat chiar aceştea. Şi cu toate că dispuneau de avantaje academice majore, nici unul din participanţi nu a obţinut rezultate deosebite în carieră (mai ales femeile) iar la 26 de ani mulţi din ei erau deja deziluzionaţi. Se impune concluzia că educaţia specială, primită de către copiii dotaţi, cu toate că le oferă o satisfacţie deosebită şi contribuie la atingerea unui înalt nivel academic, nu le este prea utilă pe termen lung. Fără o anumită perspectivă, programele pentru copii dotaţi sunt nejustificate. Prin urmare, pierderea sau epuizarea potenţialului creator la maturitate, - este foarte probabilă. Rezultatele altor cerecetări au fost, însă, diferite. În martie 1958 National Child Development Study a selectat 17.414 copii născuţi în Marea Britanie pe parcursul unei săptămâni. Lotul a fost studiat în evoluţie, utilizând doar datele despre bărbaţi (o practică frecventă la acea vreme) [22]. S-a constatat că la vârsta de 42 ani mulţi din cei cercetaţi au atins poziţii sociale mai înalte decât taţii lor. Drept explicaţie a acestui fenomen se incriminează fluiditatea socială a Marei Britanii de la finele anilor ´60 ai secolului trecut, situaţie favorabilă pentru persoanele dotate. În anul 1974 în Varşovia, Polonia, o cohortă de 13 mii de copii în vârstă de 11 ani a fost testată la înteligenţă şi reuşita şcolară [8], între aceşti doi parametri observâdu-se o corelaţie directă (cu toate că studiul s-a desfăşurat în perioada egalitarismului comunist(!). Din grupul celor cu un IQ înalt, 90% au primit o educaţie secundară şi la vârsta de 30 de ani majoritatea activau în cadrul domeniului de calificare. Din cadrul contingentului cu un IQ mediocru doar doi din ei au reuşit să depăşească nivelul primar, unul din aceştea reuşind chiar să ajungă doctor în filosofie! Prin urmare punctul c) - înfăptuirea obiectivelor propuse, - este şi el cât se poate de real. Dar în ce condiţii poate copilul dotat să devină şi un adult cu adevărat genial, un creator ca Mozart, Darwin, Edison sau Einstein? Trecerea de la statutul de copil dotat (un copil care învaţă rapid şi facil) pe cel de adult creator (o persoană care schimbă din temelie un domeniu) este dificilă şi dureroasă. Nu e de mirare faptul că puţini copii prodigioşi aleg calea spinoasă a creaţiei. Marii adulţi creatori au fost de obicei rebeli şi nonconformişti în copilărie, cu o mare dorinţă de a schimba lumea. Mulţi din ei au fost supuşi la stresuri sau traume psihologice [4, 21]. Familiile acestora deseori au fost departe de acele familii centrate pe copilul dotat, de care am pomenit anterior. Incidenţa crescută a psihozei maniaco-depresive la adulţii creativi sugerează o legătură între creativitate şi patologia psihiatrică [16, 18]. Există câteva motive pentru care copiii dotaţi nu ajung adulţi creatori. Primul motiv obiectiv este că piedestalul de creator este neîncăpător pentru toţi. Pot urca pe el doar cei mai buni din cei mai buni. În plus, ce s-ar întâmpla cu lumea dacă toţi s-ar ocupa cu creaţia? Ar fi un veritabil haos. Un al doilea motiv obiectiv este lipsa sau dezvoltarea insuficientă a unor calităţi ca: nonconformismul, criticismul, curajul, independenţa şi spiritul de întreprinzător [21,15]. Există şi două motive subiective care împiedică afirmarea personalităţii ca creator. Primul – obţinerea succesului ca simplu executor (deşi la un nivel forte înalt). Faima şi banii nu-i permit de multe ori geniului să rupă convenienţele. Un al doilea motiv ar fi că mulţi copii dotaţi îşi pierd motivaţia intrinsecă, fiind suprasolicitaţi de către părinţi, profesori şi manageri. [7]. În adolescenţă aceştea se pot întreba: „Pentru cine lucrez eu?” . Dacă ajung la concluzia că o fac de dragul părinţilor sau profesorilor, atunci ei pot decide să lase totul baltă [2]. Ca sinteză a celor expuse, iată patru pericole pe care trebuie să le evite părinţii şi psihologii atunci când are loc tranziţia geniului creator de la copilărie la maturitate: 1. Pericolul ca motivaţia intrinsecă să fie înlocuită de dominanta faimei şi banilor. 2. Pericolul de a suprasolicita copilul şi a-l impune să se simtă privat de copilărie. 3. Pericolul de a conserva reuşita copilului la un nivel perfect din punct de vedere tehnic, dar non-inovativ, care oferă siguranţă socială şi financiară. 4. Pericolul suportării unei traume psihologice în momentul conversiei dintr-un copil prodigios care trezeşte admiraţie, într-un adult prodigios, dar neoservat de nimeni. Bibliografie
BIOTERORISMUL – SUBIECT PRINCIPAL ÎN CADRUL PARADIGMEI DE SUPRAVIEŢUIRE A UMANITĂŢII Diana Harabagiu (Conducator ştiiţific: dr. în filos., conf. univ., V.Ojovanu) Catedra Filosofie şi Bioetică USMF „Nicolae Testemiţanu”
Contemporary civilization is faced with the growing phenomenon of terrorism, which acquires new forms, new manifestations, becoming a real threat to the existence of mankind. Many International Oganizations are trying to develop effective methods to combat this scourge, to prevent it`s adverse consequences. Thereby, studying the matter, is an important key for the crystallization of the paradigm of survival. Rezumat Civilizaţia contemporană se confruntă tot mai des cu fenomenul terorismului, ce capătă noi forme, noi manifestări, devenind o adevarată ameninţare pentru existenţa omenirii. Oganizaţiile internaţionale incearcă să elaboreze metode eficiente de combatere al acestui flagel, pentru a preveni consecinţele nefaste ale acestuia. Astfel, studierea problemei în cauză, constituie un punct esenţial pentru cristalizarea paradigmei supravieţuirii. Încă de la apariţia sa pe pământ, omul s-a conturat ca o fiinţă raţională, însă, datorită naturii sale contradictorii, pe parcursul istoriei, a demonstrat că poate realiza atât acţiuni demne de admirat, cât şi fapte reprobabile, care au condus, în cele din urmă, la destabilizarea întregii umanităţi. Utilizarea nesăbuită a resurselor naturale, poluarea biosferei, conflictele interminabile, care deseori degenerează în războaie devastatoare; toate acestea împiedică evoluţia civilizaţiei umane spre conceptul de supravieţuire şi dezvoltare durabilă a omenirii. În prezent, un nou domeniu al ştiinţei, noosferologia, investighează aceste fenomene actuale, scopul principal fiind “analiza şi scoaterea în evidenţă a formelor de dezvoltare durabilă şi intensivă a civilizaţiei, realizării pe deplin a principiilor şi idealurilor umanistice, cercetarea paradigmelor, metodelor, căilor şi formelor de soluţionare a problemei de supravieţuire a omenirii” [2, p.272]. Noosferizarea, ca proces şi ca fenomen complex socio-natural din punctul de vedere al salvgardării biosferei, urmăreşte o serie de scopuri, dintre care esenţiale sunt: eliminarea ameninţării catastrofei ecologice, crizelor ecologice; coevoluţia dintre societate şi natură cu asigurarea unei ecodezvoltări ulterioare nedăunătoare, nedistrugătoare [vezi:2, p.269]. În acelaşi timp, noosferizarea cercetează posibilitatea unei intelectualizări continue la cote nemaivăzut de înalte ale întregii societăţi cu formarea ulterioară a intelectului noosferic, tinde spre eliminarea unor astfel de forme de violenţă din interiorul sociumului cum ar fi cea militară, teroristă, religioasă, naţionalistă, şovinistă etc., cît şi asigurarea securităţii umane [vezi:2, p.269]. Delimitând aceste principii, este evident faptul că terorismul, în general, iar bioterorismul, în particular, le încalcă vădit, reducându-le importanţa si minimalizând şansele de a fi implementate, asigurate. Astfel, în mod firesc apare întrebarea: cum reuşeşte bioterorismul acest lucru? Pentru a încerca să dăm răspunsuri echilibrate la această întrebare, trebuie, mai întâi, să definim acest flagel social numit terorism. Din multitudinea de definiţii cea mai relevantă ar fi cea oferită de Enciclopedia Britanică: „terorismul reprezintă utilizarea sistematică a violenţei sau terorii împotriva guvernelor, naţiunilor sau indivizilor pentru a atinge obiective politice, economice sau sociale” [4]. Pentru a-şi atinge obiectivele propuse, teroriştii sunt capabili să răspândească teroarea iraţională, haosul, şocul şi groaza pentru a amplifica impactul atacurilor. Scopul strategic îl constituie folosirea panicii, dirijarea nemulţumirii publice generate de starea de teroare pentru obţinerea de concesii politice [vezi: 5]. Din această perspectivă, terorismul poate fi înţeles şi ca o tactică psihologică a cărei element esenţial este frica, teama, victimele teroriştilor fiind alese în mod arbitrar. Această stare de teamă colectivă puternică tulbură, înspăimântă. Omorârea unei pesonalităţi simbolice îi face pe toţi să se simtă ameninţaţi. Luarea de ostatici a câtorva persoane, va determina pe ceilalţi să se simtă nesiguri. Distrugerea unei clădiri, a unor avioane sau instituţii de stat, îi face pe ceilalţi să se întrebe dacă ei vor fi următorii. În acest mod, teroriştii, privează pe fiecare om de dreptul la securitate. În cadrul Conferinţei Speciale de Securitate ce s-a desfăşurat în octombrie 2003 la Ciudad de Mexico, miniştrii de externe şi alţi înalţi funcţionari s-au decis să îmbunătăţească schimbul de informaţii şi asistenţa legală în vederea eradicării finanţării terorismului, prevenirii creării unor reţele teroriste care să opereze în zonă, identificarea acestora şi lupta împotriva noilor ameninţări care decurg din confruntarea asimetrică, cum ar fi bioterorismul şi delictele cibernetice. “Afirmăm că terorismul constituie o gravă ameninţare la adresa securităţii, instituţiilor şi valorilor democratice din ţările noastre”, se mai semnalează în Declaraţia sus-amintită [6]. În conceptul global de terorism se delimitează un segment bine conturat: bioterorismul, ce constă în utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea de viruşi, bacterii, ciuperci sau toxine de microorganisme, cu intenţia declarată de a provoca o maladie sau decesul fiinţelor umane, al animalelor şi plantelor, cu anumite scopuri declarate. Acest fenomen este cunoscut încă din antichitate, însă atunci el se limita doar la otrăvirea fântânilor cu cadavre de animale sau plante otrăvitoare, fiind folosit ca mijloc de apărare, precum şi ca mijloc de ofensivă. Revenind la actualitate, bioterorismul capătă noi contururi, noi manifestări. Progresul tehnologic a permis perfecţionarea armelor biologice, care în multe privinţe, este superioară altor tipuri de arme, chiar şi celei nucleare. Ele sunt foarte uşor de obţinut, pentru multe dintre ele fiind suficient un laborator rudimentar instalat într-o baie. Odată lansate într-un mediu potrivit, sunt capabile să se înmulţească în progresie geometrică. Diseminarea substanţelor biologice nu necesită nici mijloace moderne, nici prea multă ingeniozitate. Acţionând prin inhalare sau ingerare, ele pot fi cu uşurinţă vaporizate dintr-un proiectil aerian lansat deasupra unei mari suprafeţe sau, şi mai uşor, introduse în reţelele de distribuire a apei potabile sau prin produsele alimentare [vezi: 1]. O altă caracteristică importantă a armei biologice este invizibilitatea sa. Ea poate fi transportată, fără a fi detectată, chiar peste graniţe, fie în „culturi“ pentru obţinerea cantiţătii dorite, fie în cantităţi suficiente pentru săvârşirea unui masacru. Microorganismele pot fi eliberate fără zgomot şi fără a provoca efecte imediate. Nu se poate determina maladia până nu se cunosc simptoamele infecţiei şi agentul cauzal [vezi: 7]. Potrivit unui grup de experţi americani în prevenirea şi controlarea bolilor, microorganismele cele mai periculoase pentru sănătatea publică sunt: variola (Variola major), antraxul (Bacillus anthracis), ciuma (Yersinia pestis), botulismul (Toxina botulinica), şi febrele hemoragice (filoviruşii / arenaviruşii). Toate acestea sunt arme perfecte, care, folosite în abuz de către terorişti, pot avea efecte devastatoare asupra omenirii, maladiile provocate de aceste microorganisme fiind extrem de contagioase şi pot provoca pandemii, numărul victimelor atingînd cu uşurinţă zeci de mii de cazuri. Viaţa ca valoare de neînlocuit nu se înscrie în lista convingerilor morale a organizaţiilor teroriste, deoarece ei au pierdut această noţiune de sacralitate a vieţii şi consideră moartea unor persoane nevinovate justificată, dacă survine în numele obiectivelor urmărite, iar caracterul scopului, considerat a fi sacru, îi face pe terorişti să se uite cu sînge rece la suferinţele jertfei. Prin urmare se evidenţiază tot mai mult criza survenită în sistemul moral al contemporaneităţii, în care violenţa se extinde în toate sferele de activitate umană. E cert faptul că noţiunea de morală de-a lungul istoriei a suferit numeroase metamorfoze, însă niciodată omorârea nejustificată a unui om nevinovat nu era tolerată de către societate. Totodată, bioterorismul are o influenţă distrugătoare pe plan economic şi politic. Fluctuaţiile economice care succed unui act terorist de anvergură pun în grav pericol chiar şi economii foarte puternice, deoarece e necesară redirecţionarea tuturor eforturilor economice către lichidarea consecinţelor provocate de un potenţial atac bioterorist, în locul orientării acestora spre o evoluţie socială normală. Speculaţiile financiare rezultate în urma unor astfel de evenimente se vor face exclusiv în beneficiul organizaţiilor teroriste şi de crimă organizată, care în timp pot să-şi consolideze structurile [vezi: 3]. Sub aspect politic, efectele bioterorismului se răsfrâng asupra dialogului între puterea de stat şi organizaţiile teroriste, ceea ce implică un risc major de conflagraţii militare deschise. Sub pretextul universal al “războiului împotriva terorismului” statele puternice pot provoca un război cu scopuri ascunse, de tip economic sau geostrategic, ce poate degenera cu uşurinţă într-un al III-lea război mondial. Examinând consecinţele posibile, e necesară delimitarea unor metode de contracarare a terorismului. Acestea pot fi stabilite la nivel de conştiinţă umană, precum şi la nivelul puterii de stat. Se impune implementarea unei educaţii şi instruiri la nivel şcolar, universitar şi instituţional pentru a contracara şi preveni orice formă criminală de tip terorist, dar şi pentru a atrage atenţia asupra modului în care societatea civilă poate face faţă unei ameninţări teroriste. Deoarece numai prin informare corecta şi la timp, adică prin familiarizarea cu noţiunea de “terorism”, cu caracteristicile şi metodele acestuia şi oamenii vor putea să-şi învingă teama şi anxietatea în faţa terorismului şi nu vor fi ei înşişi un instrument în mâinile teroriştilor. La nivelul puterilor de stat, putem vorbi de combaterea bioterorismului prin acţiuni concrete, întreprinse de guverne cu scopul de a diminua pericolul acestui fenomen, incluzând măsuri special iniţiate de structurile militare, spre exemplu depistarea la timp a potenţialelor ţinte de atac, urmărirea şi identificarea posibililor infractori, securizarea la maxim a laboratoarelor microbiologice, unde se păstrează microorganismele periculoase. În concluzie, credem că umanitatea trebuie să conştientizeze pericolul bioterorismului, astfel încât să poată preveni eventualele consecinţe ale lui, care pot fi dezastruoase, dacă nu chiar fatale pentru omenire. Acest deziderat se poate atinge iniţial prin studii ce-şi aduc aportul la devenirea unei veritabile paradigme a supravieţuirii, apoi prin implementarea eficientă a măsurilor practice. Bibliografie 1. Ciureanu Sorina Livia, Ciureanu Ioana Stefania, Ioan Beatrice. Bioterorismul: o problema a societatii contemporane // Revista Română de Bioetica. – 2007. – Vol. 5. – Nr.4. 2. Dicţionar de Filosofie şi Bioetică / T.N.Ţîrdea, P.V.Berlinschi, A.I.Eşanu, D.U.Nistreanu, V.I.Ojovanu. – Chişinău: Medicina, 2004. 3. Dulea Gabriel. Psihologia terorii si teroarea psihologică în situaţii de criză. – Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărarare “Carol I”, 2006. 4. Encyclopaedia Britannica // www.britannica.com/ EBchecked/topic/ 588371/ terrorism (accesat: 15.03.2009). 5. Grosu Daniela. Fenomenul terorismului: Esenţa şi trăsăturile moral-psihologice // Analele ştiinţifice ale USM (Chişinău). - 2002. - Nr.5. - P.81-84. 6. Pop Ciprian. Probleme de securitate în bazinul Mării Caraibilor// http://www.e-jurnal.ro/PROBLEME-DE-SECURITATE-IN-BAZINUL.html, (accesat: 15.03.2009). 7. Zanc Ioan, Lupu Iustin. Ipostaze actuale ale bioterorismului // Revista Română de Bioetica (Iaşi). – 2004. - Vol. 2. - Nr. 3.
(Conducător ştiinţific: dr. în filos., conf univ. Vitalie Ojovanu) Catedra Filosofie şi Bioetică USMF „Nicolae Testemiţanu”
In contemporary Medicine and Bioethics an special importance have the approaching of Malpraxis problem. This phenomen is accentueted more and more in clinic practice, involving bioethics, social and medical consequences. In ophtalmology bioethics of Malpraxis obtain the distinct signification. Yüklə 0,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|