Introducere

a. pleurezia interlobară este caracterizată prin:

• 
  închistarea în interlob a exudatului pleural.
  

În afara sindromului funcţional similar oricărei alte pleurezii, lipsesc elementele fizice ale sindromului lichidian pleural al marii cavităţi.
Se poate decela clinic matitate suspendată, mai ales axilar sau interscapulovertebral, pe traiectul scizurilor, frecături pleurale.
Diagnosticul se face de regulă radiologic.
b. pleurezia diafragmatică se manifestă prin:

• 
  dureri vii la inspir, care “taie respiraţia”,
  

• 
  zonă de matitate bazal, axilar şi pectoral, confundabilă uşor cu marginea superioară a matităţii hepatice în dreapta, cu spaţiul Traube mat în stânga,
  

• 
  frecături pleurale.
  

Se poate asocia cu semnele unei nevralgii frenice.

3. 
   pleurezia mediastinală se poate închista supra şi/sau infrahilar.
   

• 
  se decelează o matitate parasternal, ce se poate confunda cu matitatea cardiacă (sugerând o falsă cardiomegalie),
  
• 
  frecături pleurale sau pleuropericardice.
  

Diagnosticul se face prin examen radiologic şi eventual puncţia sub ecran.
Pleurezia bilaterală şi/sau pleuropericardita se pot întâlnii în cadrul poliserozitei tuberculoase, sindromul Dressler postinfarct miocardic, sindromul postcardiotomie.


Sindromul Demon Meigs este o asociere de tumoare pelviană (fibrom, sarcom ovarian) cu revărsat pleural, eventual şi ascită. Revărsatul pleural poate fi unilateral, de obicei în dreapta sau bilateral. Exsudatul este serocitrin, mai rar hemoragic.


Hidrotoraxul se caracterizează prin prezenţa în cavitatea pleurală a unui transsudat. Se poate întâlnii în insuficienţa cardiacă stângă sau globală, mai frecvent în dreapta. De asemenea este frecvent întâlnit în diverse stări de anasarcă (renală, hepatică, etc.).


Hemotoraxul se produce prin acumularea de sânge în cavitatea pleurală. De regulă este posttraumatic. La puncţia pleurală se extrage sânge lacat (coagulat).


Diagnosticul sindromului pleural se bazează pe examenul clinic, examenul radiologic, puncţia pleurală.
Diagnosticul diferenţiat se face cu toate procesele care realizează matitate cu murmur vezicular diminuat sau abolit:

• 
  simfiză pleurală,
  
• 
  atelectazie pulmonară,
  
• 
  pneumonie masivă.
  

Radiologic, probleme de diagnostic diferenţiat cu pneumopatii acute, tumori bronhopulmonare, pleurale sau mediastinale, atelectaziile se pun în special în cazul pleureziilor închistate în marea cavitate sau interlobar.
Sindromul pleural se realizează în foarte variate condiţii etiopatogenetice:

• 
  inflamaţii şi procese tumorale,
  
• 
  insuficienţă cardiacă,
  
• 
  disproteinemii,
  
• 
  procese obstructive limfoganglionare,
  
• 
  traumatisme toracice.
  

Tratament:
Resorbţia cât mai rapidă a exudatului, vindecarea fără sechele a inflamaţiei pleurale, prevenirea determinărilor tuberculoase ulterioare în plămân sau în alte organe şi recuperarea maximală a funcţiei respiratorii sunt principalele obiective terapeutice în pleurezia tuberculoasă. Fiind vorba de o localizare a tuberculozei, chimioterapia specifică este obligatorie. Regimurile aplicate sunt variate, la baza lor aflându-se asociaţiile duble sau triple de medicamente antituberculoase clasice şi moderne.
Faza iniţială a tratamentului se desfăşoară în condiţii de spitalizare, iar continuarea în ambulator. Întreg tratamentul are caracter intermitent şi strict supravegheat.
Chimioterapia nu pare a influenţa în mod semnificativ viteza resorbţiei lichidului pleural şi nici îngroşarea cicatricială a pleurei. Ea reduce însă drastic riscul ftiziogen imediat şi la distanţă. Corticoterapia suprarenală are în pleureziile bacilare una din indicaţiile sale de elecţie cu condiţia să fie aplicată precoce, în fază manifestărilor acute, ea poate accelera resorbţia lichidului şi normalizarea tabloului clinic.
Puncţia – biopsie pleurală furnizează indicaţii utile privind evaluarea prognosticului şi validităţii indicaţiei corticoterapiei.
Kinetoterapia folosită în prezent pe scară tot mai largă în recuperarea pleureziilor, vizează evitarea formării de aderenţe şi simfize pleurale. Manevrele curente folosită în vederea stimulării mişcării hemidiafragmului afectat sunt decubitul pe partea sănătoasă, respiraţia profundă diafragmatică, respiraţia costală joasă.
Tratamentul chirurgical este rareori necesar decorticarea pulmonară fiind indicată numai în formele cronicizate.


KINETOTERAPIA - OBIECTIVE.

În cadrul clasificării bolilor cu DVR, pleurezia se încadrează în următoarele grupe:

• 
  după etajul lanţului cinematic afectat:
  
• 
  diagnosticele ce afectează direct capacitatea de mobilizare a sistemului.
  

• 
  după sediul limitării expansiunii toracice:
  
• 
  procesele pleurale se încadrează în factorii care limitează expansiunea plămânilor.
  

• 
  după substratul mecanic pe care îl determină:
  
• 
  pleurezia este o boală care supraîncarcă mecanic STP (sistemul toracopulmonar).
  

Din cele prezentate mai sus se poate trage concluzia că hipoventilaţia alveolară este determinată deci în pleurezie, de creşterea importantă a travaliului ventilator.
Hipoventilaţia este definită ca “ventilaţie alveolară inferioară cerinţelor metabolice” fiind determinată de un aport insuficient de aer inspirator la spaţiile alveolare.
Recuperarea kinetică în bolile care supraîncarcă mecanic sistemul toracopulmonar – pleureziile de diferite etiologii – are la bază următoarele obiective:

•