Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global



Yüklə 0,51 Mb.
səhifə8/10
tarix18.03.2017
ölçüsü0,51 Mb.
#11921
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Concluzii

Etica, care în cazul concret reprezintă interogarea referitor la respectul autonomiei şi a demnităţii fiinţei umane în contribuţia sa la «interesul general» pe care o au drept scop studiile clinice, trebuie să fie prezentă constant în spiritul celor ce realizează experimentele. Dar “ recomandările comitetelor de etică” nu creează obligaţii. Doar legea poate defini condiţiile ce trebui respectate, modurile de a controla şi monitoriza aplicarea şi sancţiunile în caz de transgresiune a normelor de drept

Bioetica nu poate fi un lux rezervat doar ţărilor bogate : nu este etic acceptabil ca o parte de omenire să trăiască în bunăstare, pe cînd o cealaltă parte să nu aibă acces şi nici speranţa de a o accesa. Accesul la îngrijire şi la medicamente, precum şi studiile clinice realizate în ţările sudice relevă întrebări de etică strigente.

În domeniul bioeticii Guvernul ar trebui să promoveze o politică de reală cooperare cu ONG-urile locale şi internaţionale competente .

Cercetările biomedicale sunt adaptate aşteptărilor şi speranţelor opiniei publice din ce în ce mai avide pentru inovaţii. Ele reprezintă un ansamblu heterogen : mize ale sănătăţii publice, dar şi mize economice şi financiare care iau amploare la nivel internaţional. Putem percepe cu uşurinţă că dimensiunea etică a cercetării biomedicale în general, a studiului clinic în particular şi a reglementării trebuie să se dezvolte într-un cadru internaţional.
Bibliografie

1. Anatol Eşanu. Aspectul bioetic al experimentelor biomedicale. // Teodor Ţîrdea. Elemente de bioetică. -Chişinău: Univers Pedagogic, 2005, p. 100-117.

2 Michel Hasselmann. Sciences humaines et sociales. – Strasbourg: 2007.

3. Teodor Ţîrdea. Filosofie şi bioetică; Istorie, personalităţi, paradigme. –Chişinău: Ed.UASM, 2000, 256 p.

4. Teodor Ţîrdea -Bioetică,Filosofie.Medicină practică:probleme de existenă şi de supravieţuire ale omului: -Chişinău: Ed. CEP “ Medicina “, 2000, 309 p.

5. Teodor Ţîrdea. Elemente de Bioetică. -Chişinău: Univers Pedagogic, 2005, 176 p.

6. A se vedea:www.boehringer-ingelheim.fr;

7. A se vedea: http://www.cite-sciences.fr;

8. A se vedea: www.decitre.fr\;

9. A se vedea: www.francebiotechnologies.fr;




UNELE ASPECTE BIOETICE ALE PSIHIATRIEI

Doina Chiaburu

(Coordonator ştiinţific: prof. univ, Eşanu Anatol)

Catedra Filosofie şi Bioetică USMF "Nicolae Testemiţanu"
Summary

Some bioethical aspects of psychiatry

Psychiatry is an extremely specific branch of medicine which, due to its features, requires a special bioethical approach. Following the bibliographical analysis it may be concluded that in the course of social evolution the ethical aspect of the doctor-patient relationship, especially from the psychiatric perspective, undergoes important modifications. The principles of the contemporaneous medical ethics attempt to keep the autonomy of the persons with mental deficiencies and direct the society towards a more tolerant attitude regarding the persons with mental disorders.


Rezumat

Psihiatria este o latură extrem de specifică a medicinii, care datorită particulartăţilor sale necesită o abordare bioetică deosebită. În urma efectuării analizei literaturii de specialitate se poate concluziona faptul că pe parcursul evoluţiei societăţii, aspectul etic în relaţia medic-pacient, în mod special din perspectiva psihiatriei, suferă modificări importante. Principiile eticii medicale contemporane încearcă să păstreze autonomia persoanelor cu dificienţe mintale şi să orienteze societatea spre o atitudine mai tolerantă faţă de persoanele cu dereglări psihice.


Bolnavul psihic, psihiatrul şi societatea prezintă un sistem, în care relaţiile dintre elementele lui sunt mutuale şi supuse influenţei context socio-moral comun. Astfel, într-o societate de orientare totalitarista, represivă, diagnosticul tulburărilor psihice poartă în sine o greutate de discriminare, deseori este folosit pentru discriminarea „celor care nu convin”şi a părerilor lor, toleranţa faţă de bolnavii psihici este scăzută, ei sunt izolaţi, social limitaţi, predomină paternalizmul cu accent „poliţienesc”, interesele de stat prevalează intereselor persoanei aparte, serviciul psihiatric este o parte a sistemului represiv şi este eliminat din cadrul controlului social, în rezultatul căruia acumulează putere, dar în acelaşi timp pierde încrederea cetăţenilor.

Pe măsura democratizarii societăţii se lărgesc şi se întăresc drepturile persoanelor cu dereglări psihice,se majorează tendinţele integrării pacienţilor în societate, se instalează controlul social asupra măsurilor de constrîngere, se întroduce reglamentarea etică şi de drept în acordarea asistenţii psihiatrice,creşte valoarea relaţiilor de parteneriat dintre medic şi pacient, se umanizează şi se limitează modelul paternalist. Apărarea intereselor pacientului devine la fel de importantă ca şi apărarea intereselor societăţii şi a statului.

Posibilitatea orientatrii societatii spre o abordare mai toleranta a bolnavilor psihici, influenţează funcţionarea psihiatriei în societate.Ţinînd cont de faptul ca psihiatria poate fi influenţată de aceste circumstanţe, putem concluziona necesitatea elaborarii unor mecanizme de autoreglamentare în interiorul asociaţiilor profesionale ale psihiatrilor, care ar proteja stabilitatea, unanimitatea şi tendinţa spre scopuri umaniste. Etica profesională pune bazele deontologiei si reglementeaza conduita medicului faţă de pacient, graţie elaborării codului etic al regulilor de comportare al medicului psihiatru în cadrul activităţii sale profesionale.

Unul din actele normative ale eticii în psihiatrie este Declaraţia de la Haway, adoptată de către Asociaţia Mondială a Psihiatrilor în a.1977, revizată în a.1983. Într-o atitudine directă faţă de tema în discuţie o are şi „Principiile de apărare a persoanelor, care suferă de tulburări psihice şi de îmbunătăţire a ocrotirii sănătăţii în domeniul psihiatriei” primită de ONU în a.1991. O importanţă majoră o are în lume:” Pricipiile Eticii Medicale şi Anotaţiile ei pentru psihiatrie”, prelucrate de către Asociaţia Psihiatrică Americană,în a.1973, revăzută în a.1981.



Principiile eticii psihiatrice în conduita medicală.

Respectare autonomiei pacientului este principiul de bază al eticii medicale contemporane. Multe norme etice şi regulamente survin din acest principiu şi servesc realizării lui. Un loc important îl ocupă primirea ajutorului psihiatric benevol, care subînţelege libertatea alegerii şi libertatea acţiunilor pacientului în timpul discuţiilor cu medicul-psihiatru. În practică aceasta înseamnă, că „psihiatrul trebue să respecte dreptul pacientului de a accepta sau respinge asistenţa psihiatrică propusă, după prezentarea informaţiei necesare” , nici o intervenţie psihiatrică nu poate fi îndeplinită contra doleanţei pacientului.

In conformitate cu normele eticii contemporane psihiatrul este responsabil de îndeplinirea şi crearea condiţiilor pentru alegerea liberă a pacientului, deci acordarea asistenţei benevole.Principalele cinci conditii sunt: 1) adoptarea libera a deciziei de acord sau dezacord subiectului; 2) conţinutul şi forma liberă a exprimării hotărîrii; 3) lipsa constrîngerii şi a înşelăciunii; 4) prezenţa informaţiei adecvate; 5) competenţa pacientului în luarea deciziei.

1. Subiectul pentru adoptarea diciziei. După regulile eticii psihiatrice dreptul la consimţămînt îl posedă doar pacientul sau reprezentantul său numit de lege (dacă cetăţeanul nu are 15 ani sau dacă este recunoscut de judecată fără discernămînt). Aceasta nu înseamnă, că alte persoane (rude, cunoscuţi,etc.) nu-şi pot exprima poziţiile.

2. Conţinutul şi forma exprimării hotărîrii. Decizia pozitivă a pacientului pentru acordarea asistenţei psihiatrice poate avea diferite gradaţii de cointeresare: de la o cerere activă cu iniţierea vizitei la psihistru pînă la acordul pasiv cu măsurile medicale propuse de medic. Refuzul, de asemenea poate varia de la dazacord (refuz activ) pînă la protest activ. Pentru constatarea existenţei deciziei benevole trebuie, să fie verbalizată clar şi cuprinzător, indiferent de gradul de manifestare al unuia sau altuia. Regulamentul primirii acordului/refuzului de la pacient este comun pentru toate genurile de acordare a ajutorului psihiatric, fiind folosit pentru fiecare gen aparte. Decizia pacientului conform situaţiilor concrete nu trebue tractată pe larg.

Acordul la expertiza psihiatrică este valid doar pentru expertiză şi nu se răspîndeşte pentru tratament sau internare în staţionarul de psihiatrie; acordul pentru tratamentul cu preparate psihotrope nu dă temei medicului folosirea terapiei electroconvulsivante; refuzul de la spitalizare nu înseamnă refuz de la tratament în condiţii de ambulator sau de staţionar de zi. Caracteristica primordială a psihiatriei este dependenţa hotărîrii pacientului de ceea ce i se propune de către medic. Astfel medicul psihiatru trebuie să acorde o deosebită atenţie motivaţiilor şi doleanţelor pacientului, trebuie să fie capabil să varieze propunerile sale, pentru a obţine acordul pacientului la tratament benevol a evita tratamentul prin constrîngere.



3. Lipsa constrîngerii şi a înşelăciunii. Acordul pacientului trebuie să fie pe un suport de alegere liberă. Dacă consimţămîntul este dat sub influenţa constrîngerii, violenţei, ameninţărilor,el nu poate fi considerat ca benevol.

Lipsa constrîngerii,ameninţărilor si a înşelăciunii sunt condiţiile obligatorii pentru orice gen de asistenţă medicală psihiatrică benevolă.



4. Prezenţa informaţiei adecvate. Libertatea pacientului în luarea deciziilor este stipulată prin prezentarea informaţiei necesare. Înainte de a alege, pacientul trebuie să fie informat cu propunerea medicului, scopul acesteia şi cu consecinţele acordului sau refuzului.Volumul şi caracterul informaţiei medicale, pe care medicul o raportează pacientului, depind de genul asistenţei psihiatrice preconizate.

A. Pentru efectuarea expertizei psihiatrice medicul este obligat să comunice pacientului scopurile expertizei. În situaţii cînd iniţiativa pentru stabilirea contactului cu pacientul îi aparţine medicului sau cînd se petrec măsuri de profilaxie, comunicarea scopurilor expertizei este extrem de importantă.

B. Dacă în rezultatul examenului pacientului i se propune ajutor în condiţii de ambulator, este importantă informarea despre modalitatea acestui ajutor: consultativ-curativ sau dispensarizare, care este gradul de consimţămînt şi drepturile pacientului.

Ajutorul consultativ-curativ se efectueaza doar în cazul cînd pacientul se adresează benevol, la cererea orală a lui(sau cu acordul tutorelui), după analogia acordării ajutorului medical în policlinicele teritoriale. Stabilirea evidenţei prin dispensarizare conferă psihiatrului dreptul de a efectua examenarea pacientului în ritmul necesar evaluării sănătăţii mintale fără acordul propriu-zis al bolnavului.



C. O constrîngere importantă pentru bolnav o constitue spitalizarea în spitalul de psihiatrie. Ea este în concordanţă cu limitarea libertăţii, cu limitarea unor drepturi şi cu respectarea regimului de spital, cu schimbarea modului de viaţă, cu menţinerea pacientului în condiţii mai putin confortabile şi mai ales cu aflarea lui în preajma altor bolnavi psihici şi cu supravegerea personalului de gardă. Pentru acestea, medicul înainte de a propune internarea trebuie să aprecieze corect beneficiile pacientul în urma spitalizării. Bolnavul, înainte de a da consimţămîntul,are dreptul de a primi de la medic informaţia necesară despre:

  • în care spital va fi internat;

  • care este scopul (expertiză,tratament,pentru îngrijiri sau examen) şi care este durata;

  • care este necesitatea internării, şi care sunt alternativele, privilegiile ajutorului staţionar faţă de cel ambulator;

  • care sunt drepturile pacientului, in perioada aflării în staţionar;

  • care sunt consecinţe aflării în spitalul psihiatric.

Lipsa acestor detalii sau prezentarea denaturată suspectează acordul benevol primit de la bolnav şi pot provoca reacţii negative la impactul pacientului cu realitatea (refuzul spitalizătii în secţia de internare, încălcări de regim intraspitelicesc, refuzul tratamentului, conflicte cu personalul şi în cele din urmă cererea externării).

D. Printre genurile asistenţei medicale psihiatrice cel mai complicat este tratamentul. Tratamentul psihiatric este retrăit de pacient nu doar ca o intervenţie asupra organismului, dar şi ca o intruzie în lumea sa subiectivă, în sfera personalităţii şi a activităţii sale sufleteşti. Astfel în timpul primirii acordului de la pacient faţă de transparenţa informaţiei furnizate pacientului se atribue cele mai mari cerinţe. Indiferent de tipul tratamentului: staţionar sau ambulator, medicul este obligat sa-i furnizeze pacientului informaţia necesară pentru asigurarea posibilităţii alegerii conştiente şi implicării în alianţa terapeutică.

Pacientul trebuie să fie informat cu:



  • particularităţile tulburării sănătăţii sale mentale;

  • principiile tratamentului recomandat (metodele, scopurile, etapele, durata terapiei, alternative);

  • beneficiile tratamentului (rezultatele aşteptate) şi efectele adverse.

Informaţia rebuie să fie veridică, accesibilă pentru înţelegere şi să nu provoace pacientului reacţii negative (frică,depresie,agresie). În cazul refuzului tratamentului, pacientul trebuie sa fie informat cu efectele adverse. Informaţia prezentată pacientului nu trebuie să se transforme într-o procedură formală, dar trebuie să fie un proces cointeresat de contact dintre medic şi bolnav: discuţii, explicaţii, convingere, compromisuri ţinînd cont de doleanţele individuale. Informarea pacientului primeşte un sens etic în contextul principiilor de respectare a autonomiei, neagresiune şi binefacere. Deaceea, dacă pacientul ştie despre dreptul său de a fi informat, însă benevol refuză drept pentru un motiv sau altul (nu manifestă interes, are frică ,este completamente încrezut în persoana medicului său), dacă informaţia poate provoca daune moral-psihologice sau evenimentele necesită o intervenţie medicală de urgenţă, cu scopul lichidării pericolului vieţii şi sănătăţii bolnavului, atunci limitarea informaţiei se socoate etic justificată.

Abateri de la regulamentul despre informare a pacientului:



  • cînd pacientul refuză conştient informarea („dreptul de a nu şti”);

  • cînd este o probabilitate înaltă, că informaţia va dăuna pacientului;

  • în situaţii de urgenţă.

5. Competenţa pacientului în luarea deciziei. Una din condiţiile necesare pentru tratamentul benevol este competenţa pacientului. Conceptul de competenţă uneşte caracteristicile psihologice ale individului, capacitatea de asimilare a informaţiei, prezentată de medic; capacitatea de a estima realistic starea sa şi nivelul riscului; avantajele şi alternativele asistenţei propuse; capacitatea de a alege şi de a conştientiza consecinţele alegerii.
2.2 Rolul acordului şi refuzului în tratament.

Frontierele competenţei bolnavilor psihici este stabilită de lege. Persoanele, care nu au atins vîrsta de 15 ani, deasemenea celor care au fost recunoscuţi de judecată fără discernămînt, nu sunt competente în luarea deciziilor cu privire la asistenţă psihiatrică; asemenea hotarîri le iau pentru ei reprezentanţii lor delegaţi prin lege. Aceste limite ramîn în vigoare şi funcţioneză in permanenţă, pînă cînd nu se va schimba situaţia de drept a persoanei (va atinge 15ani sau va fi calificat prin judecată ca avînd discernămînt).

Tulburările psihice nu exclud capacităţile pacientului de a lua o decizie la subiect şi nu eliberează medicul de obligaţiunea de a lua în consideraţie parerea bolnavului. Lipsa unei maladii psihice severe denotă competenţa şi discernămîntul bolnavului,adică importanţa acordului sau refuzului exprimat. Capacitatea pacientului este un concept relativ, care nu are nici o legătură cu starea clinică. Standartele competenţei pot varia în conformitate cu scopurile şi condiţiile acordării asistenţei psihiatrice. În practica psihiatrică sunt posibile situaţii, acelaşi pacient este considerat competent în acordarea acordului pentru examinare, dar este incompetent in cazul refuzului la spitalizare.

Deaceea în cazul determinării competenţei sunt importante:



  • statutul psihic al pacientului;

  • caracterul asistenţei medicale propuse de medic;

  • caracterul şi motivele deciziei primite de pacient (acord/refuz);

Informarea şi competenţa sunt legate reciproc, în interconexiune. Pe de o parte, volumul informaţiei prezentate pacientului depinde de capacitatea de asimilare, de înţelegere, pe de altă parte, informarea adecvată poate ridica nivelul competenţei.

Practica demonstrează, că mulţi pacienţi ce se află la limitele competenţei în rezultatul psihozei sau retardării mentale, se adresează benevol la psihiatru, înţeleg şi apreciază beneficiul tratamentului psihiatric cît şi tulburările lor psihice, deaceea acordul lor poate fi considerat conştient şi benevol. În acelaş timp, pentru stabilirea competenţei acestor bolnavi de o importanţă majoră este precauţia omiterii falsificărilor clinice. Acceptarea conceptului relativ al competenţei nu justifică manipularea lui în beneficiul paternalismului total.

Una din expresiile tipice ale acestei poziţii este formula: ”toţi cei ce nu sunt împotriva asistenţei psihiatrice, sunt competenţi, toţi, cei ce o refuză, sunt incompetenţi”.În practică, această poziţie duce la două extremităţi:pe de o parte, în rîndul benevolilor se află şi acei bolnavi ce au tulburări de conştiinţă sau cei ce au demenţă profundă, pe de altă parte, pacienţiilor ce refuză asistenţa, li se diagnostică „tulburări psihice severe”, care necesită intervenţii psihiatrice prin constrîngere. În ambele cazuri sunt încălcări etico-profesionale şi ale normelor de drept.

O atenţie deosebită se acordă pacienţilor adolescenţi, care după lege sunt privaţi de dreptul de a primi decizii nu din cauza tulburărilor psihice severe, dar numai din cauza vîrstei. Deseori, se întîlnesc situaţii, cînd părerii copilului, şi mai mult al adolescentului, trebuie atribuită o mai înaltă valoare, decît altor factori (exemplu: în susţinrea examenului, în alegerea metodelor de tratament, etc.)

Cele cinci condiţii, descrise mai sus, în ceea ce priveşte tratamentul benevol, trebuie examinate în ansamblu, în totalitate. Neîndeplinirea a uneia din ele neagă sau pune la dubiu caracterul benevol al asistenţei acordate pacientului. Concluzionînd putem menţiona faptul că pentru acordarea asistenţei psihiatrice contra dorinţei pacientului, nebenevole, sunt necesare următoarele temeiuri:


  1. incompetenţa pacientului în rezultatul tulburării psihice severe;

  2. condiţionată de această tulburare posibilitatea înaltă al unui prejudiciu pentru bolnav şi a anturajului său;

Noţiunea de prejudiciu include următoarele:

    • pericolul direct al bolnavului faţă de sine-însuşi sau de ambianţa încinjurătoare;

    • neajutorarea pacientului, adică imposibilitatea de a-şi satisface de sinestătător necesităţile vitale cotidiene;

    • dauna reală asupra sănătăţii lui în rezultatul acutizării tulburării psihice, dacă pacientul va fi lăsat fără asistenţă psihiatrică.

Mai multe dificultăţi survin în tractarea criteriului de pericol. Noţiunea „pericol pentru sine-însuşi”constă în pericolul de suicid şi autolezare. Definiţia „pericol pentru anturaj”cuprinde pericolul de omoruri, aplicarea leziunilor corporale, pericolul pentru sănătatea altor persoane, rareori pericolul securităţii oamenilor şi a bunurilor.

Bazele şi temeiurile folosirii metodelor de constrîngere pentru diferite genuri de asistenţă psihiatrică minuţios sunt reglamentate de lege. Nebenevole sînt considerate măsurile, aplicate nu doar pacienţilor, care refuză intervenţiile psihiatrice, dar şi celor, care nu sînt capabili să înţeleagă ce se petrece.

Cauzele refuzului bolnavului de la ajutorul psihiatric pot fi foarte reale: de exemplu: informarea incompletă despre starea sănătăţii psihice, despre progredienţa bolii, despre condiţiile şi metodele de tratament; frica de a „fi etichetat” ca bolnav psihic, de a se afla „la evidenţă” la medicul psihiatru, de a fi supus limitărilor sociale, de a pierde încrederea şi respectul anturajului; negativism vis-a-vis de terapia medicamentoasă, etc.

Capacitatea de a stabili contactul, de a explica, de a preîntîmpina, de a linişti, de a convinge constitue arta de a conduce discuţia cît pentru obţinerea acordului bolnavului la tratament atît şi pentru procesul de surmontare al refuzului de la ajutorul propus. Alternativa violenţei nu este pasivitatea şi îndepărtarea medicului, dar strategia „inviolenţei active”, căutarea consensusului, mobilizarea tuturor resurselor posibile.


Bibliografie

  1. Four Models of the Physician – Patient Relationship, Esmanuel E. J. Esmanuel L.L JAMA.-1992.- Nr. 267.- P. 2221-2226.

  2. Informed Consent : Legal Theory and Clinical Practic, Appelbaum P.S., Lidz Ch. W. Meisel A., Oxford Univ. Press. – 1987.

  3. Tests of competency to consent to treatment, Roth L.h., Meisel A. Lidz Ch. W. Amer. J. Psychiatry .- 1977. – Nr. 134.- P. 279 – 284.

  4. Вопросы соотношения морали и права в психиатрической практике, Тихоненко В.А., - « Социально – правовые аспекты психиатрической помощи». – Моск. НИИ пстхиатрии МЗ РСФСР. – С. 57 – 62.

  5. « Гавайская декларация» Журн. Социал. и клин. Психиатрии.-1992 № 4.- С.44-45.

  6. «Кодекс профессиональной этики психиатра» Журн. Социал. и клин. Психиатрии. – 1993. - № 3. – С. 120 – 124.

  7. О нравственной ответственности психиатров перед обществом Тихоненко В.А., Румянцева Г.М. Психиатрия в СССР. Информ. сборник.-1990 – вып. 1.- С. 47 – 54

  8. Основы профессиональной этики в психиатрии (принципы, нормы, механизмы), Тихоненко В.А., Покуленко Т.А.- Журн. Социал. и клин. Психиатрии.-1992 № 4.- С.38-44

  9. Право и психиатрия. Юрид. Литер. – 1991.- С. 327 – 344.

  10. Правовые и этические проблемы психиатрии, Тихоненко В.А., ШИШКОВ С.н. Иванюшкин А. Я., Покуленко Т.А. - « Биоэтика, Проблемы и перспективы» М. – 1992 – С. 78 – 90.

  11. Этики практической психиатрии. Руководство для врачей под ред. В.А. Тихоненко – ГНЦ СПП им В.П. Сербского. -1996.


DISCURSUL FILOSOFIEI CONTEMPORANE ÎN BIOETICĂ

Alexandru Cebanu

(Coordonator ştiinţific: prof. univ., Eşanu Anatol)


Catedra Filosofie şi Bioetică USMF "Nicolae Testemiţanu"
Summary

Discourse of contemporaneous philosophy in bioethics

Contemporaneous philosophy is reflecting in medical ethics by analysis of contradictory duality of deontology and teleology from the perspective of human’s autonomy and heteronomy. This article describes principal currents of contemporaneous philosophy and problems that appear in practical implementation of these.



Rezumat

Filosofia contemporană se reflectă în etica medicală prin analiza dualităţii contradictorii a deontologiei şi teleontologiei prin prisma heteronomiei şi autonomiei omului. Acest articol descrie curentele principale ale filosofiei contemporane şi problemele ce apar în implimetarea practică a acestora.

Bioetica (gr. bios- viaţă şi ethos- obicei, caracter moral) constituie o orientare ştiinţifică interdisciplinară ce se situează la hotarele dintre filosofie, etică, biologie, medicină etc. Bioetica apare ca o reacţie de răspuns la problemele noi ce au apărut referitor la viaţă, sănătate şi moarte, referitor la creşterea interesului oamenilor faţă de drepturile lor, inclusiv la dreptul lor la propria existenţă materială şi spirituală, la poziţia societăţii vis-a-vis de pericolul ce ameninţă însăşi viaţa de pe Terra, generat de acutizarea problemelor globale ale omenirii.

Soluţionarea problemelor în bioetică este imposibilă fără un fundament filosofic puternic. Filosofia însăşi este o parte componentă a bioeticii, partea ei integrativă, filosofia împreună cu etica pune baza procesului de discuţie, dezbatere în bioetică. Dezbaterile contemporane în bioetică se duc în următoarele direcţii principale.



  1. Heteronomia şi Autonomia omului.

  2. Teleontologie şi Deontologie.

Ambele orientări sunt bazate pe elemente dualiste, care coexistă şi deseori se completează unul pe altul. Heteronom poate fi considerat un sistem care se supune regulilor unui alt sistem, în care el se include. Autonom este sistemul ce se supune regulilor create de el însuşi. Bazele heteronomiei umane se consolidează încă în antichitate şi sunt inspirate din paradigma cosmocentristă, la această etapă omul ca fiinţă socială încă nu era atît de dezvoltat şi se considera un tot întreg cu natura. Pe masură ce se dezvolta societatea, omul a început să se despartă de natură, a elaborat legi, care erau necesare pentru o viaţă normală în societate şi se supunea acestor legi, astfel la baza autonomiei umane stă aspectul juridic al vieţii sociale. Fundamentul filosofic al autonomiei umane a fost pus în secolul XVIII de E. Kant, Această concepţie despre omul autonom va duce la un mare progres intelectual şi tehnic al societăţii, însă într-un final va duce la distrugerea naturii şi la o stare de insecuritate pentru existenţa întregii specii umane. Acest efect negativ va reorienta omenirea spre o dezvoltare raţională, noosferică şi va demonstra că omul nu este atît de autonom şi că el trebuie să ţină cont de legile naturii, pentru o dezvoltare armonioasă. În secolul XVII oamenii, din cauza unor experienţe empirice ce au fost interpretate greşit, considerau natura ca un sistem mecanic teleologic şi omul trebuie singur să înţeleagă ce este bine şi ce este rău pentru dînsul. Această concepţie a dus la ceea că omul analizînd consecinţele revoluţiei tehnico-ştiinţifice este nevoit să-şi adreseze întrebarea: Poate el într-adevăr singur pentru dînsul să decidă ce este bine şi ce este rău fără o referinţă din exterior? Recuperarea situaţiei create în urma Progresului Tehnico-Ştiinţific este posibilă doar prin adoptarea unei etici de responsabilitate, unei etici a heteronomiei viitorului, eticii de nesimultanietate şi nereciprocitate. O nouă etică este necesară pentru că realitatea este atît de transformată că omenirea trebuie nu să menţină, ci să restabilească biosfera pentru a supravieţui. Noul imperativ categoric este: De a acţiona astfel, încît efectele acţiunilor să fie compatibile cu existenţa umană pe pămînt cît mai mult timp posibil, fiindcă supravieţuirea omenirii nu mai este evidentă. În situaţia în care se află omenirea la momentul actual, este necesar să fie luate în consideraţie nu doar riscurile probabile, dar şi să se încerce să se evite riscurile posibile şi chiar să se prognozeze cele imposibile, pentru a evita totul la ce pot acestea să ducă.

Heteronomia contemporană apelează la conştiinţa umană şi afirmă că responsabilitatea nu poate fi doar cauzala, faţă de faptele comise în trecut, dar şi o responsabilitate de faptele ce vor fi comise în viitor. Astfel heteronomia contemporană conturează două paradigme noi în bioetică. Paradigma responsabilităţii părinţilor faţă de copii săi şi paradigma responsabilităţii omului politic faţă de concentăţenii lui.

În lumea contemporană heteronomia se manifestă prin următoarele curente: eco-etica, utilitarismul şi contextualismul. Autonomia contemporană se manifestă prin curente ca: autonomie pluralistă, teoria procedurală a justiţiei(deontologia procedurală), etica comunicării(deontologia limbajului).

Eco-etica este un curent filosofic de extremă care se opune principiului antropocentrist (umanist) al ecologiei, care percepe natura ca mediul în care traieşte omul, acest principiu are ca obiect rezolvarea problemelor ce apar referitor la supravieţuirea speciei umane în condiţiile ecologice create. Eco-etica stă la baza principiului biocentrist (antiumanist) şi înţelege omul ca un vieţuitor printre celelalte vieţuitoare, acest principiu are ca scop soluţionarea problemelor de supravieţuire a animalelor înscrise în cartea roşie.

Utilitarismul este o şcoală de gîndire ce propune fundamentalizarea moralei pe datele din exterior: obiective, universale şi evidente. Utilitarismul consideră că bine este ceea, ce aduce plăcere. Această părere este fondată pe datele biologice despre animale superioare şi om care acţionează în felul în care să evite durerea şi să prelungească senzaţia de plăcere. Aceste reacţii fiind fireşti sunt considerate şi universale. Morala utilitarismului este orientată spre a atinge cel mai mare nivel de fericire pentru cel mai mare număr de persoane posibil, utilizînd modele externe evidente şi universale, fericirea fiind înţeleasă în acest context ca plăcere sau absenţa suferinţelor. În concepţia utilitarismului după gradul de acţiune asupra organismului durerea şi plăcerea sunt echivalente, această echivalenţă şi permite universalizarea, care se face după principiul: Fiecare poate să ceară 1, nimeni mai mult decît 1. Ideile utilitariste sînt pe larg utilizate în medicină, la aceste principii se apelează la aprecierea criteriilor de poziţionare a pacienţilor în rînduri pentru donarea sîngelui, transplantarea organelor, pentru a efectua triajul pacienţilor în cazuri de urgenţă.

Concepţia heteronomică contextualistă percepe viaţa omului ca un fenomen ce se află în contextul altui fenomen- viaţa socială, astfel etica, la rîndul ei, este la fel contextuală, pentru că se reflectă în obiceiuri, cultură, religie. Această concepţie tinde să explice imposibilitatea universalizării eticii într-o societate pluralistă, în care se află omenirea la momentul dat, circumstanţa fiind mult acutizată şi de fenomele de migraţie. Societatea pluralistă necesită implementarea unui mod de conduită aparte, aproape pentru fiecare cetăţean. Autonomia pluralistă parţial rezolvă această situaţie, creînd modele cît-de-cît universale de comportament.

Cu toate că omul se supune legilor provenite din exterior, a naturii sau chiar a societăţii (dacă analizăm fiecare individ în parte ce este nevoit să se adopteze la legile elaborate de conducerea politică); anume omul este cel care a definit legile societăţii şi a descoperit şi a sistematizat legile naturii, care nefiind studiate şi elaborate nu ar fi existat ca o construcţie teoretică. Unii savanţi, chiar pun la îndoială existenţa acestor legi, argumentînd poziţia lor prin existenţa unei incidenţe mari de excepţii ce se petrec permanent. Etica autonomiei umane priveşte evenimentele din perspectiva fiecărui om în parte şi îl tratează nu ca mijloc, ci ca sfîrşit, ea tinde să elaboreze modele cît mai adecvate pentru convieţuirea oamenilor în societate.

După cum afirmă Suzanne Rameix, autonomia contemporană cuprinde: autonomia pluralistă, teoria procedurală a justiţiei şi etica conversaţiei.

Etica autonomiei pluraliste pune în discuţie problemele universalizării eticii într-o lume pluralistă, păstrînd principiile autonomiei umane. Este evident faptul că o universalitate absolută este imposibilă într-o societate multiculturală, multinaţională; din această cauză se propune condiţionarea unei universalizări minimale, ce să corespundă principiului autonomiei: „Nu face altuia ce el nu-şi va face niciodată şi fă lui ceea ce v-aţi înţeles că tu îi vei face”. Acest principiu stă la baza relaţiei contractuale între medic şi pacient, în care medicul şi pacientul sunt egali, obiectul contractului lor sunt grijile acordate de medic. Medicul permite pacientului să aleagă metoda de tratament şi el se angajează să respecte poziţia şi părerile pacientului, chiar dacă acestea sunt iraţionale.

După cum menţionează Suzanne Rameix, problema care apare constă în ceea că unii pacienţi nu pot fi consideraţi autonomi în plina masură a acestui cuvînt. Bolnavii psihic, toxicomanii, bolnavii ce nu-şi dau seama de boala lor deseori nu sunt în stare să acţioneze raţional şi frecvent se află în starea de afecţiune fie sub influenţa drogurilor, fie activitatea lor este influenţată de acţiunile bolii asupra sistemului nervos. Referitor la cazurile de narcomanie şi toxicomanie se apelează la tratamentul represiv numai în cazul în care bolnavul suferind de dependeţă faţă de substanţele psihotrope a pricinuit cuiva prejudicii, aflîndu-se sub influenţa substanţelor psihotrope. Din punct de vedere a autonomiei pluraliste narcomania şi toxicomania sunt tratate ca sclavagism intern.

Refetor la bolnavii psihic, este foarte greu de estimat cît de paternalist trebuie să fie comportamentul medicului faţă de astfel de pacienţi. Internarea lor în spital deseori provoacă discuţii etice, reprezentînd o adevărată constrîngere pentru aceşti pacienţi. Din cauza organizării extrem de complexe a sistemului nervos central a omului comparativ cu restul vietăţilor, studiile experimentale a efectului medicamentelor elaborate cu scopul tratamentului bolilor psihice terbuie să fie efectuate pe bolnavi, ce este interzis de lege. Din păcate, nici la momentul actual nu poate fi defenit consimţămîntul liber a bolnavului ce suferă de alienări mintale.

Etica autonomiei pluraliste implică un număr mare de discuţii şi de critici în adresa ei, pentru că ea este bazată pe principiul de negociere,fiind în continuă căutare a comprimisurilor, dar o etică bazată pe negocieri face neclară diferenţa între respectul faţă de o persoană şi indeferenţa faţă de ea. Într-o societate pluralistă axiologia persoanelor e atît de diferită că deseori nu se poate de perceput cum să acţionezi respectuos.

Teoria procedurală a justiţiei (deontologia procedurală)- încearcă să definească principiile juridice a teoriei contractului social. Această teorie încearcă să apropie cît mai mult posibil, legitimul de legal, în relaţiile sociale şi să pună o bază juridică principiilor etice ale autonomiei pluraliste şi a eticii conversaţiei. În scopul creerii unei egalităţi între participanţii contractului social, abstractizării şi generalizării teoriei contractului social, sintezei circumstanţelor celor mai favorabile pentru negociere se defineşte situaţia iniţială în care se presupune că ambii participanţi trebuie să fie egali, contractanţii trebuie să fie la curent cu situaţia bunurilor celuilalt participant implicate în contractul social dat, fiecare participant să respecte constrîngerile axiologice propuse de cealaltă persoană, ambii contractanţi trebuie să adopte o poziţie de ignoranţă faţă de situaţia socială a celuilalt contractant. Poziţia de ignoranţă are ca temelie filosofică teoria de nevinovăţie a omului faţă de starea în care el a ajuns în societate, majoritatea acţiunilor fiind condiţionate şi reglate de situaţia socială a omului, iar biologic şi genetic, conform acestei teorii, oamenii sunt consideraţi egali.

Principiile pe care se bazează teoria procedurală a justiţiei în desfăşurarea unui contract social sunt: principiul libertăţii şi principiul diferenţei. Problemele medicale care se nasc din teoria procedurală a justiţiei sunt: imposibilitatea alegerii între pacienţi, căci această alegere, îndată va distruge condiţiile de egalitate necesare pentru desfăşurarea corectă a contractului social, aceeaşi situaţie de dilemă apare în cazul necesităţii alocării resurselor pentru îngrijire. O altă problemă este imposibilitatea adoptării poziţiei de ignoranţă faţă de poziţia socială, cunoscînd că într-adevăr oamenii nu sunt egali genetic.

Un alt curent al eticii autonomiei umane contemporane este etica discuţiei sau etica conversaţiei, ea se ocupă de fundamentalizarea legitimităţii şi validităţii actelor de vorbire. Această teorie consideră chiar şi cea mai liberă discuţie posibilă, plină de reguli constrîngătoare care se clasifică în reguli de ordin lingvistic: regulile gramaticale, coerenţa şi cele de ordin normativ: argumentarea. Principiul fundamental al eticii conversaţiei poate fi formulat în felul următor:” Normele sunt valide, numai în cazul în care ele sunt adoptate de toţi”. Principile eticii discuţiei sunt pe larg utilizate în comitetele de biotecă, scopul cărora este punerea în discuţie şi rezolvarea problemelor moralităţii anumitor acţiuni, proceduri medicale. Această teoriei este extrem de deontologică, avînd ca scop de a apăra teoria morală, ea încearcă să transfere perspectiva universalului de pe reperele externe ideale precum Dumnezeu, pe oameni.

Societatea contemporană tinde spre fundamentarea juridică a oricărui tip de relaţii, pentru a legaliza şi a reglementa cît mai mult posibil acţiunile şi inacţiunile cetăţenilor, pentru a defeni în interiorul său binele, răul, limita şi diferenţa dintre ele. Această încercarea de fundamentalitare juridică uneori excesivă generează un şir de probleme, care la moment nu pot fi soluţionate. În primul rînd, universalizarea nu poate avea o bază juridică pentru că conţine prea multe excepţii, prin intermediul cărora se opune oricărei teoritizări, astfel ea poate fi dovedită doar empiric. O altă problemă constă în caracterul subiectiv al raţionalităţii legilor, care este argumentat de apariţia cercului vicios al raţionalităţii care afirmă că raţionalitatea se constituie doar după o procedură argumentativă, care la rîndul ei trebuie să fie raţională, astfel aceste două noţiuni se explică şi chiar şi se genereză una prin cealaltă şi în final nu se poate înţelege cu ce este necesar de început, cu elaborarea procedurii argumentative sau cu raţionalizarea ei, cea din urmă fiind rezultatul unei alte proceduri argumentative raţionale. Un alt aspect al fundamentalizării juridice excesive este problema alternării singularului şi universalului care pune la îndoială faptul că totul ce este corect este şi bun. Relaţionînd aceasta la un individ concret apare întrebarea: Este oare totimpul un om bun, corect? Şi este oare totimpul un om corect, bun?

Făcînd o analiză a literaturii în problema abordată putem concluziona că în societatea contemporană în care existenţa omului se află în pericol, iar relaţiile sunt influenţate de o varietate mare de tradiţii, culturi, religii, naţionalităţi, apare o gamă largă de probleme; atît filosofia cît şi bioetica încearcă să rezolve unele dintre ele, sau să sistematizeze acele probleme ce nu pot fi soluţionate la moment şi să propună căile de soluţionare a acestora.


Yüklə 0,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin