Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global

Exercitarea actului curativ în unele instituţii medicale, preponderent cele situate în mari centre urbane, poate include sau corela cu anumite activităţi de cercetare ştiinţifică în domeniul medicinei sau domeniilor adiacente medicinei. Unele secţii ale spitalelor pot avea un statut deosebit – cel de efectuare a unor experimente, în dependenţă de profilul contingentului de pacienţi internaţi. Unii medici pot avea, permanent sau temporar, un statut dublu: de medic curant şi de cercetător ştiinţific. Medicul cu o atare funcţie are în faţă permanent o poziţie faţă de pacient ce balanţează între risc şi beneficiu. Pe de o parte el trebuie să lupte pentru viaţa sau sănătatea persoanei ce i s-a încredinţat, ţinând cont de faptul, că în medicină nu se tratează la modul general, ci doar individual, particular. Unele momente impune medicului cercetător dileme ce au la bază predilecţie valorică, toate variantele fiind acceptate în scopuri nobile, atâta doar că acestea sunt concentrate asupra unei persoane cu sens duplicitar: tratez pacientul acesta şi mă concentrez doar asupra sănătăţii sale sau îi mai propun un experiment, oferind posibilităţi mai performante de tratament unui număr imens de oameni, dar supunând persoana experimentată unui risc şi, posibil, unui prejudiciu de sănătate. În cazul când medicul curant şi cercetătorul sunt persoane diferite, survine un dialog destul de complex în care se impun şi corelează poziţii ce variază de la puncte de vedere comune până la cele diametral opuse.

Factorul ce dispune de potenţialul necesar pentru armonizarea activităţii medicale comune ale acestor specialişti constituie afilierea sistemului valoric specific activităţii medicinei clasice şi a principiilor eticii universale constituite de-a veacuri în baza moralei creştine. Totodată „medicina, mai mult decât oricare altă ramură a ştiinţei, are nevoie de o privire sintetică care să unifice haosul actual al datelor empirice şi experimentale ale practicii clinice. Dacă vrem să mergem înainte, pe calea progresului, atunci filosofia valorilor sociale, centrată pe conexiunea religie-societate-ştiinţă medicală, poate să ne ofere punctele proeminente de orientare. Urmează să întocmim o schiţă sintetică a relaţiei dintre religie şi medicină în perspectiva teoriei valorilor” [3, p.36].

Alt segment al implicaţiei valorice constituie poziţia socială a medicului. Reprezentantul acestei nobile profesiuni totdeauna a avut o atitudine deosebită din partea societăţii, concepând această meserie drept una prioritară nu numai din considerente utilitare, ci şi din cele spirituale. Persoana medicului, în timpul exercitării competenţei sale ca profesionist, nu numai că are necesitatea de a se conduce de anumite poziţii spiritual-morale şi axiologice, mereu de a se orienta spre anumite valori, ale asimila, ci şi el însăşi devine în faţa opiniei publice un potenţial „emiţător” de valori, „far” ce orientează spiritul uman spre o conduită demnă de imitat, oferind bunătate, compasiune, jertfire de sine, competenţă, imparţialitate, spirit de convingere, speranţă, tezaur de cunoştinţe universale... Deseori sfatul medicului se egalează cu cel al clericului, oferind sfaturi vital necesare şi pentru sănătatea organismului, şi pentru armonia sufletească.

În ultimul timp asupra profesiunii de medic de medic se atentează tot mai mult. În virtutea factorilor obiectivi sau subiectivi specialitatea respectivă devine tot mai „desacralizată”, „tehnicizată”, lipsită de siluieta dobândită de secole, adică tinde să devină una ordinară. Unii cercetători, sesizând aceste procese, au schiţat patru modele ale medicinei morale: tehnic, sacral, colegial şi cel de contract [vezi mai detaliat: 5; 1]. Aici trebuie de remarcat poziţia savanţilor care conchid că omenirea a păşit în cel de-al treilea mileniu, în epoca tehnologiilor planetare evoluate, însă disputele despre statutul eticii, limitele realităţii obiective în care ar trebui să-şi extindă influenţa etc., capătă un caracter tot mai accentuat, apărând în rezultat probleme etice netradiţionale la care omenirea aşteaptă răspuns [vezi: 7, p.546]. Dacă s-ar realiza tendinţele nefaste, atunci, credem, v-om lipsi medicina de un tratament integru (psiho-somatic) demonstrându-şi eficacitatea pe parcursul întregii istorii a medicinei. Rămâne de văzut ce cale va alege omenirea.

Implicaţii axiologice se remarcă într-un cadru deosebit al medicinei – cel al cercetărilor. Acesta cuprinde două mari domenii: cercetările ştiinţifice medicale teoretice şi cercetările ştiinţifice aplicative în medicină şi biomedicină (ce manipulează în mod direct cu organismul uman ş/sau cele ale animalelor expuse unor experimente). Aici e necesar un adevărat arsenal de valori spiritual-morale. Cercetătorul trebuie să aplice fără ezitare o serie de principii ale bioeticii [vezi: 1, p.310-311] prin care să posteze respectivele valori pentru ca acestea să servească drept reper pe întreg parcursul cercetării. Actualmente a da prioritate valorilor, moralităţii pe parcursul cercetării şi apoi a recomandării rezultatelor obţinute, înseamnă a suscita o poziţie eroică chiar a specialiştilor antrenaţi, care activează într-un anturaj copleşit de tendinţe a intereselor materiale, utilitariste şi secularizante. Anume acesta este preţul oferit pentru a supravieţui omenirea, dar acest fapt rămâne a fi doar unul scontat, un ideal dificil de atins. Şi totuşi atare fapte există. Acestui deziderat suprem se dedică eforturile sistematice realizate în cadrul bioeticii (care sunt îndreptate spre atingerea acestui ţel). Dar câte eforturi trebuie să facă omenirea pentru propria sa supravieţuire!

Cercetările ştiinţifice medicale presupun un spectru larg de metode, domenii, probleme, rezultate. O parte componentă, esenţială, a activităţii de cercetare în medicină reprezintă experimentul medical sau biomedical. Acestea, în marea lor majoritate, includ experimente complexe, ce implică studii de laborator îmbinate cu cele efectuate în staţionarele medicale.

Altă parte componentă este experimentul (testarea) medicamentelor şi a materialelor utilizate în medicină. Testările de rigoare, în marea lor majoritate, sunt supuse presiunilor de interes economic, corporativ şi de alt gen dat fiind faptul că producerea preparatelor farmaceutice a evoluat într-o veritabilă industrie concurenţială, iar veniturile obţinute de aceasta pot fi comparate cu cele ale industriei producătoare de armament.

Importante domenii ale medicinei cu o persistentă atribuţie valorică sunt şi: învăţământul universitar medical; studiile postuniversitare; perfecţionarea continuă a cadrelor de medici; strategiile aplicate de către stat privitor la medicină (în context naţional şi regional).

Aşadar în medicină se evidenţiază o serie de domenii de activitate în care se accentuează implicaţiile valorilor spiritual-morale. Abordarea respectivelor subiecte contribuie la devenirea unei noi direcţii în filosofia şi ştiinţa contemporană – axiologia medicală. Acesteia din urmă, pe lângă alte contribuţii de utilitate teoretică şi direct aplicativă, îi revine, în ultimă instanţă, o sarcină esenţială în elaborarea strategiei de supravieţuire a omenirii.
Bibliografie

1. Dicţionar de Filosofie şi Bioetică / T.N.Ţîrdea, P.V.Berlinschi, A.Eşanu, D.U.Nistreanu, V.I.Ojovanu – Chişinău: Medicina, 2004. - 442 p.

2. Gouazé André. Les gros cailloux et le vase de la vie. – Paris: Expansion Scientifique Française, 2005. – 191 p.

3. Teodorescu Mihai C. Filosofia Nemuririi. Eseu de filosofia medicinei şi religiei. – Bucureşti: Editura VEGA, 2001. – 337 p.

4. Ţîrdea T.N., Gramma R.C. Bioetica medicală în Sănătate Publică. – Chişinău: Bons Offices, 2007. – 247 p.

5. Вич Р. Модели моральной медицины в эпоху революционных изменений // Вопросы философии (Москва). – 1994. - № 3. – С.67-72.

6. Попов М.В. Аксiологiя i Медицина (Проблема цiнностей i медицина). – Киϊв: Видавець ПАРАРАН, 2003. – 282 с.

7. Цырдя Т.Н. Mетодология этики эпохи планетарных технологий: особенности становления и развития // Бiоетика в системi охорони здоров'я i медичноi освитi / Miжнародноi науково-практичноi конференциi. Львiв, 26-27 березня 2009. – Львiв, 2009. – C. 546-549.

CIVILIZAŢIA GLOBALIZATĂ DIN PERSPECTIVA ETICII GLOBALE

Anatol Eşanu

Catedra Filosofie şi Bioetică a USMF „Nicolae Testemiţanu” din RM

Summary

The globalized civilization in the context of Global Ethics

An analysis of modern civilization through the prism of globalization process and of a planetary society constitution is undertaken in this article. The  author tackles this process in both universalistic and local plans. The essence and the content of global ethics is outlined , underlining its importance in the illustration of global civilization space, in which are preserved and developed  authentic values of local civilization. The educational factors are underlined in the constitution and promotion of Global Ethics.

            

Rezumat

În articol se întreprinde o analiză a civilizaţiei contemporane prin prisma procesului de globalizare, de constituire a unei societăţi planetare. Autorul abordează acest proces atît în plan universalist cît şi în cel local. Se reliefează esenţa şi conţinutul eticii globale, subliniindu-se importanţa ei în edificarea unui spaţiu civilizaţional global, în care sunt prezervate şi dezvoltate valorile autentice ale civilizaţiilor locale. Se subliniază factorii educaţionali în constituirea şi promovarea eticii globale.

Spiritul timpului în care trăim la început de mileniu simbolizează într-o măsură din ce în ce mai amplă noţiunea de globalizare. Societăţile actuale, utilizînd angrenajul globalizării, se includ în relaţii de interdependenţă cu o multitudine de procese economice, politice şi culturale, contribuind astfel, la transformări civilizaţionale majore. Pentru a înţelege aceste transformări este necesar de a apela nu doar la abordarea universalistă, dar şi analiza lor în contextul existenţei pluralismului civilizaţional actual şi a poziţionării lui în lumea globalizată[2].

În lumea contemporană, cuprinsă de procesul globalizării, adică de crearea unui spaţiu economic, politic şi cultural comun pe Terra şi constituirea unei societăţi planetare, există o multitudine de civilizaţii locale. Din multitudinea de criterii, lingvistice, culturale, istorice, politice, care stau la baza identităţii fiecărei civilizaţii, religia constituie caracteristica cea mai importantă – diferenţa ei specifică [4].

Actualmente, graţie fenomenului globalizării, are loc nu doar procesul de contactare, dar şi de respingere, de rezistenţă a civilizaţiilor. Cele mai periculoase conflicte apar nu între clasele sociale sau grupările economice, ci între oameni, aparţinînd diferitor grupuri culturale. Conflictele între statele aparţinînd diferitor civilizaţii poartă în sine un potenţial devastator, deoarece alte state şi popoare din aceste civilizaţii se coagulează pentru acordarea sprijinului ţărilor din aceeaşi familie civilizaţională. Se preconizează că conflictele vor avea loc între principalele grupe culturale din lume, adică între civilizaţiile locale: occidentală, islamică, confucianistă, japoneză, indiană etc [3].

Pe de altă parte, existenţa unor civilizaţii globale, reprezentînd în sine uniuni gigantice de oameini la cel mai înalt nivel al identităţii culturale, presupune manifestarea unei interacţiuni multiplanice intensive şi permanente între civilizaţii. În acest context, devine actuală problema raportului dintre globalizare şi realitatea multicivilizaţionălă, adică, conduce oare globalizarea sau poate ea să conducă la dispariţia civilizaţiilor locale în urma ciocnirii civilizaţiilor şi înfrîngerii civilizaţiilor locale din partea unei din ele sau conduce la crearea unei civilizaţii universale planetare? Altfel spus, dacă globalizarea prezintă în sine o legitate în evoluţia societăţii umane, apoi constituie o astfel de legitate şi crearea unei civilizaţii universale [7]?

Răspunzînd la aceste interogaţii, trebuie reieşit din faptul că globalizarea generează interferenţa civilizaţiilor locale actuale în baza transformărilor în substanţa tehnico-tehnologică a muncii şi mijloacelor de comunicare, dar acest contact nu trebuie să se realizeze pe calea conflictelor şi a negaţiei, în speţă, pe calea anihilării şi dispariţiei a unor sau a tuturor civilizaţiilor locale. Din contră, graţie globalizării se realizează premise pentru constituirea unei civilizaţii universale prin prezervarea civilizaţiilor locale. Acestui fenomen i-a atras o atenţie deosebită Arnold Toynbee, celebrul cercetător al civilizaţiilor, care a descris cu lux de amănunte geneza lor. El remarca că s-au creat premisele constituirii unei civilizaţii armonioase, acceptabile pentru majoritate, civilizaţie, care nu va fi creată pe calea anihilării altora, pentru a se dezvolta pe ruinele lor, civilizaţie, în care minoritatea privilegiată nu îşi va supune şi chinui majoritatea [14]. Condiţiile pentru apariţia unei astfel de civilizaţie armonioasă după Toynbee, iar în discursul actual, a unei civilizaţii universale planetare, îl constituie spaţiul geografic, care ar include tot globul terestru şi care contribuie la realizarea lor în baza tehnologiilor scientofage.

Globalizarea, ca proces de comuniune, de cooperare şi de conştientizare a faptului, că oamenii, trăind în societăţi concrete şi aparţinînd unor civilizaţii locale, totodată aparţin şi unei „comunităţi mondiale”, prezintă în sine şi o legitate extrem de importantă a dezvoltării societăţii. Reieşind din definiţia civilizaţiei, conform căreia ea reprezintă un tip istorico- antropologic, sociocultural şi istoric de organizare a societăţii şi de transformări generate de globalizare, noi putem conchide că în baza procesului de globalizare se realizează condiţiile de creare a unei noi civilizaţii universale, avînd caracter planetar. Noile tehnologii avangardiste conduc nu numai la transformări referitoare la poziţionarea omului în mediul său de activitate, dar şi la posibilitatea, ca economiile naţionale să capete forme ce le-ar asigura integrarea lor în economia globală [6]. Globalizarea constituie un instrument puternic de proliferare a marilor inovaţii: revoluţia în domeniul informaticii şi a formelor sociale superioare ( piaţa contemporană, cultura cosmopolită şi democraţia). A neglija imperativul globalzării, mai mult, a încerca de a construi ziduri iluzorii de izolare –semnifică nu altceva decît ghetoizarea societăţii.

Actualul proces de globalizare şi de creare a unei civilizaţii universale planetare este necesar de diferenţiat de ideea civilizaţiei universale, existentă în secolele XIX-XX, care purta un puternic caracter occidentalocentrist [10]. La etapa contemporană de evoluţie a sociumului planetar această paradigmă nu mai este agreată într-o măsură unanimă de alte civilizaţii, care se străduie să prezerveze identitatea şi integritatea lor chiar şi atunci cînd acceptă unele realizări ale civilizaţiei occidentale în procesul de modernizare. Aproape toate civilizaţiile neoccidentale importante posedă o istorie multiseculară şi chiar multimilenară şi capacitatea de transfer de realizări ale altor civilizaţii, care le-au maximizat şansele de supravieţuire în îndelungata lor evoluţie socio-civilizaţională. De aceea, procesul de modernizare a civilizaţiilor neoccidentale nu semnifică orientarea lor occidentală obligatorie. Aceste societăţi se modernizează, dar nu părăsesc matricea lor culturală şi acceptă în mod selectiv valorile şi institutele civilizaţiei occidentale. Ar fi să gîndim copilăreşte, remarca Brodel, ca modernizarea sau triumful civilizaţiei singulare să conducă la sfîrşitul multiplelor culturi istorice, care s-au dezvoltat pe parcursul multor secole în interiorul marilor civilizaţii mondiale [1]. Globalizarea duce spre unificarea umanităţii, spre crearea societăţii globale drept formă de existenţă a ei. Societăţile, care se unifică într-o societate mondială îşi păstrează identitatea culturală, adică, apartenenţa la civilizaţii distincte şi în baza unei astfel de apartenenţe se compun anumite grupuri identitare, care posedă caracteristici economice şi politice comune.

Unificarea umanităţii şi crearea unei megasocietăţi[5] nu contrazice existenţa mai multor civilizaţii locale, care se regăsesc, de rînd cu toate trăsăturile lor specifice, într-o societate planetară universală. Prezervarea umanităţii unite, dar în acelaşi timp multiple, prin existenţa mai multor centre de civilizaţie, necesită un nou echilibru de forţe şi de influenţă între aceste centre, bazat pe un dialog deschis şi respect reciproc. Astfel pot fi evitate conflictele dintre centrele lumii multipolare, care în condiţiile globalizării şi tehnologiei militare contemporane pot prezenta un pericol real de distrugere a megasocietăţii. Existenţa unui astfel de pericol de declanşare a conflictelor dintre centrele de putere, pe lîngă alţi factori importanţi, poate fi explicat şi prin faptul, că caracteristicile specifice ale unor societăţi, aparţinînd diverselor centre de putere, se exprimă nu numai în particulariăţile lor culturologice, ci şi în suveranitatea statelor, care reprezintă aceste societăţi şi care sunt percepute de cetăţenii lor drept protectoare ale culturii lor. Anume pe acest fundal apar în jurul unor centre de civilizaţie nu numai centre de putere economică ci şi militară. De aceea, noua ordine mondială nu trebuie să genereze conflicte între centrele de putere. Un posibil conflict în condiţiile globalizării şi actualei tehnologii militare ar avea consecinţe fatale nu numai pentru un număr imens de populaţie a planetei, dar şi pentru însăşi viaţa pe Terra [15]. Din aceste considerente în societatea globală, în noua civilizaţie planetară este imperios necesar de stabilit noi relaţii nu numai între ştiinţă şi politică, dar între politică şi etică. Aceste relaţii ar asigura crearea şi afirmarea unei etici globale, care ar corespunde civilizaţiei universale în devenire [12].

Noua etică globală trebuie să contribuie, dacă nu la eliminarea totală, apoi la limitarea şi controlul consecinţelor negative ale globalizării , care pot să se manifeste atît în interiorul unor centre de putere, cît şi între aceste centre. Pentru a contribui la realizarea unui astfel de scop nobil, acest umanism etic planetar[8] trebuie să susţină şi să apere omul, drept o fiinţă liberă şi creatoare şi să respecte diferenţele diferitor civilizaţii. Respectul acestor diferenţe trebuie să fie exprimat prin reglementarea de o astfel de manieră a problemelor litigioase, care nu ar pune în pericol particularităţile unor civilizaţii din cauza ignorării şi chiar anihilării, întîi de toate, a culturii lor. Reieşind din premisa, că aspiraţiile valorice, ancorate profund în natura umană, că principalele principii ale comportamentului moral sunt comune pentru toate civilizaţiile şi că ele evoluează continuu, este imperios necesar de a tinde spre constituirea şi manifestarea eticii globale, spre formularea şi adoptarea principalelor ei principii. În opinia noastră pot fi formulate următoarele principii ale eticii globale: biocentrismul drept paradigmă a raportului omului cu mediul anviromental [9], demnitatea şi autonomia individului uman drept calitate fundamentală, protecţia umană a structurii personalităţii, care însă nu semnifică tolerantă faţă de orice comportament uman, protecţia umană a eticii, recunoaşterea responsabilităţii şi datoriei faţă de alţii, autocontrolul şi precauţia ca bază a comportamentului etic, educaţia morală a copiilor şi a tineretului, utilizarea noos-ului în formarea convingerilor şi viziunilor etice, dispunerea spre evoluţia principiilor şi valorilor etice cu luarea în considerare a realităţii şi aşteptărilor viitoarelor transformări şi dispunerea spre respectarea acestor noi principii.

În civilizaţia planetară, care actualmente se prezintă mai mult ca virtuală decît reală, şi în care sunt prezente cîteva centre de putere, există şi va exista în continuare, necesitatea imperioasă a dezvoltării eticii planetare. Această nouă etică trebuie să exprime situaţia omului în civilizaţia multipolară, atît în societăţile concrete în care există umanitatea, cît şi în „societatea globală.” Etica globală, axată pe respectarea normelor etice general acceptate de societatea umană şi pe poziţiorarea individului uman în contextul transformărilor generate de globalizare, trebuie să se manifeste prin următoarele postulate: consfinţirea omului drept cea mai mare valoare a societăţii planetare, respectarea demnităţii căruia trebuie să se manifeste prin crearea condiţiilor pentru dezvoltarea lui drept personalitate liberă şi multilateral dezvoltată, a existenţei sale materiale în baza propriei activităţi de muncă, crearea condiţiilor de muncă, în care nu se depersonalizează personalitatea umană şi unde identitatea ei nu este pusă în pericol, realizarea premiselor pentru participarea, în condiţii de echitate (absenţa oricărui tip de discriminare) în viaţa politică la nivel naţional şi global, stabilirea unor relaţii armonioase dintre natură şi societate, în scopul prezervării cadrului biologic al vieţii şi a vieţii omului, organizarea politică a „societăţii globale” drept o societate umană multipolară, care asigură armonizarea intereselor divergente, prosperitatea economică şi socială a tuturor oamenilor societăţii planetare. Elaborarea şi realizarea acestor postulate etice umaniste vor putea să asigure constituirea civilizaţiei planetare drept o civilizaţie armonioasă în care nu se mai pune la îndoială existenţa civilizaţiilor locale, în speţă a culturii lor în calitate de criteriu al autodeterminării, realizarea libertăţii, drepturilor şi demnităţii omului. În acest context, este foarte important de a interpreta civilizaţia globală şi etica globală drept o conexiune imanentă, indispensabilă şi legică a procesului civilizaţional actual.

Din acest punct de vedere, există la ora actuală necesitatea ca globalizarea să contribuie unui nou pact social: parteneriatul statului, business-ului, societăţii civile în eforturile lor comune în vederea dezvoltării potenţialului uman şi a finanţării noilor tipuri de activităţi umane. Astfel, apare necesitatea unei reglementări mai ample a tendinţelor economice mondiale, a instaurării unei mai mari responsabilităţi a capitalului financiar mondial, extrem de importante în condiţiile actualei crize financiaro-economice mondiale, constituirea unui control asupra Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. O importanţă deosebită capătă formarea noilor institute de dirijare globală: consiliul economic de securitate (G 20), organizaţia mondială de protecţie a mediului, banca centrală globală de oferire a creditelor în situaţie de criză, instaurarea treptată a democraţiei globale, care va asigura o participare mai echilibrată a statelor în adoptarea deciziilor la nivel regional şi global [11] .

În realizarea eticii planetare ca element definitoriu de coagulare a noii civilizaţii planetare, un rol important îl joacă educaţia [13]. Pe de o parte, educaţia trebuie să asigure societatea globală cu cadre înalt specializate de orientare umanistă, capabile, graţie metodelor ştiinţifice, să analizeze transformările sociale în lumea planetară, atît în sfera economică, cît şi în domeniile vieţii sociale. Dintr-un alt punct de vedere, sistemul educaţional global trebuie să formeze o conştiinţă planetară, graţie căreia, indivizii umani, aparţinînd diverselor forme de viaţă socială, îşi dezvoltă cultura lor proprie, devenind totodată, şi membri ai societăţii planetare, care, în virtutea procesului de globalizare se transformă în megasocietate, „societate globală.” Prin conţinutul său educaţia globală poate şi trebuie să-şi aducă aportul în stabilirea şi dezvoltarea unor astfel de relaţii, care contribuie la înţelegerea reciprocă dintre civilizaţii şi culturi.

Bibliografie

1. .A se vedea: Braudel, F. Gramatica civilizaţiilor.- Bucureşti: Meridiane, 1994, vol.1.

2. A se vedea: Georgiu Grigore. Filosofia culturii – Bucureşti: SNSPA, 2001.

3 . A se vedea: Huntington Samuel. Ciocnirea civilizaţiilor. – Bucureşti: Antet,1997.

4. A se vedea: Mantzaridis Giorgios I.. Globalizare şi Universalitate. Himeră şi Adevăr.- Bucureşti: Ed.Bizantină, 2002.

5. A se vedea: Naisbitt, John. Megatendinţe.- Bucureşti: Ed. Politică, 1984.

6. A se vedea: Soros George. ,,Despre Globalizare”. – Iaşi: Polirom,2002; Медведев В. Глобализация экономики: тенденции и противоречия. // МЭ и МО. 2004, № 2.

7.A se vedea: Tomilson John. Globalizare şi Cultură. – Timişoara: Editura Amarcord, 2002.

8. A se vedea Ţîrdea Teodor. Dimensiunile bioetico-noosferice ale umanismului planetar. // Anale ştiinţifice ale USMF «Nicolae Testemiţanu» // Probleme actuale de sănătate publica şi management. Zilele Universităţii consacrate anului „Nicolae Testemiţanu” cu prilejul aniversării a 80 ani de la naştere. Ediţia VIII-a. Volumul I, 16-19 octombrie 2007. - Chişinău: 2007. - p. 300-307.

9. A se vedea: Ţîrdea Teodor. Elemnte de bioetică. – Chişinău: Univers Pedagogic, 2005, p. 24-32.

10. A se vedea: Boia Lucian. L’Occident. Une interpretation historique. – Paris, Ed. Les belles lettres, 2007; Nemo Philippe. Qu’est-ce que l’Occident ? – Paris: PUF, 2004.

11. A se vedea: Krugman Paul. The return of depression economics and the crisis of 2008. – N.-Y.: Robert S. McElvaine, 2008.

12. A se vedea: Küng, Hans. Pour une planète incertaine, un ethos planétaire. // Incertaine Planète. Textes des conférences et des entretiens organisés par les trente-cinquièmes Rencontres Internationales de Genève 1995 - Boudry-Neuchâtel: 1996, p. 315-339.

13. Küng, Hans. Ethique planétaire et éducation pour la tolérance. // Diogène, 1996, N 176, p. 120-139. 

14. A se vedea: Тоинби, A. Цивилизация перед судом истории.- Москва: Прогресс, 1995.

15. A se vedea: Шимаи. М. Глобализация как источник конкуренции, конфликтов и возможностей. // Проблемы теории и практики управления, 1999, №1.