Sandra Brown Imaginea din oglinda



Yüklə 370,41 Kb.
səhifə1/11
tarix28.12.2016
ölçüsü370,41 Kb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

Sandra Brown

Imaginea din oglinda

Traducere de Gicuţa Nistor Cobuz


Nenorocirea a fost că în acea zi condiţiile de zbor erau excepţionale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima şi albastrul era atît de intens, încît îţi rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros.

Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilităţi de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aştepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate.

La Aeroportul Internaţional Sân Antonio era o dimineaţă obişnuită de vineri. Singurul kicru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, AireAmerica, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă.

Cu toate acestea cei nouăzeci şi şapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, şi-au depozitat bagajele de-mînă în compartimentele de deasupra capului şi s-au înconjurat de cărţi, reviste şi ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi şi cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare.

în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care şi-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinaţie este oraşul Dallas şi că sînt excelente condiţiile atmosferice, şi-a anunţat echipajul să fie gata de decolare.

Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu şi-au imaginat că vor fi pulverizaţi în mai puţin de treizeci de secunde.


- Irish! -Hmm?

- La aeroport s-a prăbuşit un avion. Irish McCabe a tresărit.

- S-a prăbuşit?

- Şi a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază.

Directorul departamentului de informaţii scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mişcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colţul biroului şi ieşi pe uşa nişei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor.

- La decolare sau la aterizare? întrebă.

- Nu s-a confirmat.

- Supravieţuitori?

- Nu s-a confirmat.

- Aeronavă de linie sau aparat particular?

- Nu s-a confirmat.

- La dracu'! Eşti sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi

erau deja adunaţi în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliţiei. Irish trecu printre ei şi luă o cască.

"... pistă. Nici un semn că ar exista supravieţuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum şi flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanţele sînt..."

Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos.

- Tu, strigă el spre reporterul care ieşise din biroul lui doar dejsîteva secunde, ia o maşină şi du-te la faţa locului.

Reporterul şi un cameraman video ieşiră în fugă pe uşă.

- Cine ne-a anunţat? dori să ştie Irish.

- Martinez. Venea la treabă şi a fost prins în blocajul de pe 410.

- Mai este acolo?

- Da, ţinem legătura prin telefonul din maşina lui.

- Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului şi să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem şi noi un elicopter. Să stea cineva la telefon şi să ţină permanent legătura cu pilotul elicopterului.

Privi feţele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume.

- Ike mai este? întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat ştirile de dimineaţă.

- Este pe aici, joacă barbut.

- Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declaraţie de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliţie - orice transmis imediat, înainte ca băieţii de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ţi-i...

- Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar ştii.

- La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reuşeşte să intre pe pista AireAmerica, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunţat imediat ce sună.

Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăşi ore peste program, dureri de cap, mese reci şi cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbuşire de avion pentru a da culoare jurnalului de ştiri.

Ţaţe Rutledge opri maşina în faţa casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoţian, se strecură printre picioarele lui.

- Salut, Shep. Ţaţe se aplecă şi-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol.

Zeci de mii de oameni îl priveau pe Ţaţe cu devotament şi respect. Erau multe calităţi de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Ţaţe era idealul fiecărui bărbat şi visul fiecărei femei.

Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea şi un duşman înfocat.

Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Ţaţe intră în holul casei spaţioase şi-şi luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obişnuitul rond matinal la Sân Antonio, îşi imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă şi cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv.

Părinţii lui erau în bucătărie, aşezaţi la o masă de stejar, pe care Ţaţe o ştia de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse şi-l privi cu o expresie împietrită pe faţă. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat şi se îndreptă spre el cu braţele întinse.

- Ţaţe.


- Ce s-a întîmplat? întrebă el uimit. Dacă v-aţi vedea! Arătaţi de parcă tocmai a murit cineva.

- Nu ai ascultat la radio? întrebă Nelson.

- Nu, am ascultat muzică. De ce? Simţi că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinţii săi, cînd intrase el în cameră.

Ţaţe, spuse Nelson cu vocea profund emoţionată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea "Roata Norocului", pentru un buletin de ştiri. Acum cîteva minute s-a prăbuşit un avion, după decolare. Ţaţe începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că... Nelson se opri şi dădu din cap trist. La masă, Zee ţinea la gură un şerveţel de hîrtie.

- Avionul lui Carole? întrebă Ţaţe răguşit. Nelson aprobă, fără grai.

îşi făcu loc prin pîclă spre lumină.

Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reuşea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile fiinţei sale, simţi ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue.

Simţea o durere cumplită. Din ce în ce.mai des, reuşea să iasă din întuneric spre conştiinţă, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni - înăuntrul ei, la suprafaţă. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuşi să o suporte mai mult de o secundă şi se simţi Invadată de o flacără oarbă - un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea.

Totuşi, momentul ei de conştientă se prelungi, în ciuda ameţelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens şi reuşi să le identifice: aparatul pentru respiraţie, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau.

Odată, cînd a ieşit din nou din inconştienţă, a auzit o conversaţie şoptită în apropierea ei.

"... incredibil de norocoasă... cu tot combustibilul îmbibat în haine... arsurile au fost superficiale".

"Cît durează pînă va răspunde?"

"... răbdare... traumatismul după un astfel de accident dăunează... mai mult corpului".

"Cum... va arăta, după ce... se va termina?"

"... chirurgul mîine. El va... procedura cu dumneavoastră".

"Cînd?"


"... nu mai este pericol... infecţie".

"Va... afecta sarcina?"

"Sarcina? Soţia dumneavoastră nu era însărcinată".

Cuvintele nu aveau nici o importanţă, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriţii ieşiţi din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniştea întunericului în care zăcea. Nu-şi dorea decît să nu simtă nimic, să nu ştie nimic, absolut nimic, aşa că nu mai auzi vocile şi se cufundă în uitare.

- Doamnă Rutledge? Mă auziţi?

Răspunse din reflex şi un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuşi. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse.

- îşi revine. Chemaţi-l imediat pe soţul ei, spuse o voce fără trup.

Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se mişte.

- Aveţi la îndemînă numărul de telefon de la hotel?

- Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toţi, în caz că îşi revine şi el nu este aici.

Tentaculele pîclei cenuşii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înţelegea cuvintele şi totuşi, pentru ea, ele nu aveau nici un înţeles.

- Ştiu că suferiţi mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veţi reuşi să vorbiţi, e bine nici să nu încercaţi. Relaxaţi-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat.

Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni.

încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpăţîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reuşea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra şi încercă, pînă cînd începu să distingă diform.

Da, era într-un spital. De atîta lucru îşi dădea şi ea seama.

Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coşmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieşise. Acum nu-şi dorea să şi-l amintească.

Nu se putea mişca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile şi picioarele ei nu se mişcau. Nici capul nu reuşea să-l mişte. Simţea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă?

Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezenţă se materializa lîngă ea.

- Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceţi bine.

- Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezenţă de pe cealaltă parte a patului.

- Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată - nu înţelege nimic din ce se petrece cu ea.

O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei.

- Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge şi vine imediat. O să vă bucuraţi că-l vedeţi, nu-i aşa? Este atît de bucuros că v-aţi recăpătat cunoştinţa.

- Biata de ea. îţi imaginezi cum trebuie să fie să te trezeşti şi să fii nevoit să suporţi toate acestea?

- Eu nu-mi pot imagina cum poate supravieţui cineva unui accident de avion.

Un urlet pe care nu reuşi să-l scoată îi străbătu

corpul.

îşi amintea!

Scrîşnete de metal. Oameni care ţipau. Fum, dens şi negru. Apoi flăcări şi frica îngrozitoare.

Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucţiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe

care le făcuse.

Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbeşte printr-o lume scăldată în sînge şi fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ţinînd

strîns...

Ţinînd strîns ce? îşi amintea că era ceva preţios -

cevaA ce trebuia să fie salvat.

îşi aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, aşa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simţit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum.

- Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit.

- Ţineţi-l afară pînă o stabilizez.

- Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanţă de

autoritate.

- Domnule Rutledge, vă rog lăsaţi-ne cîteva...

- Carole?

Deveni conştientă de prezenţa lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură.

- O să te faci bine. Ştiu că eşti înspăimîntată şi îngrijorată, dar o să te faci bine. Şi Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi şi arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Şi ea o să-şi îşi revină. Mă auzi, Carole? Şi tu şi Mandy aţi supravieţuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-'

Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă şi din această cauză nu reuşea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuşi să-şi formeze o vagă impresie asupra înfăţişării lui. Se agăţa cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Şi pentru că le rostea cu convingere, îl credea.

întinse mîna spre el - adică încercă. El trebuie să fi înţeles rugămintea ei mută şi dorinţa de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr.

Neliniştea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ îşi făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simţindu-se oarecum în siguranţă în prezenţa acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei.

- Adoarme. Puteţi pleca, domnule Rutledge.

- Mai stau.

Ea închise ochii, despărţindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna uşor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranţă.

Cine este Mandy? se întrebă.

Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole?

De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge?

Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el?

Greşeau, desigur. Nu ştiau.

Dar ea, oare îl cunoştea?

Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu ştia. Pentru că timpul nu avea nici o importanţă într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era şi mai mare.

în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei şi i-a spus:

- Bună.

Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reuşea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înţelegea că tot capul îi era bandajat şi de aceea nu reuşea să-l mişte. Aşa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feţei părea să fie împietrită.



- Mă poţi înţelege, Carole? Ştii unde eşti? Clipeşte dacă mă înţelegi.

Ea clipi.

El făcu o mişcare cu mîna. Ea avu impresia că şi-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură.

- Bine, spuse el oftînd. Aici toţi spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, ştiu că vrei fapte. Am dreptate?

Ea clipi din nou.

- îţi aminteşti îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu şi Mandy aţi plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iţi aminteşti accidentul?

Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole şi nu o cunoaşte pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident.

- Au fost numai paisprezece supravieţuitori.

Ea nu a înţeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a şters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă^ pentru un bărbat cu mîini atît de puternice.

- într-un fel - numai Dumnezeu ştie cum - tu ai reuşit să ieşi din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îţi aminteşti?

Ea nu mai clipi.

- Ei, nu mai contează. Oricum, ai reuşit să ieşi şi i-ai salvat şi ei viaţa. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoţional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund şi intens, tu ai protejat-o cu trupul tău.

Nu prea i-a înţeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, aşa cum le cunoştea acum. într-un tîrziu şi-a desprins privirea de pe ea şi a continuat povestirea.

- NTSB face investigaţii. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reuşit să ieşi pe trapa de urgenţă, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalţi supravieţuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranţă. A spus că toţi trei aţi reuşit să găsiţi ieşirea prin fum. Aveai toată faţa acoperită cu sînge, a spus el, aşadar rănile s-au produs la impact.

Nu-şi amintea nimic din aceste detalii. Nu-şi amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea e!, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacţioneze ca orice creatură, din instinctul de a supravieţui.

Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că doreşte să-şi reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului.

Dacă nu au supravieţuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supravieţuiască şi nu va şti niciodată de ce.

Imaginile se deformau din nou şi iarăşi a înţeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a şters-o din nou.

- Ţi-au făcut analize să vadă doza de intoxicare ' cu carbon şi au hotărît să te conecteze la un aparat pentru respiraţie. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ţi-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulţumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepţia intoxicaţiei cu gaz. Ştiu că te preocupă faţa ta, spuse el neliniştit. Nu vreau să te mint, Carole. Ştiu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu şi o privi nesigur.

- Ai răni foarte puternice pe faţă. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiţionare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău.

Ochii ei clipeau acum furioşi, nu cu înţelegere, ci cu nelinişte. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulţumită că a scăpat cu viaţă. Dorea să ştie cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuţie era de rău augur.

- Ai avut nasul rupt. Şi un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport.

Ea scoase un sunet de teroare.

- Nu, nu ţi-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt şi maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva - pe toate le poate rezolva. Părul va creşte la loc. Dinţii vor fi implantaţi, exact cum au fost.

Nu avea dinţi, nu avea păr.
- l-am adus de acasă fotografii de-ale tale - dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuşi să-ţi refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe faţă au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ţi facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca şi cînd ai întinerit cu zece ani - aşa a spus doctorul. Ar trebui să-ţi facă plăcere acest lucru.

Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înţelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru.

O cuprinse panica. Probabil că el a simţit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr.

- Carole, nu ţi-am spus adevărul ca să te neliniştesc. Ştiu că eşti îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregăteşti psihic pentru ceea ce te aşteaptă. Nu va fi uşor, dar toată familia te susţine. Se opri şi coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte consideraţiile de ordin personal şi mă voi concentra să te refac, bucăţică cu bucăţică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulţumită de rezultatul operaţiei estetice, îţi promit, îţi sînt dator pentru că i-ai salvat viaţa lui Mandy.

Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuşi. Nu se putea mişca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri.

Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora şi I-a obligat să plece. Cînd şi-a luat mîna de pe umărul ei s-a simţit singură şi părăsită.

Sora i-a dat un narcotic, îl simţea în vene, dar lupta cu ameţeala pe care i-o provoca. Totuşi, era mai puternic decît ea şi pînă la urmă a +rebuit să i se supună.

- Carole, mă auzi?

Ea gemu. Sedativul o făcea să se simtă împietrită şi fără putere, de parcă singurele celule vii din corpul ei erau în creier, iar restul era mort.

- Carole? vocea era aproape de urechea ei bandajată.

Nu era bărbatul care se numea Rutledge, i-ar fi recunoscut vocea. Nu-şi mai amintea dacă a plecat. Nu ştia cine vorbea cu ea acum. Nu dorea să audă vocea aceea. Nu era blîndă, ca a domnului Rutledge.

- Nu arăţi deloc bine şi încă mai poţi muri. Dar dacă simţi că te hotărăşti să mori, să nu-ţi treacă prin cap să faci confesiuni pe patul de moarte, chiar dacă vei fi în stare.

Se întreba dacă nu cumva visează. Speriată, deschise ochiul. Ca de obicei, camera era puternic luminată. Aparatul pentru respirat zumzăia constant. Persoana care îi vorbea nu era în raza ei vizuală, îl simţea, dar nu-l vedea.

- Amîndoi sîntem amestecaţi în treaba asta. Iar tu ai intrat prea tare, ca să mai poţi da înapoi, aşa că nici să nu-ţi treacă prin cap.

încerca fără nici un rezultat să scape de ameţeală şi dezorientare. Persoana rămînea doar o prezenţă, fără o formă distinctă - o voce sinistră fără trup.

- Ţaţe nu va ajunge să-şi exercite mandatul. Accidentul acesta de avion a fost o rnică problemă, dar noi .îl putem folosi în avantajul nostru, dacă ,nu intri în panică. Mă auzi? Dacă ieşi din asta, o luăm de unde am rămas. Nu va exista niciodată un senator Yate Rutledge. Va muri înainte de asta.

Ea închise ochiul, încercînd să ascundă panica din ce în ce mai mare.

- Ştiu că mă auzi, Carole. Nu te preface că nu poţi.

După alte cîteva minute ea redeschise ochiul şi îl roti cît putu de mult. Nu reuşi să vadă pe nimeni, dar simţi că vizitatorul ei a plecat.

Au mai trecut cîteva minute, măsurate de zgomotul ritmic şi înnebunitor al aparatului de respirat. Era între somn şi realitate, luptînd cu efectele calmantului şi cu dezorientarea.

La scurt timp a venit o soră, i-a controlat tubul şi presiunea sîngelui. Comportament de rutină. Sigur că dacă ar fi fost cineva în cameră, sora ar fi ştiut. Mulţumită de starea pacientei ei, sora plecă.

Pînă să adoarmă din nou, era convinsă că a fost doar un vis urît.


Ţaţe Rutledge stătea la fereastra camerei de hotel, privind circulaţia de pe autostradă. Luminile se reflectau în asfaltul ud, lăsîndu urme albe şi roşii.

Cînd auzi uşa deschizîndu-se în spatele lui, se întoarse pe călcîie şi îşi salută fratele.

- Am sunat la camera ta acum cîteva minute, spuse. Unde ai fost?

- Am băut o bere la bar. Joacă Spurs cu Lakers.

- Am uitat. Cine bate?

Cuta'dintre sprîncenele fratelui indica stupiditatea întrebării.

- Tata nu a venit?

Ţaţe clătină'din cap, lăsă perdeaua să cadă la locul ei şi se îndepărtă de fereastră.

- Mi-e o foame de lup, spuse Jack. Ţie nu ţi-e foame?

- Cred că da. Nu am avut timp să mă gîndesc la asta. Ţaţe se prăbuşi într-un fotoliu şi se frecă la ochi.

- Nu le faci nici un serviciu lui Mandy şi Carole, dacă nu ai grijă în primul rînd de tine, Ţaţe. Arăţi groaznic.



Yüklə 370,41 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©azkurs.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə