Introducere

b) antrenamentul propriu-zis începe cu membrul superior drept, apoi cel stâng, apoi cu ambele.

• 
  Inspir amplu, cotul se desprinde de pat membrul este ridicat încât degetele (mâna este “căzută “cu flexia pumnului) se detaşează de pat.
  
• 
  Se menţine această poziţie cu apnee de 15^//-30^// pacientul concentrându-se pe ideea efortului “deosebit” pe care-l face membrul superior.
  
• 
  Brusc cu un “ouf” pronunţat în timpul expirului se abandonează membrul superior, lăsându-l să cadă. Se caută să se intuiască noua senzaţie, “liniştea totală cinetică” din membrul, comparativ cu starea de contracţie din faza anterioară.
  

Timp de un minut se expiră rar şi amplu, comparând mental senzaţiile diferite din timpul celor două faze ale exerciţiului, apoi se repetă.
În general se începe cu 2-3 exerciţii pentru fiecare membru superior, apoi 2-3 exerciţii cu ambele simultan.
Se trece la membrele inferioare, unul apoi ambele.

• 
  Fără a ridica talonul de pe pat se desprinde spaţiul popliteu de sulul de sprijin, genunchiul este deci ridicat şi dinspre linia mediană cu uşoară rotaţie internă (flexie – adducţie - rotaţie internă ), inspir.
  
• 
  Relaxare bruscă cu expir .
  

Al treilea grup muscular este reprezentat de extensorii trunchiului.

• 
  În inspir, se desprinde spatele de pat, cu lordoză (mai mult imaginativ decât real);
  
• 
  În expir pacientul să-şi imagineze senzaţia “prăbuşirii” pe pat cu aplatizarea lombară.
  

Membrele şi trunchiul sunt principalele segmente care intră în schema tip dar pot fi abordate în mod specific şi alte grupe musculare având grijă doar de poziţionarea capului, în aşa fel ca faza de contracţie a grupului muscular să se facă pe “testing 3 “.
În progresia exerciţiilor pentru un membru întreg, se va utiliza relaxarea de la rădăcina membrului spre periferia lui.
Toată şedinţa durează 30’-40’.
c) revenirea cel de-al treilea timp al programului de relaxare, va consta în reîntoarcerea la tonusul normal, mai ales al musculaturii antigravitaţionale necesare ortostatismului.
Se va cere subiectului să strângă pleoapele, pumnii, să execute o grimasă, să se întindă toate acestea în cadrul unui inspir, repetându-le în câteva serii.
3. Curentul psihologic: preconizează în vederea relaxării tehnici de tip” central “ care induc, prin autocontrol mental imaginativ, relaxarea periferică, influenţând inclusiv paratonia viscerală.
O modalitate de a realiza relaxarea musculară generală sau numai a toracelui şi umerilor, cunoscută fiind atitudinea caracteristică a bolnavului dispneic respirator (umerii ridicaţi şi împinşi înainte, gâtul pare scurtat, toracele superior ridicat, globulos cu hipertonia muşchilor) ar fi după metoda E. Gindler şi H. Staze, o gimnastică colectivă a mişcărilor absolut libere, neimpuse, din diverse poziţii, cu autourmărirea propriei respiraţii. S-ar obţine o conştientizare a echilibrului muscular, a posturii capului ,a stărilor de tensiune musculară.
Există şi metode mai simple.
Astfel I Parow recomandă ca pacientul să stea absolut nemişcat în pat timp de 20 minute, respirând cât mai neforţat, expirând cu pronunţarea unui “ş” sau “pff”.
Cu timpul această şedinţă atrage automat relaxarea musculară generală.
A. Macagno propune o metodă mai rapidă. Bolnavul în decubit dorsal, cu o pernă sub genunchi şi sub cap (poziţie de relaxare ) se “întinde “ maximum posibil cu mâinile în sus pe lângă cap şi cu membrele inferioare de asemenea întinse. Apoi se relaxează şi din nou se “întinde”.