Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global

ROLUL PRACTICILOR BIOETICO-MEDICALE IN CONTEXTUL IMPLIMENTĂRII IMPERATIVELOR STRATEGICE DE SUPRAVIEŢUIRE A OMENIRII

Serghei Sprincean

Catedra Filosofie şi Bioetică a USMF „Nicolae Testemiţanu”

Summary

Role of bioethical and medical practices in the context of implementing

of strategic imperatives of humanhood survival

Success of humankind survival concerns more and more scientists, politicians and businessmen. Global crises represent the main danger which menaces the future of Hommo Sapiens. In the article is stressed the importance of medical and bioethical theory and practice, as well as the role of physician in fulfilling this goal. The identifying of imperatives of the process of humanhood survival, supposes a special attention for necessities and priorities of human. Survival of Human must by produced not only quantitatively, but also qualitatively, preserving continuity in his biological, spiritual and cultural evolution.

Rezumat

Reuşita supravieţuirii omenirii preocupă tot mai mulţi savanţi, politicieni şi businessmani. Criza globală reprezintă pericolul suprem ce ameninţă viitorul lui Hommo Sapiens. În articol se arată importanţa teoriei şi practicii medicale şi bioetice, precum şi rolul medicului în atingerea scopului propus. Identificarea imperativelor procesului de supravieţuire a omenirii presupune o atenţie sporită pentru necesităţile şi priorităţile omului. Supravieţuirea Omului trebuie să se producă nu doar cantitativ, dar mai cu seamă calitativ, păstrîndu-se o continuitate în evoluţia sa biologică, spirituală şi culturală.

Biomedicina şi Bioetica, în ultimele decenii, parcurg o perioada de transformări majore in vederea conformării acestora la priorităţile şi strategiile de viitor ale comunităţii umane în vederea atingerii unui echilibru şi stare de stabilitate durabilă mai mult sau mai puţin permanentă, în contextul intensificării ameninţărilor la adresa existenţei si progresului regnului uman, a colectivităţii umane în totalitatea ei, precum şi la adresa Omului ca specie biologica si entitate civilizaţional-comunitară [4]. Practicile biomedicale moderne şi experienţele extreme acumulate de civilizaţia umana in ultimele decenii induc opinia precum că anume medicina ca ştiinţă de avangardă, dar şi ca practică socială, şi prin intermediul medicinii vine să confirme şi bioetica şi, ca rezultat, să întărească această opinie, precum că aceste domenii şi direcţii de evoluţie a civilizaţiei constituie unele dintre cele mai importante din punct de vedere al furnizării unor clişee şi instrumente metodologice în vederea soluţionării mai multor situaţii de criză şi, în consecinţă, a anihilării sau micşorării intensităţii mai multor ameninţări globale pentru societatea modernă, iar prin acestea se oferă şi se furnizează întregii societăţi umane o şansă reală şi posibilităţi adecvate de supravieţuire crizelor majore de nivel mondial şi de propăşire ulterioară depăşirii acestor ameninţări şi pericole.

Fără îndoială rămîne în vigoare pe perioada pregătirii omenirii pentru confruntarea crizelor iminente şi ipoteza deja confirmată şi reconfirmată de nenumărate ori, potrivit căreea practica nu se poate lipsi de teorie, adică criza la scară mondială, care este prin excelenţă o situaţie ce ţine nemijlocit şi implicit de planul material şi practic, poate şi trebuie controlată şi dirijată prin găsirea soluţiilor imediate, mai cu seamă, utilizînd resursele teoretico-intelectuale ale omului. Atenuarea impactului crizei mondiale globale asupra viitorului speciei umane, fără de orice umbră de îndoială, î-şi are originea şi punctul de pornire anume în progresul şi reforma atît a ştiinţei ca sistem de cunoştinţe teoretico-practice, cît şi a mentalităţii omului de ştiinţă contemporan, care pe viitor trebuie şi este chiar condamnat să devină o entitate, o “maşinărie” de sinteză şi analiză a informaţiei şi datelor provenite din diverse surse de sorginte ideatico-raţionalistă şi practico-experimentală.

Ştiinţa contemporană reprezintă o comuniune bine închegată de idei şi paradigme, metodologii şi construcţii teoretice, care sunt bine pregătite pentru o eventuală criză a praxisului uman şi care, în situaţii extreme, ar fi capabilă să acorde un suport şi sprijin substanţial efortului lui Homo Sapiens de a găsi soluţii eficiente în perioade scurte de timp. Aceasta începe să devină, şi cu timpul va reprezenta o direcţie strategică de dezvoltare a ştiinţei, şi anume este vorba de creşterea expresă a capacităţii ştiinţei viitorului de a fi mai mobilă, mai maleabilă şi mai deschisă posibilelor inconvenieţe şi schimbări ale principiilor tradiţionale ale ştiinţei [1]. Netradiţionalul, inventivitatea şi noutatea începe să domine gîndirea ştiinţifică ca şi pe cea profană şi, peste o perioadă, inevitabil, va ajunge să fie exacerbat şi exagerat şi acest principiu şi pilon al cunoaşterii ştiinţifice al viitorului pe perioada crizei fără de precedent ce va ameninţa omenirea cu dispariţia acesteea. Erodarea pilonilor de bază, a postulatelor fundamentale cu trecerea timpului şi cu schimbarea priorităţilor, este tot atît de naturală în cadrul dezvoltării ştiinţei ca şi pentru organizarea şi funcţionarea corpului social. În orice caz, schimbările majore fundamentale se produc la intervale temporale importante şi sub presiunea substanţială a necesitaţilor emergente, încadrate în anumite crize revoluţionare de proporţii globale, faţă de care nici un domeniu social nu rămîne indiferent, vibrînd în felul său propriu, modificîndu-se şi adaptîndu-se în căutarea unor soluţii vitale.

Dat fiind faptul ca omenirea la ora actuală deja este puternic afectată de criza globală care o solicită din ce în ce mai mult, presupunem că o astfel de renunţare la specificul şi caracterul relevat mai sus, al ştiinţei contemporane abia perceptibil astăzi, dar care v-a deveni marcant pentru ştiinţa de mîne, v-a deveni cu adevărat actuală numai după depăşirea completă a crizelor contemporane şi înlăturarea definitivă a pericolelor ce ameninţă acum Omenirea. Perioada post-criză trebuie să preocupe comunitatea ştiinţifică mondială, deoarece anume regîndirea principiilor existenţei umane şi priorităţilor acesteea, a valorilor şi imperativelor societaţii de poimîine ne va deschide şi va limpezi cu adevărat realitatea asupra posibilităţilor de organizare strategică a societăţii zilei de mîne, adică pe perioada cea mai definitorie în lupta hotărîtoare şi bătălia finală cu criza mondială pluridimensională.

În acest context, ştiinţa medicală reprezintă un domeniu de avangardă şi totodată unul experimental la scară individuală şi comunitară dar care este utilizat şi solicitat pentru testarea posibilelor situaţii de urgenţă ce ar putea să survină la nivel mondial şi global. Domeniul teoretico-practic al eticii biomedicale, din această perspectivă, devine maximal important, mai ales în perspectiva normizării şi, într-o măsură binecunoscută, a normalizării cercetărilor teoretice în domeniul medical şi în cel al sănătăţii publice, dar mai ales a praxisului biomedical şi sanitar public. Intrarea în normalitate şi stabilirea strictă a limitelor etice ale admisibilului în cadrul practicii biomedicale se prezintă a fi mai mult o adaptare la cerinţele indiscutabile ale timpului, specifice condiţiilor, contextului şi anturajului perioadei depăşirii crizei globale [3]. Ocrotirea sănătăţii demult nu mai este doar o sferă ordinară a activităţii umane, ci reprezintă o preocupare de importanţă globală cu repercusiuni majore asupra viitorului omenirii, fapt bine conştientizat şi reflectat în numeroasele strategii politice şi sociale ale celor mai avansate state ale lumii, cît şi la nivelul celor mai influente organizaţii mondiale şi regionale.

Pregătirea noilor cadre de medici şi lucratori ai sistemului sanitar nu poate fi comparată cu pregătirea şcolară şi instruirea a nici unei categorii profesionale, dat fiind importanţa socială şi impactul general sistemic al personalităţii lucrătorului din sfera de ocrotire a sănătăţii publice şi calităţii moral-profesionale a acestuia. Anume medicul, în cadrul civilizaţiei viitorului, va întruni cele mai complexe atribute personale şi socio-profesionale, va avea cele mai importante şi solicitante responsabilităţi atît faţa de fiecare persoana în parte cît şi faţă de colectivitatea umană în totalitatea ei. Anume medicul cu bagajul său enorm de cunoştinţe vaste în ceea ce priveşte buna funcţionare fiziologică a organismului uman, dar şi luînd în considerare aptitudinile şi calităţile (în virtutea obligaţiilor sale profesionale şi general-sociale) de a asigura şi a prezerva climatul optimal funcţionarii sistemului de relaţii sociale şi aprofundării sistemului valoric şi al celui referitor la normele social-morale, fără de care noţiunea de Sănătate îşi pierde orice sens, va trebui să-şi asume, în Societatea viitorului, şi deja la etapa actuală începe să procedeze în acest sens, grija pentru supravieţuirea omenirii că totalitate civilizaţională şi a Omului ca specie biologică. Este ca şi prestabilit şi predestinat ca anume lucratorul medical să devină factorul social şi profesional cel mai activ în implementarea principiilor şi imperativelor noi de viaţă, a celor pe care azi le promovează asiduu Bioetica, în noile condiţii de conştientizare a pericolelor globale maxime şi de organizare socială maximală, bazate pe legile sinergeticii [2].

Problematica supravieţuirii regnului uman este deja totuşi una mult prea dezbatută şi discutată de către numeroşi gînditori, filosofi, sociologi, politologi, politicieni, psihologi etc. în diferite perioade ale evoluţiei sociale, politice, spirituale, religioase, morale, în perioade de epidemii şi războaie, conflicte şi dezastre de tot felul (naturale, sociale etc.). Acest subiect apare mereu în prim planul dezbaterilor publice şi iese, de regulă, din cercul restrîns al specialiştilor şi oamenilor de ştiinţă doar în momentele de cumpănă, atunci cînd argumentele comunităţii ştiinţifice în favoarea intensificării necesităţii elaborării unei strategii de ieşire din criză sau a necesităţii acordării unei atenţii deosebite şi atitudini mai speciale, adoptării unor măsuri suplimentare de precauţie etc., nu mai pot fi ignorate, realitatea fiind prea evidentă şi izbitor de diferită de starea sa obişnuită. Anume sentimentul şi senzaţia de obişnuinţă reprezintă acel impediment, acea barieră ce trebuie depăşită pentru a corecta starea lucrurilor destul de mult (dacă nu - ireparabil) degradată şi în cazul crizei pluridimensionale contemporane. Ambiţiile şi interesele, pasiunile şi preferinţele reflectate în anumite strategii şi politici, ordonate în anumite algoritme de acţiuni şi mişcări, atît la nivel individual, de comuniune, dar mai ales la nivel de stat şi naţiune se cristalizează şi se depun la baza unor obişnuinţe iraţionale, prea puţin conştientizate, ce dictează practic comportamentul structurilor statale şi suprastatale pe plan internaţional şi regional, determină configuraţia deciziilor, aparţinînd instituţiilor şi agenţiilor mai mult sau mai puţin influente, pe plan internaţional şi naţional, atutudinea şi, într-un final, coraportul factorilor şi actorilor individuali, comunitari, naţionali şi internaţionali faţă de problematica necesităţii de supravieţuire în sine, ca şi faţă de metodologia şi ordinea acţiunilor necesare de întreprins pentru atingerea acestui scop, elaborate de toreticieni (savanţi, intelectuali, gînditori) în comuniune şi în tandem cu practicienii (politicenii, liderii sociali, companii cu potenţial economic şi militar (de forţă) major etc.).

În acest sens se înscrie, deja tradiţional, poziţia oficială a SUA pe plan internaţional, reiterată în mod repetat în cadrul numeroaselor organisme mondiale, unde SUA joacă un rol dominant, faţa de soluţionarea celor mai stringente probleme globale, precum cea ecologică, demografică, umanitară (lupta cu sărăcia, pandemiile, insuficienţa accesului la serviciile medicale, la învaţamînt, insuficienţa de apă, alimente, alte resurse geonaturale comune…), invocînd cel mai des prioritatea Crezului naţional american (American Dream), SUA fiind considerat şi pămîntul făgăduinţelor, ţara tuturor posibilităţilor, idealizînd nejustificat modului tradiţional, obişnuit de viaţă a americanului care, în baza ideologiei naţionale de învingător, încă de pe timpurile cuceririi „Vestului Sălbatic”, nu trebuie să se autolimiteze în nimic.

Problematica imperativelor de supravieţuire a omenirii devine azi una de bază în contextul ierarhizării priorităţilor în cadrul procesului de supravieţuire a speciei umane prin depăşirea problemelor şi situaţiilor critice ce pun în pericol maxim existenţa viitoare a umanităţii. Însă înainte de elaborarea şi aprofundarea imperativelor prioritare în procesul de supravieţuire globală se impune necesitatea identificării nevoilor fundamentale şi condiţiilor vitale fără de care omul ca individ şi entitate bio-psiho-socială nu poate exista în plan fizic, înainte de toate. În contextul discutării imperativelor supravieţuirii se remarcă mai multe aspecte şi laturi importante, printre care elementele specificului calităţii supravieţuirii capătă un aspect special, pe lîngă latura cantitativă a supravieţuirii umane în contextul salvgardării biosferei planetare. Cantitativ, problematica supravieţuirii omului în contextul depăşirii crizelor pluridimensionale, se referă la prezervarea numerică a umanităţii şi trecerea peste „prăpastia” primejdioasă a depăşiri pericolelor fără de o scădere importantă a numărului populaţiei Terrei, ceea ce ar putea cauza un dezechilibru major în planificarea existenţei societăţii umane pe viitor.

Totodată aspectele calitative ale supravieţuirii omului ca specie şi ca reprezentant al civilizaţiei umane contemporane presupune nu doar o continuitate în existenţa fizică, pe plan material al omului, dar şi o continuitate durabilă, în sensul creşterii sale evolutive, atît din punct de vedere cultural, moral, general-civilizaţional, dar şi din punct de vedere a spiritualităţii sale. Scăderea nivelului de viaţă, a standardelor confortului existenţei cotidiene a omului, în prezent şi în viitor, fără dubiu trebuie interpretat ca un atac la idealurile şi imperativele calitative a supravieţuirii umanităţii în totalitatea ei. Printre aceste aspecte de importanţă majoră, în vederea progresului şi succesului eforturilor de depăşire a crizei globale se înscriu şi priorităţile de păstrare şi aprofundare a diversităţii etnico-naţionale, a moştenirii culturale pe care civilizaţia contemporană globalizantă tinde să o reducă la nişte parametri generali depersonificaţi, sărăcind-o şi distrugînd prin asta resursa naturală şi cea mai indicată pentru sprijinul potenţialului umanităţii de depăşire a crizei.

Totuşi, obiectivul suprem de supravieţuire calitativă a omenirii în totalitatea ei, ne neglijindu-se aspectele diversităţii culturale, etnice, religioase etc. împreuna cu supravieţuirea întregii biosfere, în toată biodiversitatea ei, rămîne a fi un obiectiv maxim de realizat, dincolo de orice fel de apartenenţe, atît pentru comunitatea civilă (savanţi, opinie publică, businessmani etc. ce au tendinţa să intervină în spaţiul public pentru a-şi promova părerile personale şi de a-şi urmări interesele private) cît şi pentru societatea politică (politicieni şi funcţionari ce au datoria să urmărească interesul public).
Bibliografie

1. 
   Scripcaru Gheorghe, Ciucă Aurora, Astărăstoae Vasile, Scripcaru Călin. Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Iaşi, 1998
   
2. 
   Ţîrdea Teodor N. Introducere în sinergetică. Chişinău, 2003
   
3. 
   Ţîrdea Teodor N. Elemente de bioetică. Chişinău: Medicina, 2005
   
4. 
   Поттер Ван Р. Биоэтика: мост в будущее. Киев, 2001
   

PROBLEMA PROCREĂRII ÎN GÂNDIREA PATRISTICĂ:

ANALIZĂ ETICO–FILOSOFICĂ

Ion Banari

Catedra Filosofie şi Bioetică USMF „Nicolae Testemiţanu”

...cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu există înainte de trup, şi nici trupul nu există înaintede suflet, ci pentru amândouă nu-i decât un singur început...

Grigore de Nyssa
Summary

The problem of the procreation in the patristic

thought: ethical and philosophical analysis

The divergences within the opinions focused on the moral problems of the contemporary world are founded on two extremes. One of them is the moral and religious conception and another one is the secular moral. The first affirms the existence of God and the some divines lows on which the ethical difficulties must be reported. The second denies and secularizes itself of these conceptions. This study analyzes the patristic position on some bioethical classical dilemmas like the embryo’s status, the abortion, the state new-borns and premature deaths.

Rezumat

Divirgenţele de opinii axate pe problemele morale ale lumii contemporane se fundamentează la doi poli. Unul dintre aceştia este concepţia moral-religioasă, iar celălalt morala seculară. Prima susţine existenţa unui Creator şi a unor legi divine la care trebuie raportate dificultăţile etice. Ultima neagă şi se secularizează de aceste concepţii. Studiul dat analizează poziţia patristică faţă de unele dileme clasice ale bioeticii cum ar fi: statutul embrionului, avortul, starea pruncilor nenăscuţi şi morţi prematuri.

De la începuturi, comunităţile umane se confruntau cu problemele unor persoane care nu putea avea copii şi a celor indivizi ce erau indiferenţi faţă de fiinţa zămislită în femeie. Aceste dileme devin treptat centrul de descuţie a multor tratate etice şi medicale, unde fiecare cultură le interpretează diferit, reeşind din concepţia despre lume pe care se fundamenta. În Roma şi Grecia Antică avortul nu era considerat crimă, iar neputinţa de a concepe era considerat, de unii, un mijloc favorabil de-a-şi satisface plăcerile trupeşti. Ciocnirea concepţiilor creştine cu cultura greco-romană şi a popoarelor barbare, a contribuit la reorientarea ideologică vis-a-vis de aceste provocări, mai ales că tradiţia iudeo–creştină reflectată în Vechiul şi Noul Testament oferă suficiente mărturii legate de procreare. Începând cu secolele I–II (d.H.), creştinismul răspândeşte imperativul, povaţa „Să nu ucizi”, preponderent referitor la pruncul din uterul mamei [10, p. 64]. Acest fapt îl sesizăm din confruntările apostolilor cu lumea păgână: ei militau împotriva folosirii unor băuturi sau medicamente ce provocau avortul (I Corinteni, 6:9-10; Galateni,5:2; Efiseni,5:5; Apocalipsa,9:21;18:23), sau consolidau persoanele care nu puteau să conceapă un copil. Informaţii similare celor de condamnare a uciderii embrionului conceput aflăm mai târziu în Didahia celor doisprezece Apostoli către neamuri: „...să nu faci otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi...” [8, p. 27]; în Epistola zisă a lui Barnaba: ,,Să nu ucizi copil în pântecele mamei şi nici să-l ucizi după ce s-a născut...” [8, p. 162]; Epistola către Diognet: „Creştinii...se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi.” [8, p. 412] ş.a. Gânditorii patristici versaţi în învăţătura predecesorilor lor, continuă lupta împotriva dilemelor apărute în legătură cu procrearea, plasând accentul asupra a trei probleme majore: 1) statutul embrionului; 2) condamnarea avortului; 3) starea pruncilor nenăscuţi şi morţi prematuri.

După modul cum este conceput statutul embrionului în literatura patristică, putem distinge mai multe poziţii. Unii părinţi, analizând problema în cauză, erau influenţaţi de anumite concepţii filosofico-medicale ale antichităţii. De exemplu, în concepţia lui Hippocrate, crâmpei expus în opera lui [6, p. 152], copilul se formează la capătul a treizeci de zile, în cazul unui băiat, sau patruzeci şi două de zile dacă este fată. Atare concepţii găsim şi la Pitagora, care susţine că formarea copilului are loc în decurs de treizeci şi cinci de zile, indiferent de genul acestuia. Spre deosebire de ceilalţi, Aristotel lungeşte considerabil durata acestui interval: patruzeci de zile pentru genl masculin, iar optzeci-nouăzeci de zile pentru genul feminin, aceasta considerând-o ca perioadă de diferenţiere organică. Acest fapt îl face pe Aristotel să susţină că până la finisarea acestei perioade embrionul reprezintă „o grămadă de carne informă” care duce o viaţă vegetativă, cu alte cuvinte sufletul senzitiv apare atunci, când trupul a căpătat organele ce permit acestui suflet să se manifeste; cât priveşte sufletul raţional nu depinde de starea trupului, ci este introdus în trup din afară, atunci când sufletul senzitiv este deja activ [vezi: 9, p. 371].

Alţii (marea majoritate) aveau drept reper Revelaţia Scripturii: în Vechiul şi Noul Testament nu există o menţiune directă privind avortul, însă textul din Ieşirea 21:22-24: „De se vor bate doi oameni şi vor lovi o femeie însărcinată şi aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei şi el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea judecătorilor. Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. Iar în Levitic 12:1-6 se subliniază: „a grăit Domnul Lui Moise şi a zis: Grăieşte fiilor lui Izrael şi le zi: Dacă femeia va zămisli şi va naşte prunc de parte bărbătească necurată va fi 7 zile cum e necurată şi în zilele regulei ei. Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur...Iar de va naşte fată, necurată va fi două săptămîni, ca şi în timpul regulei ei...”. Acest lucru a adus la apariţia în gândirea patristică a două mari curente ce ţin de însufleţirea embrionului: a) însufleţirea ulterioară, având ca adepţi pe Teodor al Cirului, Ghenadie de Marsilia, Aureliu Augustin etc. b) însufleţirea imediată, reprezentanţi au fost Tertulian, Clement Alexandrinul, Grigore de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin etc. Din primul curent, сel mai de seamă reprezentant este Aureliu Augustin, care fiind pasionat de filosofia antică, consideră fătul format atunci când s-au diferenţiat organele şi au dobândit suflet senzitiv. El susţine că fătul neformat nu are încă organe de simţ, de aici nu are nici suflet senzitiv. Din lucrările lui reiese că nu putem spune că există un suflet viu într-un trup care nu este lipsit de simţire, încă neformat şi nedotat cu simţuri. După cum am văzut, Aureliu Augustin identifică momentul în care embrionul primeşte forma umană cu momentul în care primeşte suflet senzitiv.

Curentul însufleţirii imediate era răspândit preponderent în Bizanţ, unde Grigore de Nyssa îşi defineşte teoria potrivit căreia sufletul este creat în urma trupului [4, p. 75]. Unul din principalele argumente aduse de el este că unitatea şi identitatea fiinţei umane сere ca sufletul şi trupul să participe simultan la constituirea ei: „Omului îi recunoaştem o singură existenţă formând în sinea lui un singur tot unitar, chiar dacă-i format din trup şi din suflet, căci, dacă trupul a venit înainte, şi sufletul după aceea, ar trebui să spunem că omul e în acelaş timp mai bătrân şi mai tânăr de cât este în realitate... N-a fost dat nici o întâietate unuia sau altuia, nici sufletului faţă de trup, nici invers, pentru ca nu cumva din pricina unei deosebiri de timp să ajungă omul în vrajbă cu sine însuşi... Aşa dar, cu dreptate se poate spune că nici sufletul nu există înainte de trup, şi nici trupul nu există înainte de suflet, ci pentru amândouă nu-i de cât un singur început..., şi anume în primele momente ale venirii noastre pe lume” [4, p. 79]. Un alt argument al lui Grigorie de Nyssa este faptul că de vreme ce trupul, de la început nu este un trup mort, ci viu, având căldură, lucrare şi mişcare, în mod logic sufletul trebuie să fie prezent de la început în el pentru a-i conferi aceste calităţi. ,,Embrionul, scrie el, este un izvor de căldură şi de putere, dovadă că este însufleţit ” [4, p. 80]. De aici rezultă clar că pentru Grigore de Nyssa embrionul posedă din momentul zămislirii un suflet raţional deplin, este configurat după chipul divinităţii şi se află în posesia identităţii sale de fiinţă omenească. Astfel gânditorul respinge conceptul celorlalţi gânditori din opoziţie. Merită de menţionat şi viziunea lui Ioan Damaschin, care în lucrarea Dogmatica susţine concepţia coexistenţei iniţiale a trupului şi a sufletului: „Trupul şi sufletul au fost făcute simultan, şi nu întâi unul, apoi altul, după cum afirmă Origen” [3, p. 71].

Reieşind din această ordine de idei putem să stabilim câteva motive care au influenţat tradiţia creştină să se pronunţe atât de aspru faţă de avort: 1. Viaţa este un dar divin. Dumnezeu a creat omul, dîndu-I viaţă prin suflarea sa viu-făcătoare (Geneza,2:7), nu din necesitate, ci în mod liber şi deliberat spre a participa la slava Sa. Totodată existăm nu datorită vreunui dar al părinţilor noştri, ci tot ca dar al lui Dumnezeu. Dreptul fiecăruia dintre noi, fie că avem sau nu darul procreării, este să participăm la slava lui Dumnezeu. 2. Dumnezeu este Stăpân peste fiecare aspect al existenţei umane. 3. Modelul de relaţii umane e necesar să constituie relaţia interpersonală a Sfintei Treimi. „Sfânta Treime - caracterizată prin comuniune şi alteritate, prin unitatea de esenţă şi deosebirea persoanelor - trebuie să fie modelul sau icoana fiecărei relaţii umane. Uniţi prin aceeaşi natură umană în comuniunea eclesială, împărtăşind unii altora diferitele daruri duhovniceşti, noi suntem chemaţi la responsabilitate: să răspundem unui celuilalt cu dragoste jertvelnică, care reflectă iubirea nesfîrşită a celor trei Persoane ale Dumnezeiirii, împărtăşită şi revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” [1, p. 24]. Or, practicarea avortului demonstrează lipsă de iubire de oameni, lipsă de credinţă, egoism, violarea firii. Un alt lucru rău legat de această practică, subliniat de gânditorii patristici, este pericolul pe care îl reprezintă pentru sănătatea şi viaţa mamei substanţele abortive, ei la crima avortului adaugău şi sinuciderea.

În literatura patristică sesizăm două modalităţi de condamnare a avortului: unul prin canoane personale şi altul prin canoane sinodale. Vasile cel Mare menţiona: „Cele ce dau medicamente pentru perderea pruncilor sunt ucigaşe ca şi cele ce primesc otrăvile ucigătoare de prunci” [7, p. 174]. Ioan Pustnicul susţine: „Femeile care omoară copiii în pântece cu meşteşugiri diferite, ca să lepede copiii, nu trebuie să se Împărtăşească zece ani” [2, p. 102]. Teologul francez John Brek a sistematizat canoanele care condamnă avortul. Sinodul de la Elvira (305-306) a decis excomunicarea femeii care şi-a avortat copilul, ea având posibilitatea să se împărtăşească abia pe patul de moarte (Canoanele 63, 68). Mai indulgentă a fost pedeapsa fixată de canonul 21 al Sinodului de la Ancira (314). Totuşi, formula canonică difinitivă de condamnare a avortului s-a dat prin Sinodul Trulan (Quinisext, 692), care a ţinut cont de Sinodul din Ancira şi de scrisorile canonice 2 şi 8 ale lui Vasile cel Mare. Canonul 91 al Sinodului Trulan specifică: „Pe cele care dau doctorii provocatoare de avort şi pe cele care primesc otrăvuri pierzătoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”, adica сel puţin zece ani de excomumicare [5, p.155]. În legislaţia canonică a Bisericii, avortul premeditat este, prin urmare, considerat un act de ucidere care aduce vină atât asupra femeii care a avortat, cât şi asupra persoanei care i-a furnizat acesteia mijloacele necesare pentru lepădarea sarcinii.

O problemă ce ţine de avort este şi starea pruncilor ce mor prematur. Grigore de Nyssa a acordat o deosebită atenţie acestei probleme, dedicând o lucrare aparte. El pare a se referi atât la pruncii deja născuţi, cât şi cei din pântecele mamei. Antropologia sa afirmă că din momentul zămislirii copilul este o persoană umană, având deja un suflet raţional şi mintal, consideră că pruncii morţi nu numai că vor învia şi vor primi trup duhovnicesc, dar vor ajunge la finele unui proces de creştere şi sporire „post-mortem”, la vederea lui Dumnezeu şi la fericirea care se dobăndeşte prin această vedere. Grigore de Nyssa vede soarta în veşnicie a fătului mort, care are parte nu numai de viaţă veşnică, dar şi de creştere, de sporire în învăţătură şi cunoaştere. În calitate de învăţător îi stă întregul univers, la fel şi toate trăirile sesizate în perioada aflării sale în pântecele mamei. Astfel fătul cugetă şi ajunge cu iuţieală la înţelegerea vieţii din care a fost răpit şi, în acelaşi timp, la cunoaşterea lui Dumnezeu, ziditorul a toate ce există [vezi: 4, p. 409-420]. De această situaţie s-au preocupat şi alţi gânditori ai patristicii: Tertulian, Clement Alexandrinul, Aureliu Augustin, Maxim Mărturisitorul etc.

Putem conchide că în operele gânditorilor epocii patristice viaţa, dar mai ales viaţa umană, este concepută nu drept produs al hazardului, nici efect al întâmplării sau al eforturilor omeneşti. Pretextul apariţiei vieţii rezidă în voinţa divină, perpetuându-se prin intermediul fiinţelor omeneşti, şi acest fapt determinat exclusiv de Dumnezeu. Omul se bucură de viaţă şi de puterea vieţii, are dreptul la viaţă, dar îşi asumă responsabilitatea de a o respecta, a o apăra în orice circumstanţe, sperând că şi prin perpetuarea biologică (trupească) îşi asigură dobândirea împărăţiei celeste.