Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global
Yüklə 0,51 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Epilepsii idiopatice
- Encefalopatii metabolice
RezumatÎn medicina şi bioetica contemporană o importanţă deosebită are abordarea problemei malpraxisului.Acest fenomen se accentuiază tot mai vizibil în practica clinică,implicînd consecinţe bioetice,sociale şi medicale.În oftalmologie aspectul bioetic a malpraxisului capătă semnificaţii distincte. Medicina contemporană este stăpânită de o concepţie pragmatică, fiindcă în acest domeniu al activităţii umane, se abordează incontinuu probleme privitor la viaţa omului: neputinţa, boala, îmbătrânirea şi moartea etc. Dacă o ştiinţă exactă poate mulţumi inteligenţa prin jocul ei de ipoteze, medicina ca ştiinţă, dar şi ca artă, este definită prin rezultate. Astfel, cu ce consolezi un bolnav de cancer dacă îi expui toate ipotezele de lucru emise în oncologie, când el se topeşte încet, sub privirile medicului curant? Medicina, spre deosebire de biochimie, nu operează cu compuşi organici şi catalizatori care, în condiţii identice, se comportă identic. Medicina operează cu pacienţi, iar pacienţii au şi ei specificul corespunzător, manifestat prin comportament pozitiv sau vicii. Ca artă, medicina comportă: un corp de cunoaştere teoretică, o serie de proceduri practice (interogarea pacientului, examenul clinic, paraclinic, etc.), un scop (redresarea sănătăţii sau însănătoşirea definitivă), posibilitatea de a argumenta propriile proceduri, o doza de şansă, posibilitatea de eroare. În plus, pentru ca e nevoie ca toate lucrurile acestea atât de diferite să fie unite de ceva, arta medicală comportă un mod specific de raţionare. Adică, în realitate, o serie de moduri specifice de raţionare, din care se separă o mulţime de stiluri personale. Căci medicii, cel puţin cei buni, la fel ca şi scriitorii, au un stil propriu [vezi:5]. Abordarea bioetică a malpraxisului în medicină şi, implicit, într-un domeniu concret al ei – oftalmologia, este doar la început de cale, fapt ce ne-a impulsionat să ne concentrăm la acest subiect extrem de actual, cu rezonanţă socială tot mai accentuată. Faza incipientă a oricărui act medical, scontat să finalizeze cu o vindecare, este consimţământul. Acesta devine, în ultimul timp, o parte componentă a acordului informat, ce se manifestă drept modalitate a antipaternalismului, fapt expus de cercetătorii contemporani [vezi: 2; 6; 7; 8]. Un rol esenţial în procesul curativ şi diverselor repercusiuni ale acestuia revine consimţământului, deaceea ne vom opri la această etapă importantă a procesului terapeutic. Obţinerea consimţământului la actul medical este un act specific, care ocupă o poziţie centrală în comunicarea şi relaţia medic-pacient, de altfel prezentată ca normă deontologică fundamentală în principalele coduri medicale: Jurământul Hippocrate, Declaraţia de la Geneva sau Codul Internaţional al Eticii Medicale. În actul medical, se porneşte de la consimţământul implicit, care stă la baza relaţiei curente de consult medical exprimat de prezenţa implicită a pacientului şi se ajunge la consimţământul exprimat, etapa obligatorie, prin care pacientul îşi acordă permisiunea specifică de a fi tratat. Consimţământul se aplică nu numai faţă de intervenţiile anestezice, chirurgicale, dar şi faţă de tratamentele medicale agresive, neinformarea pacientului unor tratamente alternative, constituie malpractica medicala. Consimţământul exprimat trebuie solicitat şi obţinut de fiecare dată când se pune problema unei noi proceduri medicale/chirurgicale diagnostice/curative şi nu este valabilă exprimarea lui doar o singura data (de ex., la începutul internării pentru tot ce va decurge în acea internare). Exprimarea în scris a consimţământului liber exprimat este obligatorie în prezenţa martorilor, înainte de orice act medical, şi obligatoriu înainte de orice intervenţie chirurgicală/anestezică/intravenoasă complexă/intraarteriala, etc. Subliniem că nu am formulat “înainte de orice act medical cu risc", întrucât în medicină toate acţiunile, inclusiv cele terapeutice au risc [vezi: 3, p.1]. Pentru a rezolva încă de la început toate situaţiile, care pot surveni în timpul unei intervenţii chirurgicale, a fost introdusă necesitatea de a se obţine consimţământul pe deplin informat; nici un consimţământ nu este valabil, decît numai după ce pacientului i se aduc explicaţii pe înţelesul său privind intervenţia la care va fi supus şi este făcut să înţeleagă motivul pentru care i se cere să-şi exprime permisiunea scrisă. Consimţământul informat a fost statuat legal în SUA începând cu 1905, Curtea Supremă de Justiţie Minesota (Mohr v. Williams). Structural, un consimţământ informat presupune: elemente de ordin informaţional (prezentarea şi înţelegerea informaţiilor) şi elemente proprii: voluntariatul şi competenţa psihică (capacitate de exerciţiu. [vezi: 3, p.2]. În oftalmologie, ca şi în medicină în general, e necesară obţinerea consimţământului pentru toate manipulările preconizate – atât cele diagnostice, cât, în special, cele curative, în deosebi, actele chirurgicale, totodată în unele cazuri fiind unele circumstanţe deosebite. Astfel, în cazul pacienţilor cu dereglări importante ale vederii, pentru obţinerea consimţământului, e necesară prezenţa rudelor apropiate, care vor putea da citirii împreună cu medicul materialele sau inscripţiile necesare pentru a informa pe deplin bolnavul despre starea lui şi despre manoperele diagnostico-curative preconizate, beneficiul estimat în urma acestor acţiuni specializate şi riscurile eventuale. Acest procedeu devine extrem de important atunci când pacientul se va supune unui tratament deosebit de vast, sau radical, cum ar fi enucleerea globului ocular sau exanterarea orbitei pe motivul unor neoformaţiuni. Argumentarea necesităţii unui astfel de tratament devine extrem de dificilă în cazul când este indicată înlăturarea unui ochi încă văzător. În astfel de condiţii, responsabilitatea, mai întâi de toate, a medicului-oftalmolog, dar şi a pacientului şi a rudelor apropiate a acestuia, este majoră deoarece o eroare de diagnostic sau o tărăgănare, ezitare neîntemeiată de tratament pot deveni fatale. Totodată, un diagnostic incorect, cauzat de o hiperevaluare a datelor examenului specializat sau investigare incompletă, pot condiţiona înlăturarea unui ochi funcţional, astfel cauzând un handicap extrem de major de origine deontologică. Exista cîteva situaţii de o importanţă particulară în obţinerea consimţământului informat: 1. Pacientul inconştient sau fără capacitate de exerciţiu (incompetent psihic). In acest caz, se transferă responsabilitatea deciziei asupra familiei, dacă timpul nu mai permite nici aceasta sau dacă aceste rude nu există sau sunt inaccesibile, medicul va acţiona în procedura de urgenţă, şi anume: aplică un tratament dictat de necesitatea salvării vieţii. 2. Prezentarea realităţii diagnosticului şi a opţiunilor de urmat poate fi psihic atât de nocivă pacientului, încât să îi producă acestuia un rău mai mare decât intervenţia însăşi şi care să pună în pericol succesul intevenţiei sau viaţa acestuia. Pentru a-şi proteja pacientul şi a acţiona numai în interesul său, medicul are dreptul de a-i ascunde acestuia realitatea, dar rămâne obligat să prezinte explicaţiile sale rudelor, de la care apoi va căuta să obţină consimţământul înainte de intervenţia respectivă. 3. Urgenţele medicale. Consimţământul pe deplin informat poate fi neglijat în aceste cazuri. Totuşi, este recomandabilă obţinerea consimţământului exprimat (verbal/scris). Urgenţa medicală reprezintă o bruscă şi neaşteptată vătămare, boală sau complicaţie, care necesită asistenţa medicală imediată, pentru a salva viaţa şi/sau a preveni infirmitatea, durerea şi suferinţa. Asumarea deciziilor medicale în locul pacientului (paternalism) trebuie să se bazeze pe similitudinea opţiunii "ca şi când am acţiona pentru noi înşine” [vezi: 3, p.6]. În oftalmologie stările urgente se răsfrâng mai întâi de toate asupra funcţiilor vizuale. Traumatismele severe oculare, în particular, prezintă una din cauzele principale de cecitate monoculară sau chiar binoculară, la persoanele tinere, apte de muncă, în special, bărbaţi. Astfel de stări oculare, spre deosebire de cele generale, de cele mai multe ori permit obţinerea consimţământului pe deplin informat. 4. Consimţământul minorilor, consimţământul se obţine de la părinţi, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, în care - dacă contactarea familiei (obligatorie) a eşuat - se recurge la tratament în scopul salvării vieţii. In Anglia, minorii pot decide prin autodeterminare în faţa actului medical începînd de la 16 ani. In cazul refuzului părinţilor de a consimţi, medicul împreună cu alt medic poate solicita consimţământul instituţiei în care lucrează, pentru a acţiona în interesul medical al copilului. 5. Alte categorii vulnerabile: bolnavii psihici, la care consimţământul se va obţine de la familie şi, obligatoriu, de la conducerea instituţiei respective, bolnavii suspecţi de infecţia cu HIV.
• O problemă bioetică în oftalmologie (şi nu numai) ţine de informarea pacientului despre avantajele şi dezavantajele intervenţiei date. În acest context, medicul are grijă să acţioneze numai spre binele pacientului său şi nu va încerca sa "scape" de o intervenţie dificila prin prezentarea tuturor riscurilor operatorii, care - speriind pacientul - îl vor determina sa refuze intervenţia, care ar fi constituit unica soluţie pentru situaţia sa. Astfel, e relativ simplu de a prezenta avantajele tratamentului chirurgical în caz de cataractă totală, când vederea ochiului respectiv practic lipseşte, fiind doar la nivelul fotosensibilităţii, iar rezultatul aşteptat de cele mai multe ori asigură o restabilire marcantă sau chiar completă a vederii. În acelaşi timp, devine mult mai dificil de a explica avantajele unui tratament chirurgical, de regulă, tratament neîntârziat, în cazul unui glaucom, când scopul intervenţiei e normalizarea presiunii intraoculare ca condiţie de păstrare a vederii existente fără şansă de ameliorare sau restabilire a funcţiilor vizuale pierdute, tot odată existând risc real de complicaţii intra- sau postoperatoare, ce ar putea provoca înrăutăţirea sau chiar pierderea vederii. • Problema încă nerezolvată la moment de instanţe şi comisiile de bioetică se referă la „cât” trebuie sa i se spună pacientului. Unii susţin expunerea „totală”, în vederea obţinerii consimţământului informat. Deci, vor fi prezentate riscurile importante imediate, sau tardive, care îi pot afecta integritatea fizică sau psihică cu caracter permanent sau definitiv (prevederi ale art. 182 CP alin.2: pierdere de organ, infirmitate, încetarea funcţionarii unui organ). Se consideră că nu este necesar a se prezenta riscul de infecţie. La fel nu este necesar şi nici benefic a prezenta rezultate statistice în procedura respective. Pe de altă parte, medicul nu poate să ştie şi să cântărească ce anume consideră mai important pacientul în luare deciziei sale. Sunt studii care arată că peste 60% dintre pacienţi nu doresc să cunoască aproape nimic despre proceduri şi riscurile acestora, în schimb doresc sa se facă bine, şi doar 12% din bolnavi folosesc informaţiile primite de la medic pentru a-şi formula decizia [vezi: 3, p.5]. • Expunerea va fi efectuată în termeni netehnici (nemedicali), calm cu multă răbdare, astfel încât pacientul să nu simtă ruşine în raport cu limbajul professional. Un medic trebuie sa fie în stare să expună opţiuni medicale, chiar faţă de persoane vorbitoare ale unei limbi necunoscute. • Transplantul de organe, în particular transplantul de cornee. Acesta ridică probleme bioetice importante şi cere precizări clare în domeniul consimţământului obţinut din timpul vieţii donatorului sau de la rude, după moartea acestuia. Din alt punct de vedere, acest aspect bioetic, dar şi legislativ, are o importanţă cardinală în dezvoltarea unei direcţii întregi şi fundamentale a oftalmochirurgiei, iar pacienţii cu diverse afecţiuni corneene severe sunt privaţi de alternativa unui tratament eficient în cazul absenţei unei certidudini în abordarea problemei respective. Nu este consemnat faptul că, în ceea ce priveşte cedarea după moarte de ţesuturi/organe, poziţia membrilor familiei (apartinatorii) nu prevalează niciodată asupra deciziilor persoanei în cauză, daca aceasta are capacitatea psihica intactă şi adoptă o poziţie diferită sau clar exprimată încă din timpul vieţii (testamente etc.). Nu se specifică că este interzisă prelevarea organelor/ţesuturilor de la victima unei agresiuni, omor sau sinucidere, până când ancheta nu a lămurit condiţiile şi împrejurările în care au survenit acestea (aceasta precizare este obligatorie pentru protecţia donorului, în vederea evitării unor situaţii periculoase, în care prin agresiune, omor, sinucidere se incearca disponibilizarea unor organe prin trafic de organe în vederea transplantului). (Legea actuala privind transplantul de ţesuturi şi organe). În aprecierea malpracticii medicale, este cea de eroare profesională generatoare de pagube. Erorile de diagnostic sunt subiective şi obiective. La baza erorilor subiective stă responsabilitatea. Ele se pot datora necunoaşterii trecutului medical al pacientului, examinării greşite, interpretării eronate a simptomelor, neefectuarii unor teste, netrimiterii pacientului pentru un consult de specialitate sau neschimbarii diagnosticului în cazul unui tratament care nu dă rezultate [vezi: 3, p.4]. Acestea se deosebesc de erorile obiective legate de boală, de reactivitatea bolnavului, de complexitatea bolii, de informaţiile false date de bolnav. Un exemplu amplu de eroare subiectivă de diagnostic ar putea fi un examen oftalmologic superficial, insuficient, la un pacient în etate cu o cataractă în evoluţie, de regulă caracteristică acestei categorii de vârstă, fiind tot odată neglijat riscul prezenţei unui eventual glaucom. În rezultatul omiterii din neatenţie a acestei afecţiuni procesul glaucomatos, ce evaluiază practic asimptomatic, va progresa fără piedici, provocând cecitate ireversibilă – un handicap grav şi déjà incurabil. Tot odată, o tonometrie oculară corectă, efectuată la timp, sau poate suplimentar, ar putea oferi acestui pacient şanse curative şi, respectiv, cu totul altă perspectivă de viaţă. Diferenţierea erorii obiective de cea subiectivă impune analiza condiţiilor de lucru concrete pe care medicul le-a avut la îndemână. Se investighează dacă medicul a făcut, apelând la conştiinciozitate şi rigurozitate în aplicarea cunoştinţelor sale profesionale, tot ce era posibil in acele condiţii, pentru a pune cel mai exact diagnostic şi a alege cea mai buna metoda de tratament în interesul bolnavului. Daca el a respectat cerinţele unei atitudini profesionale ireproşabile, neconcordanţa diagnosticului cu realitatea va fi o eroare obiectiva, deoarece orice medic ar fi ajuns la aceleasi concluzii în aceleaşi condiţii. Referindu-ne la oftalmologie, un examen calitativ al organului visual poate fi realizat doar în cazul când medicul-oftalmolog dispune şi utilizează echipament specializat (biomicroscop, oftalmoscop, tonometru, perimetru etc). Este clar, că dacă aceste condiţii de activitate profesionistă nu sunt create, probabilitatea unor erori obiective de diagnostic a afecţiunilor oculare va spori. Relaţia dintre medic şi pacient este una contractuală. Obligaţia medicului de a-l vindeca pe pacient este o obligaţie de mijloace, obligaţie care constă în îndatorirea medicului de a depune toata străduinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga însuşi rezultatul. Acest tip de raport contractual îl protejează pe medic, în cazurile în care s-au efectuat intervenţii chirurgicale sau tratamente, corecte din punct de vedere profesional, dar vindecarea sau ameliorarea stării pacientului nu s-a produs, de eventualele despăgubiri materiale solicitate de pacient.
Sunt cunoscute in acest domeniu culpa de tehnica medicala si culpa de omisiune. Culpa de tehnica medicala sau culpa profesionala medicala se împarte in: 1) culpa profesională prin nepregătire (incompetenţă); 2) culpa profesională prin neprevedere; 3) culpa profesionala prin neglijenta. Neglijenta sau neatenţia în practica medicala ia forma grabei si a superficialităţii, îndeplinirii neconştiincioase a obligaţiilor. Culpa profesionala prin uşurinţă (nepăsare). Frecvent, uşurinţa profesionala include: neexaminarea clinică şi competentă a bolnavului, ignorarea riscurilor la care este expus pacientul. Culpa de omisiune. Medicul este deopotrivă responsabil, atunci când acţionează cât şi când nu acţionează; cu alte cuvinte el răspunde de tot ceea ce face si de tot ce refuză să facă. Culpa de omisiune se prezintă sub următoarele forme: refuzul de a răspunde la solicitarea pacientului; refuzul intervenţiei (neasumarea de riscuri); refuzul trimiterii pacientului la un eşantion superior (privarea de şansa); neacordarea dreptului pacientului la a doua opinie în aceeaşi cauza medicală; refuzul de a continua tratamentul unui pacient. După o expresie plastică, medicul e ca un chimist care amestecă substanţe cunoscute cu altele necunoscute şi se roagă, să nu-i explodeze eprubeta. Desigur, asta-i o imagine exagerata, însă de cele mai multe ori, medicul banuieste ce face, dar n-o sa stie efectul niciodata cu certitudine. Necătând la eforturile depuse în studii privitor la aspectele bioetice ale actului medical, problema malpraxisului rămâne la faza de debut. Prin abordarea unor subiecte din domeniul oftalmologiei putem întregi tabloul manifestării malpraxisului. Bibliografie 1. Cernea P. Tratat de oftalmologie. – Bucureşti, 2002. - 1165 p. 2. Dicţionar de Filosofie şi Bioetică / T.N.Ţîrdea, P.V.Berlinschi, A.Eşanu, D.U.Nistreanu, V.I.Ojovanu – Chişinău: Medicina, 2004. - 442 p. 3. Dermengiu D., Curca C. Aspecte generale ale practicii medicale şi jurisprudenţei în
mode = print. (accesat la 9.03.2009). 4. Dumea Claudiu. Omul între "a fi" şi "a nu fi". Probleme fundamentale de bioetică //
5. Malpraxis... //www.gavagai.ro/blog/2008/03/25/malpraxis/ (accesat la 9.03.2009). 6. Ţîrdea T.N. Elemente de bioetică. – Chişinau: Univers Pedagogic, 2005. - 179 p. 7. Ţîrdea T.N. Bioetica: origini, dileme, tendinţe. – Chişinau, 2005. - 216 p. 8. Ţîrdea T.N.,Gramma R. Bioetica medicală în Sănatate Publică. – Chişinău: Casa editorial-poligrafica Bons Offices, 2007. - 247 p.
Catedra de Pediatrie nr.2 USMF „Nicolae Testemiţanu" Summary The mental retardation and cognitive disorders in Iron-deficiency Anemia in children Iron-deficiency anemia is a very often met pathology in children. Different organs and systems including CNS are affected. Disorders of memory, perception, attention and mood are the symptoms of CNS damage in Iron-deficiency anemia. All this disorders reduce the learning capacity of the suffering children. Rezumat Anemia fierodeficitară este o patologie frecventă a copilului în cadrul căreia sunt afectate diferite sisteme şi organe, inclusiv şi SNC. Suferinţa se traduce prin dereglări de atenţie, percepţie, memorie, tulburări de dispoziţie, toate acestea inducând disabilităţi de învăţare. Actualitatea temei Anemia fierodeficitara (AF) este o stare patologica cauzata de reducerea conţinutului de fier în organism cu micşorarea sintezei de hemoglobina si dezvoltarea modificărilor trofice tisulare respective (atrofia mucoaselor etc.), determinate de deficitul de fier în enzime (citocromul C, citocromoxidaza, catalazele) responsabile de metabolismul celular. Are o evoluţie clinica lenta manifestata prin simptoame anemice si sideropenice (deficit de fier tisular). Sistemele afectate: hematopoietic, gastrointestinal, ţesutul epitelial din diferite organe, SNC.
Aprecierea dereglărilor comportamentale şi retenţiei psiho-verbale la copii cu anemie fieriprivă, încercând relaţionarea acestor deficienţe cu unele caractere evolutive ale bolii. Material şi metode Studiul a fost efectuat pe un lot de 30 copii suferinzi de anemie fierodeficitară de diferit grad care s-au aflat la tratament în secţia Hematologie a ICŞOSM şi C. Vârsta copiilor varia în limitele 1-15 ani. Rezultate şi discuţii Manifestarile clinice se includ în doua sindroame: anemic si sideropenic. - Simptomele sindromului anemic: slabiciune generala (astenie), ameţeli, cefalee, acufene, palpitaţii, dispnee la efort fizic moderat, tahicardie, suflul sistolic la apex, paloarea tegumentelor au fost prezente la 23 copii. - Simptomele sindromului sideropenic: piele uscata, unghii fragile (koilonichie), stomatita angulara si glosita, disfagia sidiropenică (înghitire dificila şi senzaţia de "nod în gât"), garguimente intestinale, fisuri calcaniene, gusturi perverse (bolnavii manânca creta, pamânt (geofagie), gheaţă (pagofagie), lemn ars, carne crudă etc.), mirosuri perverse (preferă miros de benzina, acetona) au fost prezente la 7 copii. Cauzele dezvoltării anemiei fierodeficitare la copii au fost următoarele: I. Insuficienţa rezervelor de fier constituite prenatal şi în naştere: a) prematuritate – 3 copii.
II. Cauzele în perioada neonatală:
III. În perioada de adolescenţă: necesarul sporit de fier cauzat de creşterea accelerata; pierderile menstruale la fete; aportul exogen insuficient de fier – 12 copii. O importanţă deosebită în ultimii ani are aprecierea interelaţiei între anemia fierodeficitară şi dezvoltarea intelectuală, deoarece aspectul dezvoltării cognitive a copiilor îşi reflectă semnificaţia prin aprecierea gradului de intelectualitate a societăţii. Anemia fierodeficitară are o acţiune nefastă asupra dezvoltării intelectuale a copilului mai ales în primii 2 ani de viaţă. Deficienţa de fier nefavorabil acţionează asupra funcţiilor vitale a creierului, procesului de mielinizare şi transmiterii impulsului nervos. Majoritatea copiilor ce manifestă deficit de fier nu participă la testele care au determinat retenţia intelectuală din cauza fatigabilităţii permanent prezente. Dezvoltarea activă a copilului în primii 2 ani de viaţă îl face să fie mai receptiv la factorii mediului exterior şi duce la creşterea riscului dezvoltării anemiei feriprive. Rezultatele mai multor investigaţii au demonstrat că dezvoltarea anemiei feriprive la aceşti copii deseori este asociată cu dereglării cognitive şi intelectuale. În cadrul studiului efectuat 12 copii au manifestat semne de retenţie psiho-cognitivă tranzitorie, în special exprimate prin disabilităţi de învaţare. Disabilităţile de învăţare se referă la anumite deficienţe în una sau mai multe arii cognitive, în care randamentul copilului este sub expecţie în condiţiile în care acesta nu prezintă retard mental, nu are tulburări sensoriale, şi are îndeplinite condiţiile sociale şi educaţionale pentru a învăţa. Ele reprezintă un grup de tulburări, în care una sau mai multe funcţii specifice cognitive sunt afectate. Pot fi implicate abilităţile de citit, scris sau de calcul matematic. Aceste dereglări sunt mult mai frecvente la copiii ce suferă de anemie feriprivă.[5, 6] Rezultatele investigaţiilor au demonstrat vădit că deficitul de fier duce la scăderea activităţii dopaminergice a creierului şi ca rezultat impune dereglări de comportament la copil. Datele prezentate presupun participarea fierului în activitatea sistemului dopamin-opiat şi hipocampului şi ca rezultat deficitul de fier se resimte mai ales asupra funcţiilor cognitive aşa cum sunt capabilitatea de învăţare şi calitatea memoriei. Efectele deficitului de fier asupra tulburărilor psihoneurologice trebuie apreciate în funcţie de starea clinică şi stadiul anemiei feriprive. La o anemie uşoară prezentă la 10 copii manifestările neurologice au decurs prin tulburări de dispoziţie sau stări de hiperexcitabilitate. Anemia gravă care a fost determinată la 6 copii a decurs cu o cefalee pronunţată. Nu în ultimul rând trebuie de avut în vedere şi acţiunea indirectă a AF asupra SNC, care se manifestă prin dereglări de atenţie, fatigabilitate, moleşeală.[1, 2, 4] Încercările de a găsi o explicaţie pentru aceste perturbări pun în balanţă o serie de factori de cauzalizare şi efect. Este neclar la ora actuală, dacă tulburările de învăţare sunt în relaţie directă cu anemia feriprivă sau există o relaţie indirectă, în care condiţia neurologică este răspunzătoare şi de anomaliile în domeniul percepţiei, atenţiei, memoriei, toate funcţii cauzătoare de disabilităţi de învăţare.[7, 8, 11] Procesul de instalare a deficitului de fier trece prin câteva etape. Iniţial scade nivelul feritinei serice mai apoi are loc micşorarea nivelului de fier în ser şi ca rezultat creşterea capacităţii de captare a fierului în ser, manifestată prin creşterea nivelului transferinei. În rezultat are loc dereglarea formării acelor substanţe pentru care fierul este substratul vital. Toate aceste procese duc la dereglarea funcţiilor creierului, imunităţii şi capacităţii de muncă. Deficitul de fier duce la dereglările metabolizmului dopaminergic şi noradrenalinei, formând substratul dezvoltării stărilor depresive la copii.[9, 10] Acest lucru este valabil pentru tulburările cele mai frecvente, la adolescenţi ce suferă de anemie feriprivă, caracterizate de depresie sau tendinţă la depresie, care se pot destinge prin tulburări depresive psihoreactive, mai ales cu nuanţă de anxietate. Concluzie În concluzie este necesar de menţionat faptul că există o tendinţă bine conturată că şi în cadrul unei anemii fierodeficitare de grad uşor dereglările activităţii SNC sunt prezente şi se disting în direcţia dereglărilor de comportament şi scăderii capacităţilor cognitive şi de percepţie a informaţiei, acestea diminuînd capacităţile de învăţare a copiilor afectaţi. Bibliografie
deficienţa psiho-cognitivă, ŞI dereglările COMPORTAMENTALE în Epilepsie la copii de vârstă FRAGEDĂ Valentin Ţurea, Adrian Rotari Catedra de pediatrie nr.2 USMF "Nicolae Testemiţanu" Summary The mental retardation and comportamental disorders in infants suffering from Epilepsy The mental retardation in infants suffering from Epilepsy is present in the clinical characteristics of Epilepsy in 38,61% cases. This percentage rises dramatically in case of Symptomatic Epilepsy. In 9.7% cases children with Epilepsy have been showed behaviour disorders. Rezumat Retardul psihic la copii de vârstă fragedă ce suferă de epilepsie se înregestrează în 38.61% cazuri. Retardul psihic cel mai des se înregestrează în cadrul epilepsiei simptomatice. În 9,7% cazuri copii cu epilepsie manifestă dereglări de comportament. Actualitatea temei Printre copiii mici epilepsia este una din cele mai răspândite afecţiuni ale sistemului nervos, care deşi gravă după evoluţie este potenţial curabilă. Sondajele epidemiologice efectuate în ţări dezvoltate din Europa şi America, au contribuit la formarea unei viziuni clare asupra parametrelor de prevalenţă şi incidenţă a epilepsiei în populaţia infantilă, deducţii care s-au dovedit de mare utilitate în aprecierea eficacităţii diferitor metode de terapie antiepileptică şi în determinarea volumului necesar de asistenţă psihoneurologică şi de reabilitare postmaladivă a celor marcaţi de boală [7]. Epilepsia copilului evoluează cu un risc crescut pentru apariţia deficienţelor cognitive, comportamentale, emoţionale psihiatrice şi sociale. Acest risc este cu atât mai mare cu cât tulburările structurale subiacente procesului epileptic sunt mai pregnante [5].
Aprecierea afectării psihointelectuale şi comportamentale prin suferinţa epileptică, încercând relaţionarea acestor deficienţe cu unele caractere evolutive ale bolii. Material şi metode Studiul a fost efectuat pe un numar de 1168 de copii de vîrstă fragedă ce suferă de epilepsie şi care manifestă retard psihic şi dereglări de comportament apărute ca rezultat al maladiei Rezultate şi discuţii Dereglările de comportament şi intelectuale s-au manifestat în corelare cu:
Ulterior am observat prezenţa retardului psihomotor şi verbal în tabloul clinic al maladiei epileptice curente (tab.1) Tabel 1. Prezenţa retardului psihomotor la copiii de vârstă fragedă ce suferă de epilepsii
Yüklə 0,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|