Summary a new Dimension of Ethical Methodology in the Era of Global

Fig.1 Experimente pe animalele de laborator : a) proba stresului, b) proba inerţiei

Cu privire la aspectele bioetice, vom menţiona principalele trăsături ale xenotransplantologiei, analiza cărora, va permite formularea concluziilor obiective în ceea ce vizează atît limitele, cît şi părţile forte ale acestei metode. Limitele şi restricţiile xenotransplantologiei, sunt determinate de următoarele caracteristici :

1. Utilizarea animalelor de laborator, care foarte des sunt supuse testelor de depresie (fig.1a), de inerţie(fig 1b), efortului fizic excesiv, de asemenea sunt folosite pentru a li se inocula agenţi patogeni, care pot avea efect letal asupra animalului. Un număr impunător de animale, sunt sacrificate în fiecare zi, în laboratoarele de cercetări ştiinţifice, precum şi în laboratoarele instituţiilor cu profil biomedical, ceea ce contracarează umanismului, spiritului de respect pentru fiecare fiinţă vie, mai vulnerabilă decît omul, care necesită a fi protejată ;

2. Alterarea genetică a animalelor, presupunînd introducerea modificaţiilor genetice la nivelul genomului animalului, în scop de a studia sau identifica genele responsabile de o infecţie anumită, alături de utilizarea preparatelor medicamentoase experimentale, a noilor vaccinuri, ce pot induce de asemenea, alterări genetice imprevizibile şi uneori incontrolabile. În plus, tehnica modificărilor genetice se utilizează pentru obţinerea noilor specii, dar, precum se cunoaşte, rezultatul scontat nu survine întotdeauna din prima încercare, rezultatul fiind o serie de « forme intermediare » ,care se pot dovedi ca nu sunt longevive (ex. oiţa Dolly) ;[13,14]

3. Contracararea principiilor religioase cu cele medicale, manifestată prin faptul că, deşi societatea noastră devine din ce în ce mai liberalistă, doctrinele religioase interzic masacrul animalelor şi perturbarea « inevitabilului » (a morţii), deoarece se consideră că omul nu are dreptul de a trăi prin « împrumutarea » părţilor corpului de la altă fiinţă vie.

4. Teama pacientului şi consideraţiile individuale, reprezintă o piedică morală foarte puternică, rezumîndu-se la faptul că orice intervenţie chirurgicală, este însoţită de un risc înalt al mortalităţii, în special pentru pacientii cărora li se administrează imunosupresive. De asemenea, este cunoscut faptul ca xenotransplantatele, au o frecvenţă înaltă de respingere, ceea ce duce nemijlocit la agravări ale sănătăţii şi chiar la instalarea invalidizărilor pacienţilor ;[6,10]

5. Selecţia obiectelor umane (a beneficiarilor de xenotransplant) şi aprobarea eventualelor complicaţii postoperatorii. Nu fiecare poate beneficia de xenogrefe, deci există anumite discriminări pe plan economic (costul intervenţiei) şi/sau medical (stările terminale de cancer), pe care, luîndu-le în calcul, conchidem că efectuarea acestei manevre chirurgicale, poartă un caracter discriminativ. În conformitate cu art.24 al « Declaraţiei Drepturilor Omului », cu privire la acordul informat, pacientul va fi pe deplin informat despre riscurile din timpul desfaşurării operaţiei, precum şi de cele ce pot surveni postoperatoriu, garantîndu-i astfel, securitatea şi protecţia atît a drepturilor, cît şi a sănătăţii ;[15]

6. Educaţia publică, în ceea ce ţine de faptul că foarte multe laboratoare, îşi continuă activităţile, fără a obţine aprobarea publică, ceea ce vine în contradicţie cu art.3 al « Declaraţiei Drepturilor Omului », care garantează securitatea personală şi transparenţa activităţilor publice, sociale şi economice. În aceste condiţii, se instalează o situaţie de dezechilibru şi lipsă a transparenţei în ceea ce priveşte informarea maselor, apare pericolul ca experimentele biomedicale să iasă de sub control, încălcînd drepturile fiinţelor vii, de a-şi păstra identitatea şi inviolabilitatea ;[7,8,9]

7. Riscul pentru o viitoare mamă, de a transmite xenoze viitorilor săi copii şi/sau de a naşte copii bolnavi, cu o imunitate scăzută. În aceste condiţii, deseori se recurge la serviciile mamelor-surogat, pentru a elimina riscul, ceea ce are un impact psihologic enorm asupra femeilor ce se află în această situaţie. În orice stat, mamele şi viitoarele mame, reprezintă o categorie socială cuprinsă într-un vizor special ce va asigura securitatea noilor generaţii;[5]

Există şi indeniabilele puncte forte ale xenotransplantologiei, axate atît pe valorile medicale, cît şi pe cele bioetice, ale xenotransplantologiei, precum ar fi :

1. Furnizarea xenogrefelor, ce măresc propunerile pieţei de organe ;

2. Salvarea milioanelor de vieţi umane, ce se află pe listele de aşteptare sau nu pot primi un organ/ţesut uman ;

3. Xenotransplantatele sunt alternative economice grefelor umane;

4. Fortificarea Sistemului de Ocrotire al Sănătăţii;

5. Posibilitatea efectuării studiilor în domeniul geneticii şi biologiei moleculare, cu scopul de a obţine specii transgenice.

Concluzii 

1. Xenotransplantologia reuşeşte să soluţioneze problema deficitului de organe/grefe ;

2. Activităţile prodigioase în domeniul xenotransplantologiei, o fac metoda tot mai comun acceptată pe plan mondial ;

3. Xenotransplantologia, lezează drepturile animalelor, dar fortifică identitatea speciei umane ;

4. Xenotransplantologia, poate oferi perspective creării animalelor transgenice, ce ar garanta eliminarea riscului infectării cu xenoze;

5. Există necesitatea stabilirii unor reguli generale de efectuare a xenotransplantului, cu scopul de a exclude formarea pieţei negre de organe şi măririi eficacităţii xenotransplantologiei ca metodă de perspectivă.

Bibliografie 

1. A se vedea: A. Ravelingien , F. Mortier, E. Mortier, I. Kerremans, J. Braeckman. Proceeding with Clinical trials of animal to human organ transplantation: a way out of the dilemma- Journal of medical ethics- New York, 2004;

2.A se vedea : D’Silva, Joyce. Dying to live// Chemistry and industry- Ottawa, Ontario: 2000, 4 dec.;

2. A se vedea : Jeffrey L.  Biotehnologii// Xenotransplantologia- Eastwood, 2005;

3. A se vedea: Hutchinson, Ian. The ethics of xenotransplantation. Biological Sciences Review- New Jersey, 1999;

4. A se vedea: Martine Rothblatt. Management of xenoviral risks- Wellington, New Zeeland, 2005;

5. A se vedea: National Health and Medical Research Council. Animal-to-Human Transplantation: A Guide for the Community, Public consultation on xenotransplantation- Canberra, 2005;

6. A se vedea: www.atheism.about.com/library/glossary/general/bldef_xenotransplant.htm

7. A se vedea: www.bioethics.org.nz/publications/xeno-discussion-jan05/html/index.html

8. A se vedea: www.biology-online.org/biology-forum/about13107.html?hilit=graft

9. A se vedea: www.cat.inist.fr/?aModele=afficheN&cpsidt=2086158

10. A se vedea: www.en.wikipedia.org/wiki/Xenotransplantation

11. A se vedea: www.genome.wellcome.ac.uk/doc_WTD020914.html

12. A se vedea: www.medical-dictionary.thefreedictionary.com/xenotransplant

13. A se vedea: www.online.sfsu.edu/~rone/GEessays/xenotransplantrisk.html

14. A se vedea: www.scientistsolutions.com/t5659-xenotransplantation+_+graft+rejection+detection%3F%3F.html

15. A se vedea: www.spectacle.org/0201/Xeno.html

16. A se vedea: www.stanford.edu/dept/HPS/transplant/html/frequently_asked_questions.html

17. A se vedea: www.uq.edu.au/~webimb/PDFS/Xenotransplantation.pdf.

18.www.vatican.va/roman_curia/pontifical_academies/acdlife/documents/rc_pa_acdlife_doc_20010926_xenotrapianti_en.html

19. A se vedea: www.viewingspace.com;

20. A se vedea: www.wordspy.com/words/xenotransplant.asp

INTERCONEXIUNI FILOSOFICO-RELIGIOASE:

PRETEXT DE ABORDĂRI BIOETICE

Gabriela Cocieru

(Conducător ştiinţific: dr. în filos., conf univ. V. Ojovanu)

Catedra Filosofie şi Bioetică USMF "Nicolae Testemiţanu"
Summary

Philosophico-religious interconnections: a pretext of bioethics aproaches

As we advance in time, the truth prescribed in the early human civilisation becomes more evident. They were provided by the close connection between philosophy and religion. Nowadays, for the survival of humanity, are becoming increasingly necessary wisdom’s bioethics approaches of this correlation.

Rezumat

Pe măsură ce înaintăm în timp, devin tot mai evidente adevărurile prescrise la începuturile civilizaţiei umane. Acestea au fost oferite de strânsa legătură dintre filosofie şi religie. Actualmente pentru supravieţuirea omenirii, devin tot mai necesare abordările bioetice ale înţelepciunii acestei corelaţii.

De la începuturile civilizaţiei umane şi până în prezent sesizăm o strânsă legătură dintre cele două mari domenii ale culturii – filosofia şi religia. „Iubirea faţă de înţelepciune” a încercat să elucideze principii, concepţii despre existenţa, cunoaşterea lumii şi a omului în ansamblu. Dacă forma conştiinţei sociale numită filosofie dezvoltă legi de evoluare a naturii, societăţii şi gândirii umane, o altă formă a conştiinţei sociale, religia, se caracterizează prin credinţa în forţe supranaturale ce influenţează omenirea. O punte spre viitor ce leagă în acelaşi timp aceste două mari culturi spirituale este bioetica, aceasta relevând o combinare între ştiinţă şi valorile umane, impuse de filosofie, religie. De aceea este interesant să reflectăm asupra unor probleme existente în societatea modernă din perspectiva celor trei mari ramuri ale ştiinţei... dacă în lumea în care trăim este nevoie de înţelepciune, credinţă pentru a deveni un om moral.

De foarte mult timp, bărbaţi şi femei se lasă sfătuiţi de oameni înţelepţi, care reuşesc sa strecoare calm şi lumină pe cărările întunecate ale vieţii. Însă care este adevărata imagine a înţeleptului? Ce idei, trăsături îi definesc chipul? Oare poate atinge adevărata înţelepciune oricare dintre noi? Înainte de a intra în esenţa filosofică, religioasă, etică a marii înţelepciuni, ar trebui să abordăm ludic acest subiect, dând cuvânt copiilor.

Studente de la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Viena au intervievat copii în vârstă de peste 6 ani. Ele au încercat să afle care sunt, după părerea acestora, trăsăturile unor oameni înţelepţi. Jumătate din picii clasei au deja câte un răspuns. Câte definiţii originale nu scote la iveală un astfel de demers! Un înţelept ar trebui să fie „onest, amabil şi enigmatic”, susţine un băiat de 10 ani. „El ţine cu tine şi te ajută atunci când nu-ţi merge prea bine. Îi poţi încredinţa secrete”, este de părere o fetiţă de aceeaşi vârstă. „Înţelepţii îţi dau sfaturi şmechere şi-ţi povestesc istorii vechi de când lumea”, crede un puşti de 9 ani [vezi: 4, p.37].

Talent de îndrumător, personă de încredere, experienţă, o aură anume. Intuitiv, imaginea filozofului se conturează deja din copilărie; adulţii ar adăuga probabil liniştea sufletească, toleranţă, capacitatea de a deosebi binele de rău, fiind un om moral, cu virtuţi, cu o cultură vastă. Delimitările sunt totuşi dificile, deoarece înţelepciunea în sine include un paradox. Ea este simplă şi enigmatică deopotrivă, uşor de recunoscut, dar greu de dobândit, este o capacitate superioară de înţelegere şi de judecare a lucrurilor, implicând o cunoaştere profundă a realităţii, o bogată experienţă personală – echilibru, chibzuinţă [vezi: 2, p.208].

Şi de cât spirit a dat dovadă Solomon, care spunea: „Eu, înţelepciunea, locuiesc la inteligenţă şi pot să ofer sfaturi bune... Îi iubesc pe cei care mă iubesc, iar cei care mă caută, mă găsesc”[vezi: 4, p.66]. Având posibilitatea de a-i cere Domnului său orice îşi doreşte, Solomon a ales înţelepciunea, fără de care nu ar fi reuşit să conducă un popor întreg. Plăcându-i cuvântul lui Solomon, Dumnezeu i-a dăruit mult peste ce-i ceruse.

Raportând istoria lui Solomon la zilele noastre, îmi pot imagina cum apar sclipiri de pragmatism în gândul unora, preluând chiar forma unei avariţii: „Să mă fac înţelept pentru a avea de câştigat în urma acestei „meserii”!!!”. Deci mai este nevoie şi de un alt condiment: de sinceritate, de credinţă, de suflet curat. De aceste lucruri dă dovadă un înţelept, pentru că înţelepciunea e situată undeva intermediar între filosofie şi religie.

Dumnezeu care exprimă frică în vederea respectării valorilor etice umane, este totodată şi rezultatul înţelepciunii. Un exemplu elocvent al legăturii dintre acestea este o altă pildă a lui Solomon. Venind două femei care se certau pentru un copil nou-născut, înţeleptul împărat a poruncit să se aducă o sabie şi să-l taie în două. Neavând nici o intenţie să-l omoare, pentru că statutul său de om credincios, înţelept nu-i permitea, el a vrut doar să afle adevărul, care a venit rapid, adevărata mamă fiind gata să cedeze în faţa celeilalte doar pentru a-şi şti în viaţă pruncul. Un lucru atât de demn, însă care şi-a pierdut esenţa fie din cauza mediului în care trăim, fie că ne-am pierdut mult din frica faţă de Dumnezeu. Însă este cert că ne confruntăm tot mai des cu diferite cazuri de abandon, prunc-ucideri, dând vina pe slaba economie din lume. Foarte multe mame uită de sacrificiul care l-ar fi făcut acea mamă din pildă, şi-şi părăsesc copiii la orfelinate, sau mai rău: în tomberoane, în faţa blocurilor, în parcuri. Cauza este greu de găsit, dar dacă ar exista şi astăzi „judecători” la fel de înţelepţi; dacă valorile spiritual-morale ar fi mai bine exprimate datorită propagării religiei printre oameni, aceste oribile cazuri nu ar atinge un procent atât de mare.

Dacă fiecare om ar fi interesat, măcar puţin, de intrebările filosofului Immanuel Kant: Ce pot şti? Ce trebuie să fac? Ce am voie să sper? Ce este omul?, atunci am înţelege că răspunsul lor este de fapt şi colacul nostru de salvare din propriile noastre limite, din cercurile vicioase ale vieţii contemporane. Însă înţelepciunea nu ne poare reînvia doar pe noi din propria noastră cenuşă, dar a făcut-o ani de-a rândul.

Dacă aruncăm o privire retrospectivă asupra Egiptului secolului al XXV-lea înainte de Hristos, într-o lume a civilizaţiei încă tinere, vedem că pe malul Nilului înfloreşte prima cultură superioară, hieroglifele au fost deja inventate, piramidele din Giseh înălţate de mai bine de 100 de ani. Zeul soarelui, Ra, guvernează cosmosul, faraonii, afacerile lumeşti. Este momentul în care vizirul Ptahotep, un bărbat de acum bătrân şi bolnăvicios, să se prezintă în faţa stăpânului său cu popunerea de a-i transmite unui discipol comoara sa de cunoştinţe. Faraonul Asoi ştie că „nimeni nu s-a născut înţelept” şi acceptă.

Astfel ia naştere prima filosofie transmisă în scris. Cele 37 de maxime ale lui Ptahotep din opera sa, Instrucţiuni, tratează cinstea, răbdarea, indulgenţa, politeţea. Chiar prima dintre ele avertizează împotriva aroganţei: „Nu fi înfumurat datorită ştiinţei tale, dimpotrivă, sfătuieşte-te în egală măsură cu cei neştiutori!”. Un gând neconvenţional şi incomod: îndepărtează-te, rogu-te, de prejudecăţi! Cel care deschide cu adevărat ochii şi urechile poate învăţa de la toţi oamenii câte ceva, chiar şi de la cei necugetaţi.

Pentru că şi Democrit spunea: „Mulţi oameni învăţaţi nu au minte” [3, p.256], însă e fericit omul care, pentru a deveni mai înţelept, trage învăţătură din întâmplările altora.

Conform concepţiei egiptene, nici armonia, nici raporturile ordonate nu se instalează de la sine, ele trebuie tot mereu recucerite. Iar acest demers presupune un efort din partea zeilor şi al oamenilor deopotrivă. De-a lungul veacurilor, conceptul Maat devine sinonim cu principiul fundamental al convieţuirii pe pământ. „A face Maat” înseamnă a tinde spre adevăr, dreptate, înţelepciune, ordine, autenticitate, sinceritate. De aceea este important ca erudiţi ca Ptahotep să recunoască această valoare, să o transmită şi să o răspândească, iar supuşii să-i urmeze. Şi o vor face, pentru că Maat îi protejează pe cei slabi de cei puternici, garantând, în acelaşi timp, solidaritatea şi încrederea.

Cu timpul, epicentrul cultural al lumii antice se deplasează din Egipt în Grecia antică şi în Asia mică. Începând cu anii 600 înainte de Hristos, acolo apar erudiţi care slujesc la altarul sophiei; termenul este sinonim cu înţelepciune şi destoinicie. Adepţii sophiei nu se consideră înţelepţi, ci filosofi, prieteni ai înţelepciunii. Motivul este o problemă care va mai preocupa şi alte culturi: poate omul atinge adevărata înţelepciune, nu cumva aceast reprezintă un atribut divin? Verdictul foarte respectatului Heraclit din Efes sună drastic: „În comparaţie cu Dumnezeirea, chiar şi cel mai înţelept dintre oameni este o maimuţă” [3, p.260].

„Totul curge” ne învaţă Heraclit, trasând un arc peste timp, cuprinzând toate esenţele: spaţiu, timp, melancolie, speranţă, calm. Cu această idee se anunţă apariţia celor trei, probabil cei mai influenţi gânditori ai lumii apusene: Socrate, Platon, Aristotel. De la maxima „eu ştiu că nu ştiu nimic” [3, p.519] până la geniala parabolă a peşterii, în care existenţa umană este prezentată drept prizonierat într-o peşteră subterană. Captivii prinşi în lanţuri nu-şi pot omorî timpul decât privind înainte. Ei nu au cum să se vadă între ei, nu au nici măcar posibilitatea de a-şi vedea propriile corpuri. Nu vor cunoaşte nicicând soarele şi viaţa exterioară, ci doar umbrele tremurate, reflectate pe un perete de ustensilele duse în apropierea unui foc ce arde, undeva în spatele lor, într-un etaj superior al grotei (Platon „Republica”, cartea VII, „Mitul cavernei”) [vezi: 1, p. 56). Este posibil deci ca tot ceea ce credem a recunoaşte să nu reprezinte decât un fragment infim al întregului, chiar contorsionat într-o himeră grotească?

Se presupune că omul înţelept are posibilităţi mai multe şi mai mari decât omul simplu, şi poate să nu se împiedice de neputinţele vieţii, ci dimpotrivă să le depăşească mai repede şi să-i ajute şi pe ceilalţi să găsească drumul cel bun. Toată viaţa noastră este o luptă de a o înţelege, de a răspunde la întrebări existenţialiste: ce înseamnă viaţa, moartea? În această luptă pentru a distinge între viaţă şi moarte, cunoaşterea exterioară, ştiinţifică ne-a ajutat foarte mult. Nu este întâmplător că Freud identifică instinctul nostru cu interiorizarea narcisistă, adică cu suficienţa de sine...

A te închide în sine, în egoismul propriu şi a te iubi doar pe tine însuţi – aceasta înseamnă moarte. Moarte nu în sens metaforic, moral, ci ca nevroza, este o moarte sufletească clinică. Dimpotrivă, a căuta ieşire din tine, din eul tău, şi a-ţi disciplina voinţa în funcţie de voinţa celorlalţi oameni, să comunici cu cineva, să intri în relaţie cu el, aceasta înseamnă viaţă. Viaţa înseamnă relaţie. Prin urmare, cu cât omul concentrează în sine mai multe elemente de suficienţă de sine, de bogăţie materială, sau, de bogăţie de înţelepciune, de cunoaştere, cu atât devine mai zgârcit, mai iubitor de argint. Cu cât această bogăţie e păstrată mai cu străşnicie pentru sine, în aceeaşi măsura se îndreaptă, prin urmare, spre moarte. Dimpotrivă, cel sărac, care nu are nimic, este liber. Unui sărac care are numai ce este pe el, chiar dacă se întâmplă să cadă în mâinile tălharilor, nu-i este frică de nimic, pentru că el nu are de apărat nimic. Este liber. Nu-i este teamă de nimic. Este o situaţie extremă, dar e folosită ca imagine, ca exemplu de libertate, de lipsă a egoismului.

Aceasta nu înseamnă în mod necesar că cine are înţelepciune, cunoştinţe, ştiinţă trebuie să le dea uitării pentru a deveni liber! Având măsura libertăţii, el trebuie să simtă ca ceea ce deţine, deţine pentru a administra, pentru a folosi, nu pentru a poseda, nu pentru a apăra cu orice preţ, şi astfel să închidă uşa iubirii, oricărei provocări a iubirii, aşa cum este Biserica. Pentru că în tradiţia religioasă există această distincţie: înţelepciunea lumească este o înţelepciune care urmăreşte să interpreteze realitatea în sine. Dacă te interesează un obiect material, te întrebi ce mărime are, ce greutate, ce formă, din ce este alcătuit. Şi înţelepciunea lumească se termină aici. Însă înţelepciunea bisericii, şi nici înţelepciunea filosofică nu se opreşte aici. Merge mai departe. Primul pas este să caute cine este cel care a făcut obiectul respective. Dacă priviţi un tablou, o pictură, nu veţi spune că acel tablou este o pânză în culori, ci veţi spune că este un Rembrandt, de exemplu, un Goya, un Van Gogh. Aceasta înseamnă că prin intermediul acestor elemente materiale, vedeţi un act creator personal, o persoană - persoana lui Van Gogh, a lui Rembrandt... Când văd o privelişte minunata, un peisaj natural, dacă sunt un om matur voi vedea în acest peisaj o persoană, persoana Creatorului sau, o Persoană care a creat acest peisaj natural pentru a mă chema pe mine la relaţia cu El. Prin urmare, este o mişcare de dragoste care mi se adresează mie. Aceasta este înţelepciunea evanghelică sau filosofia cea adevărată, cum spun adesea Părinţii Bisericii: când poţi să distingi pe Creator de creatura, când prin intermediul creaturii ajungi la o relaţie personală cu Creatorul.

Să fie înţelepciunea atât de strâns legată de divinitate? Să fie acesta un dar făcut de Tatăl ceresc omenirii? Am avut dintotdeauna curiozitatea cunoaşterii, de la Eva, până la oamenii de ştiinţă moderni. Însetat de cunoaştere, omul cugetează... Este uimitor că religia şi filosofia îşi încrucişează căile! Însă limitele raţiunii umane reduc considerabil lumea, uneori chiar sufocând-o cu braţele ei meschine, procedeu asemănător cu cel al omidei: omidei care se târăşte pe frunza din tufiş îi pare că atât e lumea cât e frunza pe care stă. Pipăind cu trupu-i frânt, încoace şi încolo şi negăsind nimic, conchide: “şi în afară de frunza mea nu există nimic”. În ipostaza omizii se află orice dogmatic. Însă să nu uităm că omida devine fluture care poate zbura cu aripile filosofiei spre absolut, spre adevăr, spre dumnezeire, spre înţelepciune.

Un mediator eficient între diferite domenii ale culturii, ştiinţei şi cele ale activităţii umane s-a dovedit a fi bioetica – ştiinţă complexă, care se află la hotarul dintre filosofie, etică, biologie, medicină ş.a. Fondatorul acesteia, Van Potter, defineşte bioetica drept o îmbinare a cunoştinţelor biologice cu valorile spiritual-morale. [vezi: 2, p.43-44]. Bioetica n-a respins potenţialul edificator, spiritual al filosofiei şi teologiei, din contra, caută să armonizeze postulatele acestora cu imperativele morale ale umanităţii contemporane. Totodată problemele bioeticii necesită o permanentă analiză teoretico-filosofică. Bioetica, pe de o parte, păstrează funcţiile eticii normative, iar pe de altă parte, concomitent, devine un laborator de creaţie în care se elaborează noi norme şi chiar conduri normative morale, care îmbogăţesc conţinutul eticii medicale şi a deontologiei în cele mai diverse domenii ale activităţii medicale. [2, p. 44].

Prezentul catalizează actualitatea interconexiunii filosofie-religie-bioetică drept un modulator eficient al civilizaţiei contemporane de a rezolva problemele globale majore. Dat fiind faptul că filosofia şi religia pe parcursul istoriei au acumulat un bogat tezaur de înţelepciune, capabil să soluţioneze multiple chestiuni stringente, rămâne de realizat realmente şi eficace posibilităţile sale prin implicarea bioeticii. Rămâne loc de studii serioase la acest subiect.

În pofida faptului că trăim într-o eră a indiferenţei faţă de spirit, oricare dintre noi poate deveni un „fluture”, trebuie doar să avem încredere, pentru dacă vom cere înţelepciune, ni se va îndeplini dorinţa, precum spune preceptul biblic „cere şi ţi se va da”. Ba mai mult, acordând o mai multă atenţie lumii noastre interioare, având credinţă, suficientă gândire, atunci am acţiona şi mai moral în multe situaţii la care suntem puşi la încercare.
Bibliografie

1. 
   Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Antologie filosofică, – Chişinău: Ed. Uniunii Scriitorilor, 1996.
   
2. 
   Dicţionar de Filosofie şi Bioetică. T.Ţârdea, P.Berlinschi, A.Eşanu, D.Nistreanu, V.Ojovanu – Chişinău: Medicina, 2004.
   
3. 
   Simenschy Theofil. Dicţionarul înţelepciunii – Chişinău: Ed. Uniunii Scriitorilor, 1995.
   
4. 
   Tugel Hanne. Rădăcinile înţelepciunii. // Geo [Bucureşti]. – 2006. – Octombrie. – P.36-54.
   
5. 
   Yannaras Christos. Biserica şi filosofii. //www.crestinortodox.ro/interviuri/70508-christos-yannaras-biserica-si-filosofii// (accesat: 10 martie 2009)