Introducere

Reeducarea respiratorie se realizează în mai multe etape:
6.5.1. Dirijarea aerului la nivelul căilor aeriene superioare.

Acesta este un aspect deseori neglijat în reeducarea respiratorie deşi căile superioare respiratorii au roluri multiple în procesul respirator, aici începând şi sfârşind coloana de aer care ventilează plămânul.

Un inspir pe nas dezvoltă musculatura, fiind modalitatea fiziologică de antrenare a acestei musculaturi şi de formare a toracelui copilului în creştere. Toracele copilului adenoidian obligat să respire pe gură este un exemplu pentru cele de mai sus. De asemenea la adultul cu hipotrofie a mucoasei nazale sau sechele de lupus etc. respiraţia nazală nu mai asigură rezistenţa reglabilă necesară menţinerii unei forţe musculare normal. În condiţiile apariţiei unor cauze de perturbare ventilatorie această musculatură nu va putea să le facă faţă. Un inspir deficitar poate fi constatat chiar de observarea mişcării aripilor nazale. Ele se deschid în inspir şi se închid în expir, aşa cum se întâmplă în pneumopatiile acute mai ales la copii. Dilatarea nărilor în inspir este semn al unei musculaturi respiratorii deficitare pentru sarcinile care i se cer. În situaţii mai grave, bolnavul abandonează respiraţia nazală inspirând pe gură.
Din cele de mai sus se poate deduce că printr-o serie de exerciţii la nivelul nasului putem atinge unele obiective ale reeducării respiratorii.
Astfel, creştem tonicitatea musculaturii inspiratorie prin următoarele exerciţii, repetându-le apoi de 5-10x.

• 
  inspir pe o nară cealaltă fiind presată cu degetul. Acest exerciţiu este bine cunoscut în tehnica Yoga.
  
• 
  inspiruri întrerupte ca şi cum s-ar mirosi o floare sau ca adulmecarea câinelui.
  
• 
  inspiruri bătând ritmic cu degetul pe aripile nasului. Facilităm inspirul nazal în cazul unor stări de dispnee pentru a opri tendinţa la inspirul pe gură la aceşti bolnavi, prin tracţiuni uşoare cu policele şi indexul în şanţul naso-genian împiedicând astfel aspiraţia foselor nazale în inspir. Obţinem aceleaşi rezultate dilatând activ în inspir nările.
  

Inspirul pe nas rămâne forma cea mai fiziologică a respiraţiei şi vom face tot posibilul în a reeduca în acest sens pacientului
Expirul se execută de obicei tot pe nas. La bolnavii însă care solicită să se execute aspiraţia orală diminuând în mod substanţial rezistenţa la flux din timpul expirului. Într-un singur caz recomandăm la aceşti pacienţi să execute tot pe nas expirul când este frig şi nasul, acest „calorifer”, nu reuşeşte să încălzească aerul inspirat fiind necesar ca aerul cald expirat să reîncălzească mucoasa nazală.
În foarte multe cazuri cerem pacientului să expire pe gură cu buzele strânse sau să expire pronunţând h, s, f, g, etc. Această respiraţie denumită respiraţia cu buzele strânse creează o presiune reglabilă la ieşirea aerului în atmosferă împiedicând astfel colapsul bronhic expirator. Observând un bolnav dispneic, un emfizematos sau un bronşitic de exemplu, vedem că intuitiv acesta adoptă expirul cu buzele strânse. Explicaţia valorii unei astfel de respiraţii are la bază conceptul „punctului de egalizare presională” care va genera procesul de obstrucţie bronhică dinamică ce apare numai în expir, fiind componenta cea mai redutabilă din cadrul sindromului obstructiv bronhic.
În afară de dirijarea expirului pe gură prin tehnica „respiraţiei cu buzele strânse” cântatul reprezintă o altă tehnică de antrenare respiratorie pe baza dirijării speciale a coloanei de aer expirate. De astfel cântatul cere un sumum de condiţii de postură ale capului şi trunchiului, de forţă musculară a musculaturii respiratorii de dirijare corectă a coloanei de aer nu numai in expir ci şi în inspir, de volume pulmonare mobilizate, de coordonarea respiraţiei. După cum afirma Parow cântatul reprezintă cel mai bun mijloc de antrenament pentru refacerea musculaturii respiratorii, în general pentru obţinerea unei capacităţi maxime respiratorii. În timpul cântatului, laringele reprezintă o doză variabilă care nu numai că antrenează musculatura respiratorie dar şi anihilează instalarea fenomenului de supapă.
Desigur că a utiliza cântatul ca metodă de reeducare respiratorie la un individ care nu a cântat niciodată este destul de dificil cu atât mai mult cu cât deficitul respirator este mai mare.
Tehnica este următoarea:

• 
  se va corecta iniţial postura: capul ridicat, coloana dreaptă abdomenul în prelungirea toracelui, umerii relaxaţi;
  
• 
  se antrenează inspiruri mai profunde urmate de scurte apnei,
  
• 
  se începe pregătirea exerciţiilor de cântat prin pronunţarea cântată în expir a unui şir de silabe,
  
• 
  de asemenea se educă dirijarea aerului în expir spre faringele posterior printr-o cântare ca un zumzet.
  

Aceste exerciţii expiratori cu silabe cântate au rolul de a tonifia musculatura expiratorie menţinută contractat în tot timpul emiterii sunetului. Este o formă de contracţie izometrică.

• 
  Se începe apoi cu cântarea a câtorva fraze muzicale cu vocalize sau a unor mici cântece de cuvinte.