Sandra Brown Imaginea din oglinda

îşi amintea!

Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare.

Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe

care le făcuse.

Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd

strîns...

Ţinînd strîns ce? îşi amintea că era ceva preţios -

ceva_A ce trebuia să fie salvat.

îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum.

- Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit.

- Ţineţi-l afară pînă o stabilizez.

- Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de

autoritate.

- Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva...

- Carole?

Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură.

- O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-'

Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea.

întinse mîna spre el - adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr.

Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei.

- Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge.

- Mai stau.

Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă.

Cine este Mandy? se întrebă.

Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole?

De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge?

Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el?

Greşeau, desigur. Nu ştiau.

Dar ea, oare îl cunoştea?

Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare.

în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus:

- Bună.

Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită.

- Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi.

Ea clipi.

El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură.

- Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate?

Ea clipi din nou.

- îţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul?

Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident.

- Au fost numai paisprezece supravieţuitori.

Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă^ pentru un bărbat cu mîini atît de puternice.

- într-un fel - numai Dumnezeu ştie cum - tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi aminteşti?

Ea nu mai clipi.

- Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău.

Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. într-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea.

- NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact.

Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea e!, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui.

Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului.

Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce.

Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou.

- Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare ' cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur.

- Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău.

Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur.

- Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport.

Ea scoase un sunet de teroare.

- Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva - pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost.

Nu avea dinţi, nu avea păr.
- l-am adus de acasă fotografii de-ale tale - dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani - aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru.

Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru.

O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr.

- Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.

Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri.

Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită.

Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a ^+rebuit să i se supună.

- Carole, mă auzi?

Ea gemu. Sedativul o făcea să se simtă împietrită şi fără putere, de parcă singurele celule vii din corpul ei erau în creier, iar restul era mort.

- Carole? vocea era aproape de urechea ei bandajată.

Nu era bărbatul care se numea Rutledge, i-ar fi recunoscut vocea. Nu-şi mai amintea dacă a plecat. Nu ştia cine vorbea cu ea acum. Nu dorea să audă vocea aceea. Nu era blîndă, ca a domnului Rutledge.

- Nu arăţi deloc bine şi încă mai poţi muri. Dar dacă simţi că te hotărăşti să mori, să nu-ţi treacă prin cap să faci confesiuni pe patul de moarte, chiar dacă vei fi în stare.

Se întreba dacă nu cumva visează. Speriată, deschise ochiul. Ca de obicei, camera era puternic luminată. Aparatul pentru respirat zumzăia constant. Persoana care îi vorbea nu era în raza ei vizuală, îl simţea, dar nu-l vedea.

- Amîndoi sîntem amestecaţi în treaba asta. Iar tu ai intrat prea tare, ca să mai poţi da înapoi, aşa că nici să nu-ţi treacă prin cap.

încerca fără nici un rezultat să scape de ameţeală şi dezorientare. Persoana rămînea doar o prezenţă, fără o formă distinctă - o voce sinistră fără trup.

- Ţaţe nu va ajunge să-şi exercite mandatul. Accidentul acesta de avion a fost o rnică problemă, dar noi .îl putem folosi în avantajul nostru, dacă ,nu intri în panică. Mă auzi? Dacă ieşi din asta, o luăm de unde am rămas. Nu va exista niciodată un senator Yate Rutledge. Va muri înainte de asta.

Ea închise ochiul, încercînd să ascundă panica din ce în ce mai mare.

- Ştiu că mă auzi, Carole. Nu te preface că nu poţi.

După alte cîteva minute ea redeschise ochiul şi îl roti cît putu de mult. Nu reuşi să vadă pe nimeni, dar simţi că vizitatorul ei a plecat.

Au mai trecut cîteva minute, măsurate de zgomotul ritmic şi înnebunitor al aparatului de respirat. Era între somn şi realitate, luptînd cu efectele calmantului şi cu dezorientarea.

La scurt timp a venit o soră, i-a controlat tubul şi presiunea sîngelui. Comportament de rutină. Sigur că dacă ar fi fost cineva în cameră, sora ar fi ştiut. Mulţumită de starea pacientei ei, sora plecă.

Pînă să adoarmă din nou, era convinsă că a fost doar un vis urît.

Ţaţe Rutledge stătea la fereastra camerei de hotel, privind circulaţia de pe autostradă. Luminile se reflectau în asfaltul ud, lăsîndu urme albe şi roşii.

Cînd auzi uşa deschizîndu-se în spatele lui, se întoarse pe călcîie şi îşi salută fratele.

- Am sunat la camera ta acum cîteva minute, spuse. Unde ai fost?

- Am băut o bere la bar. Joacă Spurs cu Lakers.

- Am uitat. Cine bate?

Cuta'dintre sprîncenele fratelui indica stupiditatea întrebării.

- Tata nu a venit?

Ţaţe clătină'din cap, lăsă perdeaua să cadă la locul ei şi se îndepărtă de fereastră.

- Mi-e o foame de lup, spuse Jack. Ţie nu ţi-e foame?

- Cred că da. Nu am avut timp să mă gîndesc la asta. Ţaţe se prăbuşi într-un fotoliu şi se frecă la ochi.

- Nu le faci nici un serviciu lui Mandy şi Carole, dacă nu ai grijă în primul rînd de tine, Ţaţe. Arăţi groaznic.

- Mulţumesc.

- Nu glumesc deloc.

- Ştiu, spuse Ţaţe, încrucişîndu-şi mîinile şi gratulîndu-şi fratele cu un zîmbet obosit. Eşti plin de candoare şi total lipsit de tact. De aceea sînt eu politician şi tu nu eşti.

- "Politician" nu este un cuvînt potrivit, îţi aminteşti? Ştii doar că Eddie nu-ţi permite să-l foloseşti.

- Nici chiar între prieteni şi în familie?

- îţi poţi forma un obicei prost. Mai bine nu-l foloseşti deloc.

- Dumnezeule, tu nu cedezi niciodată?

- încerc doar să te ajut...

Ţaţe lăsă capul, ruşinat ,de izbucnirea lui nervoasă.

- îmi pare rău, spuse, jucîndu-se cu telecomanda televizorului, l-am spus Carolei adevărul despre faţa ei.

- l-ai spus?

Jack Rutledge se lăsă pe marginea patului şi îşi sprijini cotul de genunchi. Spre deosebire de fratele său, era îmbrăcat cu un costum, cămaşă albă şi cravată. Fiind totuşi destul de tîrziu, arăta cam sifonat, cravata era largă la gît şi mînecile cămăşii erau suflecate. Pantalonii erau şifonaţi la genunchi, pentru că mai toată ziua stătuse pe scaun.

- Cum a reacţionat cînd i-ai spus?

- De unde naiba vrei să ştiu eu? murmură Ţaţe. Nu se vede decît ochiul drept, l-au curs lacrimi şi aşa am înţeles că plîngea. Cunoscînd-o foarte bine, nu pot să-mi imaginez decît că sub toate bandajele alea este isterică. Dacă ar fi în stare să se mişte, probabil că ar alerga pe coridoarele spitalului, urlînd. Tu ce-ai face în locul ei?

Jack îşi studie-mîinile, gîndindu-se parcă la ce ar simţi dacă acestea ar fi arse şi bandajate.

- Crezi că-şi aminteşte accidentul?

- Mi-a dat semne că da, deşi nu sînt sigur cît de muit îşi aminteşte. Am renunţat la amănunte, i-am spus doar că ea şi Mandy şi alţi doisprezece au supravieţuit.

- Au spus la jurnalul din seara asta că încă mai încearcă să adune rămăşiţele şi părţi ale corpurilor, străduindu-se să le identifice.

Ţaţe citise amănuntele în ziar. După relatările reporterului, era o imagine de coşmar. Hollywoodul nu va putea realiza niciodată un film mai îngrozitor decît realitatea cercetată acum de poliţie.

De cîte ori se gîndea că Mandy şi Carole ar fi putut fi bucăţi de trup uman, lui Ţaţe îi tremura stomacul. Nu putea dormi noaptea la gîndul acesta. Fiecare sinistru avea o ppveste. Fiecare anunţ mortuar era amar.

în imaginaţie, Ţaţe adăugă numele lui Mandy şi al Carolei pe lista dispăruţilor: "Soţia şi fetiţa în vîrstă de trei ani, ale candidatului pentru postul de senator, Ţaţe Rutledge, se numără printre victimele accidentului zborului 398".

Dar soarta a vrut altfel. Ele nu au murit. Din pricina curajului inexph'cabil al Carolei, ele au scăpat cu viaţă.

- Dumnezeule, plouă cu găleata!

Vocea lui Nelson răsună strident în tăcerea din cameră, în timp ce intra cu o cutie de pizza pe un umăr şi scutura umbrela, cu cealaltă mînă.

- Sîntem morţi de foame, spuse Jack.

- Am venit cît am putut de repede.

- Miroase grozav, tată. Ce bei? întrebă Ţaţe, îndreptîndu-se spre un mic frigider pe care-l adusese mama sa în prima seară petrecută acolo. Bere sau ceva mai slab?

- Cu pizza? Bere. -Jack?

- Bere.

- Cum merg treburile la spital?

- l-a spus Carolei cum arată, zise Jack înainte ca Ţâţe să poată răspunde.

- Oh? Nelson ridică o margine de pizza şi muşcă cu poftă. Cu gura plină murmură: eşti sigur că ai făcut un lucru înţelept?

- Nu. Dar dacă eu aş fi în locul ei, c.ş vrea să ştiu ce naiba-i cu mine, tu n-ai vrea?

- Cred că da.

Nelson luă o gură de bere.

- Cum se simţea mama cînd ai plecat?

- Epuizată. Am rugat-o să vină la hotel şi să mă lase pe mine cu Mandy astă seară, dar mi-a spus că a intrat în rutină de acum şi de dragul lui Mandy nu vrea să plece.

- Asta ţi-a spus ţie, zise Nelson. Dar probabil că te-a văzut şi a hotărît că tu ai mai multă nevoie de un somn bun, decît ea. Tu eşti cel epuizat.

- Aşa i-am spus şi eu, zise Jack.

- Poate că pizza o să mă readucă la viaţă, încercă Ţaţe cu puţin umor.

- Nu trece cu vederea sfaturile noastre, Ţaţe, îl preveni Nelson cu încăpăţînare. Nu-ţi poţi lăsa sănătatea în voia soartei.

- Nu am nici cea mai mică intenţie, îi salută cu cutia de bere, luă o gură, apoi spuse solemn: Acum că Carole este conştientă şi ştie ce o aşteaptă, mă simt mai bine.

- O să fie al naibii de greu. Pentru toată lumea, comentă Jack.

- Mă bucur că ai adus vorba, Jack. Ţaţe se şterse cu un şerveţel şi îşi făcu curaj în gînd. Poate că ar trebui să mai aştept şase ani pentru candidatură.

Timp de cîteva secunde a fost o animaţie suspectă în jurul mesei, apoi Nelson şi Jack au început amîndoi odată să vorbească, fiecare încercînd să-l acopere pe celălalt.

- Nu poţi lua o astfel de hotărîre, pînă nu vezi cum decurge operaţia ei.

- Şi cum rămîne cu toată munca noastră de pînă acum?

- Sînt prea mulţi oameni care contează pe tine.

- Nici să nu te'gîndeşti să renunţi acum, frăţioare. La aceste alegeri mergem.

Ţaţe ridică mîinile pentru linişte.

- Ştiţi doar cît de mult mi-o doresc. Dumnezeule, nu mi-am dorit decît să fac parte din legislativ. Dar nu pot sacrifica sănătatea familiei pentru nimic în lume, nici chiar pentru cariera mea politică.

- Carole nu merită din partea ta o asemenea grijă. Ochii tăioşi ai lui Ţaţe îi întîlniră pe ai fratelui său.

- Este soţia mea, spuse el plat.

Urmă o altă pauză profundă. Tuşind, Nelson zise:

- Sigur că trebuie să fii lîngă Carole tot timpul cît va trece prin asemenea chinuri. Este admirabil din partea ta să te gîndeşti întîi la ea şi apoi la cariera ta politică. De la tine mă pot aştepta la o asemenea lipsă de egoism.

Ca să fie mai elocvent, Nelson se aplecă peste pizza fărîmiţată pe masă.

- Dar, aminteşte-ţi doar cît de mult şi-a dorit Carole să arunci mănuşa în ring. Cred că ar fi grozav de dezamăgită, dacă te retragi din cursă din cauza ei. Teribil de dezamăgită, repetă el tăind aerul cu degetul arătător. Şi, dacă privim lucrurile dintr-un punct de vedere neutru, acest nefericit accident ne poate fi de folos. Ne face publicitate gratuit.

Dezgustat de remarcă, Ţaţe aruncă şerveţelul şi se ridică de pe scaun. Timp de cîteva minute se plimbă agitat prin cameră.

- Ai discutat cumva problema cu Eddy? Pentru că mi-a spus exact acelaşi lucru azi dimineaţă, cînd l-am sunat.

- Este directorul tău de campanie. Jack era palid la gîndul că fratele său va renunţa la campania electorală, înainte ca aceasta să înceapă efectiv. El este plătit să te sfătuiască.

- Vrei să spui, să mă sîcîie.

- Eddy vrea să te vadă senator al Statelor Unite, aşa cum dorim şi noi, iar dorinţa lui nu are nici o legătură cu banii pe care îi ia.

Zîmbind încurajator, Nelson se ridică şi-l lovi prieteneşte pe umăr pe Ţaţe...

- Vei participa la alegerile din noiembrie. Carole ar fi fost prima care să te încurajeze în acest sens.

- Bine, spuse Ţaţe nesigur. Am dorit să ştiu dacă mă pot bizui pe ajutorul vostru necalificat, în următoarele luni mă aşteaptă destul stres.

- Ai ajutorul nostru, Ţaţe, confirmă Nelson.

- Dar voi avea şi liniştea şi înţelegerea necesare atunci cînd nu voi putea fi în două locuri deodată? Ţaţe îi privi pe rînd. Voi încerca tot posibilul să nu sacrific o responsabilitate celeilalte, dar nu sînt decît un om.

- Vom umple noi golurile, îl asigură Nelson.

- Şi ce a mai spus Eddy? întrebă Jack, uşurat de faptul că trecuse criza.

- A adunat voluntari pentru expedierea chestionarelor, la sfîrşitul săptămînii.

- Dar despre apariţiile publice, ce a spus? A mai programat ceva?

- Un discurs la un liceu din vale. l-am spus să-l anuleze.

- De ce? întrebă Jack.

- Copiii de liceu nu votează, răspunse Ţaţe cu luciditate.

- Dar votează părinţii lor. Şi avem nevoie de mexicanii din vale, de partea noastră.

- îi avem de partea noastră.

- Nu lua nimic drept absolut sigur.

- Nu iau, spuse Ţaţe, dar acum trec printr-unul din acele momente, cînd trebuie să-mi cîntăresc priorităţile. Carole şi Mandy îmi vor consuma mult timp. Va trebui să fiu foarte selectiv. Fiecare discurs va trebui să cîntărească mult şi nu cred că elevii de liceu merită efortul.

- Poate că ai dreptate, interveni Nelson cu diplomaţie.

Ţaţe înţelegea că tatăl său încerca să-l încurajeze, dar nu-i păsa. Era obosit, îngrijorat şi nu-şi dorea decît să se culce şi să încerce să doarmă. Cu tactul de care mai era în stare, transmise ideea tatălui şi fratejui său.

în timp ce-i conducea spre uşă, Jack se întoarse şi-l îmbrăţişa stîngaci.

- îmi pare rău că te-am necăjit în seara asta. Ştiu că ai foarte multe griji pe cap.

- Dacă nu mă necăjeşti tu, mă îngraş şi mă lenevesc. Contez pe bătaia de cap pe care mi-o dai tu.

Ţaţe îi aruncă zîmbetul cuceritor destinat campaniei electorale.

- Dacă nu aveţi nimic împotrivă, cred că eu am să plec acasă mîine, spuse Jack. Trebuie să fie cineva şi acolo. .

- Cum mai sînt treburile acasă? întrebă Nelson.

- Bune.

- Nu prea erau bune cînd am fost eu acasă ultima oară. Fiica ta, Francine, nu s-a arătat mai multe zile ia rînd, iar soţia ta... doar ştii în ce stare este. Ridică un deget acuzator spre fiu! său. Lucrurile se termină prost cînd un bărbat nu-şi exercită autoritatea asupra familiei, cum faci tu. Nelson îl privi pe Ţaţe - cum faci şi tu, că veni vorba. Amîndoi v-aţi lăsat nevestele să-şi facă de cap. Se întoarse din nou spre Jack. Trebuie să o ajuţi pe Dorothy Rae, înainte să fie prea tîrziu.

- Poate, după alegeri, murmură Jack stînjenit. Privindu-şi fratele, adăugă - Dacă ai nevoie de mine, sînt doar la o oră distanţă.

- Mulţumesc, Jack. Te sun în funcţie de evenimente.

- Ţi-a spus cumva doctorul cînd exact vor face operaţia?

- Nu înainte de a elimina orice risc de infecţie. Inhalarea fumului i-a afectat plămînii, s-ar putea să fie nevoiţi să aştepte două săptămîni. Pentru el este o adevărată dilemă. Dacă aşteaptă prea mult, oasele feţei vor începe să se vindece în forma în care sînt acum.

- Dumnezeule! strigă Jack, apoi cu o notă falsă de optimism, adăugă: Te rog să o saluţi din partea mea şi din partea lui Dorothy Rae şi a lui Francy.

- li voi transmite.

Jack se îndreptă spre camera lui, Nelson însă mai întîrzie.

. - Am vorbit cu Zee, azi dimineaţă, în timp ce Mandy dormea, a reuşit să iasă puţin. Zee mi-a spus că Carole arată înfiorător.

Umerii largi ai lui Ţaţe căzură disperaţi.

- Da. Sper di i suflet ca chirurgul să ştie ce face.

Nelson îi puse o mînă pe umeri, încurajator. O clipă, mîna lui Ţaţe o acoperi pe cea a tatălui său.

- Doctorul Sawyer, chirurgul, a făcut astăzi o imagine video. A reprodus electronic chipul Carolei, pe un monitor, pornind de la fotografiile pe care i le-am dat. A ieşit o imagine remarcabilă.

- Şi el cre.de că va putea reproduce această imagine video în operaţia facială?

- Aşa crede. Mi-a mai spus că vor exista cîteva inexactităţi, dar cele mai multe vor fi în avantajul ei. Ţaţe rîse ironic. Ar trebui să-i placă ideea.

- După ce termină toată povestea asta, o să fie convinsă că a fost cea mai norocoasă femeie din America, spuse Nelson cu dptimismu-i molipsitor.

Dar Ţaţe se gîndea la singurul ochi disponibil, inflamat, totuşi acelaşi cafeniu dintotdeauna, care îl privise cu groază. Se întreba dacă îi este frică de moarte sau îi este mai frică să trăiască fără frumuseţea-i uluitoare pe care a folosit-o numai în avantajul ei.

Nelson îi ură noapte bună şi plecă în camera lui. Cufundat în gînduri, Ţaţe închise televizorul şi lumina, se dezbrăcă şi se strecură în pat. Fulgere scurte pătrundeau prin draperii, luminînd camera. Tunete se auzeau în jurul clădirii, scuturînd ferestrele. Privea formele lăsate de flashurile de lumină, cu ochi uscaţi, dar fermi.

Nici măcar nu s-au sărutat, cînd a plecat.

Din pricina certurilor recente, între ei a fost multă tensiune în ultima vreme. Carole era nerăbdătoare să plece pentru cîteva zile, să facă cumpărături la Dallas. Au ajuns la aeroport destul de devreme şi au avut timp pentru o cafea.

Din greşeală, Mandy a vărsat oranjadă pe rochie.

Ca de obicei, Carole a reacţionat violent, în timp ce ieşeau din cafenea, ştergea petele de pe rochia fetiţei

şi o certa.

- Pentru Dumnezeu, Carole, nici nu se vede

nimic, i-a spus el.

- Eu văd.

- Atunci nu te mai uita.

A aruncat spre soţul ei o privire împietrită, care nu-l mai impresiona. El a luat fetiţa de mînă şi a condus-o spre poarta de îmbarcare, povestindu-i cîte lucruri noi va vedea la Dallas. La poartă s-a lăsat pe genunchi şi a îmbrăţişat-o.

- Distracţie plăcută, iubito. O să-mi aduci un cadou cînd te întorci?

-îmi dai voie, mami?

- Sigur, a răspuns Carole rece.

- Sigur, a repetat Mandy fericită.

- Abia aştept. Şi a mai îrnbrăţişat-o o dată. Ridicîndu-se în picioare, a întrebat-o pe Carole

dacă doreşte ca el să aştepte pînă cînd decolează

avionul.

- Nu-i nevoie, i-a spus ea.

Nu au mai discutat, dar el a avut grijă să verifice dacă au toate bagajele.

- Atunci ne vedem marţi.

- Să nu întîrzii să ne iei, strigă Carole în urma lui, trăgînd-o de mînă pe Mandy spre poarta unde se verificau biletele. Nu-mi place să aştept!

înainte de a dispărea, Mandy s-a întors şi i-a făcut din mînă. Carole nici măcar nu a privit înapoi. Mîndră şi arogantă, a plecat direct spre avion.

Poate că de aceea singurul ei ophi exprima atîta nelinişte. Fundamentul aroganţei Carolei - înfăţişarea sa - fusese demolat de soartă. Dispreţuise întotdeauna urîţenia. Poate că lacrimile nu au fost pentru cei care au murit, cum a crezut el la început. Poate că erau numai pentru ea. Poate că îşi doreşte să fi murit, decît să fie desfigurată, chiar dacă este

numai temporar.

Cunoscînd-o pe Carole, nimic nu l-ar fi surprins.

în şirul lung de asistenţi ai judecătorului Districtului Bexar, Grayson era printre ultimii. Poate de aceea verifica şi reverifica toate informaţiile înainte de a le transmite şefului său direct.

- Ai un minut, şefule?

Un bărbat obosit şi cu chef de ceartă, cu un şort de cauciuc în faţă şi mănuşi, îi aruncă o privire urîcioasă, peste umăr.

- Ce mai vrei? O rundă de golf?

- Nu, altceva,

- Ce? Şeful se întoarse spre grămada din faţa sa,

care fusese un corp uman.

- Implantul dentar al lui Avery Daniels, spuse Grayson. Victima de la numărul optzeci şi şapte.

- A fost deja identificată şi autopsiată. Şeful mai consultă o dată graficul de pe perete, pentru a fi sigur. Numele ei era tăiat cu o linie roşie. Da!

- Ştiu, dar...

- Nu are rude în viaţă. Un prieten de familie a

identificat- o în această după-amiază.

- Dar implanturile...

- Ascultă, băiete, se răsti şeful aspru, eu am corpuri fără capete, mîini sau picioare. Şi toţi mă presează să le identific în noaptea asta. Dacă cineva a fost identificat categoric, autopsiat şi declarat clasat, nu mă mai bate la cap cu documente ai înţeles?

Grayson puse la loc în plic, clişeele dentare si îl aruncă la coşul de gunoi.

Bine, bine. între timp, mai du-te la dracu'. - Sigur, cu plăcere. Numai să-i identific pe ăştia. Grayson ridică din umeir. Nu-l plăteau s-o facă pe Tracy. Dacă nimeni nu dădea doi bani pe o inadvertenţă de date, de ce să-i pese lui? Se concentra pe ce mai avea de făcut.

Şi vremea părea să fie în doliu.

A plouat în ziua înmormîntării lui Avery Daniels. Cu o noapte înainte, o furtună a bîntuit dealurile texane. Dimineaţa, tot ce mai rămăsese întreg arăta mizerabil, rece şi cenuşiu.

Cu capul descoperit, neluînd în seamă vremea, Irish McCabe stătea lîngă sicriu. Insistase să fie împodobit cu trandafiri galbeni, pentru că ştia că ei îi plăceau aceşti trandafiri._a Florile păreau luxuriante şi îşi băteau joc de moarte, îl consola gîndul acesta.

Obrajii îi erau scăldaţi în lacrimi. Nasul, traversat de vinişoare, era mai roşu ca de obicei, deşi nu mai băuse în ultima vreme. Avery îl sîcîise mereu cu asta, spunîndu-i că băutura nu-i făcea bine la ficat, la tensiune şi la operaţie.

Şi pe Van Lovejoy l-a sîcîit că nu-i bine să ia prea multe medicamente, cu alcool, dar el a venit la înmormîntare mirosind a coniac şi a fumat tot drumul pînă ia capelă. Cravata neglijentă şi demodată era o concesie pentru solemnitatea la care participa şi arăta clar că o preţuise mult pe Avery, mai mult decît pe toţi din anturajul său.

Nici ceilalţi nu-l vedeau cu ochi mai buni pe Van Levejoy. Avery se numărase printre puţinii care reuşeau să-l suporte. Cînd reporterul desemnat să. relateze tragica ei dispariţie l-a întrebat pe Van dacă vrea să .filmeze, fotograful i-a aruncat o privire dispreţuitoare, a aruncat aparatul video şi a plecat, fără să spună un cuvînt. Felul acesta necioplit de a se exprima era ceva caracteristic pentru Van şi, în acelaşi timp, era motivul principal al izolării sale fată "de ceilalţi.

După terminarea ceremoniei, asistenţa a început să se împrăştie, făcîndu-şi loc spre maşinile parcate pe pajişte, numai Van a rămas lîngă mormînt. Păstrînd o distanţă discretă, muncitorii de la cimitir aşteptau să termine treaba, pentru a se putea retrage la^ăidură.

Van era un bărbat de vreo patruzeci de ani, costeliv, cu stomacul lipit de trup şi oasele omoplaţilor foarte proeminente. Părul rar cădea drept pe umeri, destul de lung, încadrîndu-i faţa suptă. Era un hippie îmbătrînit, care nu trecuse de^moda anilor şaizeci.

In contrast cu el, Irish era scund şi robust. Van părea că poate fi luat de cea mai uşoară boare de vînt, dar Irish părea bine plantat pe picioare. Pe cît de diferiţi păreau unul faţă de celălalt, pe atît de mult se reflectau unul pe altul, prin expresia din priviri. Totuşi, suferinţa lui Irish părea mai profundă.

Cu un gest de compasiune, care nu-i era caracteristic, Van puse o mînă uscată pe umărul lui Irish.

- Hai să ne înecăm amarul.

Irish acceptă tacit. Păşi în faţă, luă un boboc de trandafir, apoi se întoarse şi plecă, urmat de Van. Picăturile de ploaie îi biciuiau faţa, dar ei nu iuţi pasul.

- Eu, uh, am venit cu o maşină, spuse chiar cînd ajunse lîngă ea. Vrei să vii cu mine?

Irish privi spre maşina ruginită.

- Merg cu tine.

Dădu drumul şoferului şi urcă în maşina lui Van. Interiorul era chiar mai rău decît exteriorul. Scaunul găurit era acoperit gu un prosop de plajă, iar cabina mirosea a marijuana.

Van urcă pe locul şoferului şi porni motorul, în timp ce maşina se încălzea, aprinse o ţigară şi, cu degetele pătate de nicotină, i-o întinse lui Irish.

- Nu, mulţumesc. Dar după cîteva momente se răzgîndi, luă ţigara şi inhala adînc. Avery reuşise să-l convingă să se lase de fumat. De multe luni nu a mai pus ţigara în gură. Acum fumul de tutun îi umplea gura şi plămînii.

- Ce bun este, oftă şi inhala din nou.

- Unde mergem? întrebă Van, aprinzîndu-şi o ţigară.

- Undeva unde nu ne cunoaşte nimeni. Cred c-o să mă dau în spectacol.

- Pe mine mă cunoaşte toată lumea.

Nu mai spuse că se dădea foarte des în spectacol, în cam toate restaurantele. Porni maşina.

Cîteva minute mai tîrziu, Van îl invita pe Irish pe o uşă de vinilin, într-o bombă de la periferia oraşului.

- Ne controlează? întrebă Irish.

- Da, se asigură că nu ai arme.

- Şi dacă nu ai, îţi dau ei? încercă Irish să glumească.

Atmosfera era sordidă. S*-au aşezat într-un separeu izolat şi întunecat. Clienţii erau la fel de afumaţi, ca şi lămpile din tavan. Păianjenii erau rezidenţi permanenţi. O senorita goală le zîmbea dintre catifelele negre pe care fusese pictată, în contrast cu atmosfera mohorîtă, muzica veselă mexicană răsuna din boxe. Van ceru o sticlă de scotch.

- Cred că ar trebui să mănînc ceva, murmură Irish, nu prea convingător.

Cînd barmanul le aruncă neceremonios sticla şi două pahare, Van comandă ceva de mîncare pentru Irish.

- Nu trebuia, obiectă Irish.

Cameramanul ridică din umeri, umplînd paharele.

- Nevastă-sa găteşte, dacă trebuie.

- Mănînci des aici?

- Uneori, răspunse Van, la fel de laconic.

Sosi şi mîncarea, dar, numai după^cîteva înghiţituri, Irish hotărî că nu-i mai este foame, împinjse farfuria şi luă paharul. Prima înghiţitură fu ca o flacără care-i biciui stomacul, îşi ţinu respiraţia.

Dar cu experienţa unui băutor consacrat îşi reveni repede şi mai luă o gură. Totuşi, ochii îi erau plini de lacrimi.

- O să-mi fie al naibii de dor de ea, spuse jucîndu-se cu paharul pe masa soioasă.

- Da, şi mie. Era sîcîitoare, dar nu semăna nici pe departe cu ceilalţi.

Melodia se termină. Nu mai puse nimeni o altă monedă, ceea ce pentru Irish fu o adevărată uşurare. Muzica jignea doliul din sufletul lui.

- Ştii, mie mi-a fost ca o fiică, spuse Irish retoric. Van continua să fumeze, aprinzînd ţigară de la

ţigară,

- îmi amintesc ziua cînd s-a născut. Eram la spital şi transpiram împreună cu taică-său. Ne foiam nervoşi, aşteptam. Acum va trebui să-mi amintesc, ziua cînd a murit.

Dădu pe gît paharul şi îl umplu din nou.

- Ştii, nici prin cap nu mi-a trecut că s-a prăbuşit avionul ei. Nu mă gîndeam decît la afurisita de poveste şi la senzaţional. Am fost atît de tîmpit, încît am trimis şi un fotograf acolo. O programasem pentru reportaj.

- Hei, bătrîne, îţi făceai doar meseria. Nu aveai de unde să ştii.

Irish privi fix conţinutul aromat al paharului.

- A trebuit vreodată să identifici un cadavru, Van? Nu aşteptă răspunsul. Erau cu toate aliniate, ca la... oftă adînc. Doamne! Eu nu am făcut războiul, dar aşa trebuie să fi fost. Era într-un sac de plastic, cu fermoar. Nu mai avea păr, fusese ars. Şi pielea, Dumnezeule mare! îşi acoperi ochii cu groază. Printre degete se prelingeau lacrimi. Dacă nu eram eu, ea nu ar fi fost în avionul acela.

- Hei, ojnule! Cu aceste cuvinte, Van şi-a epuizat repertoriul, îi mai turnă un pahar lui Irish, îşi aprinse o ţigară şi i-o întinse în tăcere. Pentru el îşi pregăti marijuana. Irish inhala din ţigara lui.

- Mulţumesc lui Dumnezeu că maică-sa nu a trebuit să o vadă în halul ăsta. Dacă nu ar fi ţinut medalionul în mînă, nu aş fi ştiut că este Avery. Stomacul i se revoltă din nou la imagine. Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar sînt bucuros că Rosemary Daniels nu mai este în viaţă. O mamă nu suportă să-şi vadă copilul în asemenea stare.

Irish mai privi un timp paharul, apoi ridică ochii înlăcrimaţi spre tovarăşul său.

- Eu am iubit-o... vreau să spun, pe Rosemary. Mama lui Avery. Nu puteam să mă abţin. Cliff, tatăl ei, era plecat mai tot timpul, umbla pe toate coclaurile. De cîte ori pleca mă ruga să am grijă de ele. Era prietenul meu cel mai bun. Nu numai o dată am vrut să-l omor pentru asta. Mai luă o gură din pahar. Sînt sigur că Rosemary ştia asta, deşi nu am vorbit niciodată, îl iubea pe Cliff. Eu ştiam.

Irish a fost părintele surogat pentru Avery, de la şaptesprezece ani. Ciiff Daniels, fotograf renumit, a murit într-o luptă, dintr-un sat nesemnificativ din America Centrală. Fără prea multă vîlvă, Rosemary şi-a încheiat viaţa, la numai cîteva săptămîni după moartea soţului ei, părăsind-o pe Avery, lăsînd-o fără nimeni apropiat, cu excepţia lui Irish, constantul lor prieten de familie.

- Sînt la fel de mult tată! lui Avery, pe cît a fost şi Cliff. Poate mai mult. Cînd au murit ai ei, ea a venit la mine. Tot la mine a venit şi anul trecut, după încurcătura cu D.C.

- Putea s-o încurce grozav atunci, dar era un reporter bun, comentă Van, într-un nor de fum dulceag.

- Este atît de tragic că a murit cu neîmplinirea asta pe conştiinţă. Ştii, Avery nu s-a împăcat niciodată cu gîndul că atunci a greşit. Cel mai mult se temea să nu se repete. Cliff nu prea a fost lîngă ea în copilărie şi ea a încercat tot timpul să se ridice la nivelul renumelui lui. Nu am discutat niciodată problema, continuă el morocănos. Ştiu eu. De aceea chestia din California a fost îngrozitoare pentru ea. îşi dorea foarte mult să-şi recapete credibilitatea, stima. Timpul s-a terminat şi ea nu a mai avut nici o şansă. La naiba! A murit convinsă că este o epavă profesională.

Suferinţa bărbatului de lîngă_A el atingea o coardă sensibilă în sufletul lui Van." îşi dădu silinţa să-l consoleze.

- Ştii... despre problema cealaltă... despre sentimentele tale faţă de mama ei... Avery ştia.

Ochii înroşiţi ai lui Irish se focalizară pe Van.

- De unde ştii tu?

- Mi-a spus ea, odată. Am întrebat-o de cît timp vă cunoaşteţi. Mi-a spus că exişti în memoria ei de cînd se ştie. A ghicit că ai iubit-o pe mama ei.

- Ţi s-a părut că este supărată? Adică o deranja ideea?

Van îşi clătină pletele drepte. Irish scoase bobocul de trandafir şi-i mîngîie petalele.

- Bine, mă bucur. Le-am iubit pe amîndouă. Umerii începură să-i tresară. Prinse trandafirul în

pumn.

- Oh, Doamne, ce dor o să-mi fie de ea!

îşi lăsă capul pe masă şi plînse în hohote, în timp ce Van încerca să-şi ascundă propria durere.

Avery se trezi ştiind exact cine este ea. De fapt nu uitase niciodată. Dar medicaţia şi contuziile i-au dat o stare de confuzie.

Ieri - ori cel puţin aşa credea ea, că a fost ieri, pentru că toţi cei care se apropiau de ea o salutau cu "bună dimineaţa" - fusese dezorientată, ceea ce era de înţeles. Ieşise din inconştienţă după comatoză, descoperise că nu se putea mişca, nu putea vorbi şi nu putea vedea decît pe o rază foarte limitată, avea o stare care ar fi derutat pe oricine. Foarte rar a fost bolnavă, niciodată foarte serios, aşa încît faptul că era atît de grav rănită era pentru ea un şoc.

Aparatele, cu lumina lor constantă şi activitatea

intensă, erau suficiente pentru a da peste cap

activitatea mentală a oricui. Dar ceea ce o uimea

cu-adevărat pe Avery, era faptul că toată lumea i se

. adresa cu un nume care nu era al ei.

Cum de a ajuns să fie confundată cu o femeie al cărei nume era Carole Rutledge? Chiar şi domnul Rutledge părea convins că vorbeşte cu soţia lui.

Trebuia să găsească o cale de a-i comunica faptul că era o greşeală. Dar nu ştia cum şi asta o înspăimînta şi mai mult.

Numele ei era Avery Daniels. Era scris clar pe carnetul de conducere, pe legitimaţia de jurnalist, pe toate actele din portmoneul ei, Probabil că au fost distruse în accident, gîndi ea.

Amintiri din timpul accidentului îi mai creau încă o stare de panică, aşa încît hotărî să nu se mai gîndească la el pentru moment. O să se ocupe de asta mai tîrziu, cînd va fi refăcută şi după ce va clarifica confuzia.

Unde era Irish? De ce nu a venit s-o ajute?

Răspunsul evident o tulbură. Tot corpul îi reacţiona de parcă era încărcat cu electricitate. Era de neconceput şi totuşi extrem de evident. A fost luată drept doamna Rutledge, însemna că toţi credeau că doamna Rutledge trăieşte, iar Avery Daniels a murit. .

îşi imagină suferinţele prin care trecea Irish. "Moartea" ei îi dădea o lovitură puternică. Totuşi, cel puţin pentru moment, nu putea să-l ajute cu nimic. Nu! Atîta vreme cît era în viaţă nu era neajutorată. Trebuia să se gîndească. Trebuia să se concentreze,

- Bună dimineaţa.

Recunoscu imediat vocea. Ochiul umflat parcă mai dăduse înapoi, pentru că acum putea să-l vadă limpede. Trăsăturile atît de neclare erau acum foarte distincte.

Sprîncenele stufoase se întîlneau deasupra nasului drept. Avea o bărbie hotărîtă, buzele ferme, dar subţiri, cea de jos puţin mai groasă decît cea de sus.

¹ Zîmbea, dar ea remarcă totuşi că nu şi cu ochii. Nu simţea cu-adevărat zîmbetul. Nu-i venea din suflet. Şi Avery se întrebă de ce oare.

- Mi s-a spus că te-ai odihnit bine. Nu mai există semne de infecţie pulmonară. Asta este o' veste grozavă.

Cunoştea faţa aceasta, vocea aceasta. Nu de ieri, de mult timp, dar nu-şi amintea de unde-l cunoaşte pe acest bărbat.
- Mama a reuşit să piece puţin de la Mandy şi vrea să te, vadă. Se întoarse şi făcu un semn cuiva. Trebuie să stai aici, mamă, altfel nu te vede.

O femeie de vîrstă mijlocie, excepţional de drăguţă, se materializa în raza vizuală a lui Avery. Părul moale al femeii avea o nuanţă argintie.

- Bună, Carole. Sîntem cu toţii uşuraţi că evoluezi atît de bine. Ţaţe ne-a spus că doctorii sînt foarte mulţumiţi de progresele pe care le faci.