Obstetrică Şi ginecologie

 
TRAUMATISMELE OBSTETRICALE MATERNE 
ŞI REZOLVAREA LOR 
Taisia Eşanu, Olga Cerneţchi, Iurie Dondiuc, Tatiana Coban 
Catedra Obstetrică - Ginecologie FECMF USMF„Nicolae Testemiţanu” 
 
Summary 
Maternal obstetrical trauma and their resolution 
Obstetrical  traumatism  has  remained  until  now  a  major   issue  in  the  medical  practice, 
despite its performant achievements in modern obstetrics, most common being the perineotomies 
and  episiotomies,  followed  by  perineal  tears.  Uterus  inversion,  uterus  rupture   and 
hysterectomies in obstetrics remained during 10 years in the same proportions. Cases of vaginal 
hematoma and symphysis are quite rare. Today there are new opportunities in terms of reducing 
obstetric trauma modernizing health care in labor . 
 
Rezumat 
În pofida realizărilor performante în obstetrica contemporană traumatismul obstetrical a 
fost 
şi  rămâne  până  în  prezent  o  problemă  majoră  în  medicina  practică;  cel  mai  frecvent 
întâlnindu-se perineo- şi epiziotomiile, urmate de rupturile de perineu. Inversia uterului, ruptura 
de uter 
şi histerectomiile pe parcursul ultimilor 10 ani au rămas în aceleaşi proporţii. Cazurile de 
hematoame vaginale 
şi simfizite sunt destul de rar întâlnite. Actualmente există noi oportunităţi 
la  capitolul  diminuării  traumatismului  obstetrical  prin  modernizarea  metodelor  de  asistenţă 
medicală în travaliu.  
 
Actualitatea  
Traumatismul  obstetrical  matern  reprezintă  până  în  prezent  o  problemă  importantă  în 
medicina  practică.  În  timpul  sarcinilor  sau  naşterilor,  care  iniţial  sunt  apreciate  fiziologice,  la 
diferite  etape  (fie  în  sarcină,  fie  în  perioada  de  dilatare  a  colului  uterin,  fie  în  perioada  de  
expulsie a fătului, sau perioada de delivrenţă a placentei, sau lăuzia precoce) ele se pot complica 
cu  careva  din  traumatismele  obstetricale,  în  pofida  succeselor  semnificative  ale  obstetricii 
contemporane. 
 
Traumatismul obstetrical matern reprezintă într-un mod real o problemă majoră nu numai 
din punct de vedere medical, ci  
şi social, psihologic, demografic. 
 
La traumatismele obstetricale materne se referă: 
-
 
Rupturi perineale 
şi vulvare; 
-
 
Rupturi vaginale; 
-
 
Rupturi ale colului uterin; 
-
 
Hematoame vulvare, paravaginale 
şi perineale, retroperineale;  
-
 
Rupturi ale uterului; 

14 
 
-
 
Inversia uterului; 
-
 
Leziuni ale simfizei pubiene; 
-
 
Fistule postnatale (recto-vaginale, vezico-vaginale. 
      Din  cele  mai  frecvent  întâlnite  traumatisme  obstetricale,  care  sunt  semnalate  în  toate 
ţările  lumii,  fac  parte  ruptura  vulvo-  perineală  (7-15%  din  cazuri).  Rupturile,  uneori,  sunt 
provocate  în  cazul  aplicării  manoperelor  obstetricale  (ventuzei  obstetricale,  forcepsului 
obstetrical,  extrac
ţia  pelviană,  rotaţia  internă  cu  extracţia  mare  a  fătului  etc.)  Rupturile  de 
perineu  la  rândul  lor  se  clasifică  în  ruptura  de  gradul  I,  II,  III  şi  IV,  care  includ  şi  lezarea  
sfincterului extern al anusului sau chiar 
şi peretele intestinului rect. Rupturile vulvo-perineale se 
rezolvă în lăuzia precoce prin suturarea lor pe straturi în  conformitate cu structurile anatomice  
ale perineului.  
 
Chiar 
şi  în  cazul  suturării  imediate  şi  corecte  a  rupturilor,  uneori  apar  complicaţii  în 
perioada post-partum manifestate  prin incontinen
ţă de urină, cistocel, rectocel, extensia marcată 
a  vestibulului  vaginal,  care  la  rândul  lor  necesită  intervenţii  chirurgicale  complexe,  deseori 
repetate, efectuate nu mai devreme de 6 luni după naştere. Restabilirea completă se obţine prin 
colpoperineorafia anterioară şi posterioară, prin plastia peretelui anal.  
 
Rupturile  vaginale  se  restabilesc  în  lăuzia  precoce  cu  fire  de  catgut;  suturarea  necesită 
includerea  tuturor  straturilor 
şi  fundul  rupturii  pentru  a  evita  acumularea  hematoamelor. 
Rupturile  de  col  se  restabilesc  începând  cu  aplicarea  primei  suturi  deasupra  colţului  de  sus  a 
rănii, adică în limitele ţesutului integru. 
 
Mai  rar  pot  fi  întâlnite  hematoamele  vulvare,  paravaginale,  perineale.  În  cazul  acestor 
traumatisme obstetricale se recurge la deschiderea lor 
şi dacă nu se reuşeşte depistarea vasului, 
care sângerează, se aplică tamponada vaginuui şi rectului, utilizându-se meşa din tifon de 8-10 
metri.  
Şi mai rare sunt traumatismele obstetricale ca ruptura uterină şi inversiunea uterului. 
Pe parcursul ultimilor 4-5 ani a crescut inciden
ţa inversiunii uterului. Anume această patologie 
se  manifestă  prin  conduită  activă  a  perioadei  de  delivrenţă  a  placentei,  anume  în  cazurile  de 
inser
ţie  patologică  a  placentei  (placenta  acreta).  Rezolvarea  cazurilor  are  loc  prin  două  căi: 
repunerea uterului sau în caz de nereuşită – extirparea lui.  
 
Rupturile  uterine  variază  de  la  1/93  până  la  1/11365  de  naşteri  (OMS),   atestându-se  o 
diferen
ţă semnificativă (o frecvenţă de 100-150 ori mai mare  între ţările slab dezvoltate  şi cele 
dezvoltate). În România (spitalul Polizu) incidenţa rupturii uterine este de 1caz la 705 naşteri.  
 
În funcţie de momentul apariţiei rupturii uterine ele se împart în: 
1.
 
rupturi  uterine în timpul sarcinii (rare) 
2.
 
rupturi uterine în timpul travaliului (frecvente) 
    În cursul sarcinii rupturile uterine pot fi: a) spontane; b) provocate. Rupturile spontane sunt 
rezultatul unei  cicatrice  pe uter. Ele se observă,  cu o relativă frecven
ţă , în timpul unei incizii, 
după  o operaţie cezariană, practicate pe corpul uterin (incizie corporală). Rupturile provocate, 
sunt rezultatul unor traumatisme violente, închise sau deschise. În cursul naşterii rupturile uterine 
pot fi de asemenea: a) spontane; b) provocate. Rupturile spontane sunt consecin
ţa unui obstacol 
ireductibil al dilata
ţiei: 
-
 
bazin strâmtat (în 25-75%  cazuri); 
-
 
tumora praevia; 
-
 
rigiditatea anatomică a colului; 
-
 
prezenta
ţii vicioase ale fătului. 
Obstacolele  ireductibile  de  natură  mecanică  conduc  la  ruptură  uterină,  justificând  teoria 
mecanică (Bandl). Rupturile spontane în cursul naşterii pot fi consecinţa unei fragilităţi excesive 
a uterului, în următoarele circumstanţe: 

15 
 
-
 
multiparitatea 
şi  vârsta  (35-40  de  ani),  care  antrenează  modificări  în  structurile 
componente ale uterului gravid, ducând la scăderea rezistenâţei acestora la solicitările de 
distensie 
şi  contracţie; 
-
 
interval mare între naşteri; 
-
 
chiuretaje uterine multiple; 
-
 
cicatricii  după  opera
ţie  cezariană,  prin  patologia  de  cicatrizare  uterină,  dovedită  de 
histerosalpingografii efectuate în intervalul dintre sarcini. 
     Aceste  modificări  degenerative  conduc 
şi  ele  la  rupturi  uterine  şi,  de  aici,  teoria 
histopatologică  în  etiopatogenia  acestora.  Astăzi  se  admite  că  modificările  degenerative  ale 
pere
ţilor uterini devin factori favorizanţi în ruptura uterină. 
 
Rupturile  provocate  în  travaliu  sunt  consecinţa  unor  manevre  obstetricale  (aplicare  de 
forceps, versiune internă a fătului, controlul manual al cavităţii uterine). 
Tabelul 1 
Traumatismul obstetrical în IMSP SCM N1  (2002-2011) 
Anul 
Număr. 
na
şteril. 
Număr. 
opera
ţiilor 
cezariene 
Histerectomia 
obstetricală 
Rupturi de 
pe rineu 
gr.III-IV 
Perneo- 
şi 
epiziotomii 
Hematoame 
vaginale 
Rupturi de 
uter 
Simfizite 
c. 
abs. 
% 
c. 
abs. 
% 
c. 
abs. 
% 
c. 
abs. 
% 
c. 
abs. 
% 
c. 
abs. 
% 
c. 
abs. 
% 
2002 
4401 
547 
12,5 
7 
0,16 
40 
0,9 
948 
21,54 
3 
0,07 
6 
0,14 
- 
- 
2003 
4468 
583 
13,0 
7 
0,16 
50 
1,12 
1025 
22,94 
2 
0,04 
6 
0,13 
2 
0,04 
2004 
5262 
718 
13,6 
10 
0,19 
62 
1,18 
13-1 
24,72 
4 
0,08 
6 
0,11 
2 
0,04 
 
2005 
 
5650 
 
788 
 
13,9 
 
6 
 
0,11 
 
36 
 
0,64 
 
1285 
 
22,74 
 
3 
 
0,05 
 
6 
 
0,11 
 
2 
 
0,04 
 
2006 
 
6372 
 
958 
 
15,0 
 
12 
 
0,19 
 
99 
 
1,55 
 
1123 
 
17,62 
 
5 
 
0,08 
 
12 
 
0,12 
 
- 
 
- 
 
2007 
 
6912 
 
960 
 
13,9 
 
16 
 
0,23 
 
179 
 
2,59 
 
1121 
 
16,22 
 
4 
 
0,06 
 
16 
 
0,23 
 
1 
 
0,01 
 
2008 
 
7784 
 
1162 
 
14,9 
 
17 
 
0,22 
 
170 
 
2,18 
 
1111 
 
14,27 
 
7 
 
0,09 
 
17 
 
0,22 
 
1 
 
0,01 
 
2009 
 
7826 
 
1061 
 
13,6 
 
9 
 
0,12 
 
223 
 
2,85 
 
1268 
 
16,2 
 
3 
 
0,04 
 
9 
 
0,12 
 
2 
 
0,03 
 
2010 
 
8330 
 
1190 
 
14,3 
 
10 
 
0,12 
 
492 
 
5,91 
 
1408 
 
16,9 
 
7 
 
0,08 
 
10 
 
0,12 
 
5 
 
0,06 
 
2011 
 
8256 
 
1295 
 
15,7 
 
15 
 
0,18 
 
336 
 
4,07 
 
956 
 
11,58 
 
7 
 
0,08 
 
15 
 
0,18 
 
5 
 
0,06 
 
Rezolvarea  cazurilor  rupturilor  de  uter  are  loc  printr-o  interven
ţie  chirurgicală  vastă  – 
extirparea  uterului  cu  sau  fără  anexe;  de  cele  mai  dese  ori  nereuşindu-se  de  a  salva  fătul,  iar 
uneori, chiar 
şi mama. Letalitatea în cazul rupturilor de uter este înaltă (25-60%), fapt atestat şi 
în  literatura de specialitate din  toate ţările lumii.                                                                                                                                  
 
Scopul  
Lucrarea  are  scopul  determinării  incidenţei  traumatismelor  obstetricale  materne  şi 
metodelor de rezolvare ale acestora în obstetrica contemporană de urgen
ţă. 
 
Materiale 
şi metode 
Pentru  a  îndeplini  scopul  lucrării  au  fost  utilizate  fişele  de  observaţie  obstetricală  din 
maternitatea  ÎMSP SCM N1 (Chişinău) pe parcursul ultimilor 10 ani (2002-2011) în care s-au 
semnalat  diferite  tipuri  de  traumatism  obstetrical.  Pentru  unele  precizări  au  fost  utilizate 
materialele statistice din institu
ţie (anii 2002-2011).  

16 
 
Rezultate 
şi discuţii 
După  incidenţă  menţionăm  că  s-au  semnalat  cel  mai  frecvent  tipul  de  traumatism 
obstetrical  perineo- 
şi  epiziotomia  (24,7%-11,5%);  atestându-se  o  semnificativă  diminuare  pe 
parcursul  ultimilor  5  ani.  Diminuarea  cazurilor  de  traumatism  obstetrical  provocat  (perineo- 
şi 
epiziotomia) a fost substituită de sporul incidenţei cazurilor rupturilor de perineu de gradul III-
IV  de  9,23  ori  (de  la  0,64%  la  5,9%).  Rupturile  de  perineu  s-au  atestat  în  propor
ţii identice la 
primipare 
şi la multipare, în 78% cazuri de feţi macrosomi. Perineo- şi epiziotomia s-au realizat 
în  majoritatea cazurilor  din  motive de hipoxie intrauterină  a fătului,  atât  la multipare, cât  şi la 
primipare, neluându-se în consideraţie vârsta parturientelor.  
Inciden
ţa  cazurilor  de  hematoame  vaginale  timp  de  10  ani  a  rămas  constantă  (sub  o 
zecime de procent). În pofida creşterii în dinamică a numărului de naşteri (de la 4401  cazuri în 
2002  la  8256  cazuri  în  2011)  numărul  cazurilor  de  histerectomii  obstetricale  a  rămas  aproape 
constant (0,11-0,23%). 
Pe parcursul a 10 ani (2002-20011) a sporit inciden
ţa operaţiilor cezariene (de la 12,5% 
în  2002  până  la  15,7%  în  2011).  Tendinţa  menţionată  afectează  mult  funcţia  reproductivă  a 
multor femei. Mai rar sunt întâlnite traumatismele sistemului osos,în speţă, cazurile de simfizită, 
care  nu  depăşesc  0,06%  din  numărul  total  de  naşteri.  Simfizita  a  avut  loc  în  100%  cazuri  la 
parturientele cu fe
ţi macrosomi şi giganţi.  
Conform  vârstei  parturientelor  şi  parităţii  menţionăm  că  hematoamele  vaginale  s-au 
întâlnit, în exclusivitate, la primipare şi la cele cu vârsta  după 28 ani. Pe când ruptura de uter s-a 
produs  numai  la  multigeste,  multipare,  cu  copii  macrosomi  la  na
şterile  precedente,  la  diferite 
categorii de vârstă. Histerectomiile s-au semnalat tot la aşa categorie de femei (Tabelul 1). 
 
Concluzii 
şi recomandări  
1.
 
Problema traumatismului obstetrical rămâne în continuare una actuală în practica obstricieni-
ginecologilor. 
2.
 
În  ultimul  timp  a  sporit  incidenţa  rupturilor  de  perineu  din  contul  diminuării  perineo-  sau 
epizioctomiei. În aceste cazuri rămâne de ales alternativa  între „o rană tăiată se vindecă mai 
bine decât una ruptă”  şi ruptura de perineu propriu zisă 
3.
 
Spore
şte  incidenţa  operaţiilor  cezariene,  fapt  ce  denotă  argumentarea  responsabilităţii 
continue  a  obstetricienilor  în  diminuarea  riscurilor  pentru  mamă  şi  făt  la  naştere  „per  vias 
naturalis”.  
4.
 
Inciden
ţa  celorlalte  tipuri  de  traumatism  obstetrical  a  rămas  constantă  şi  nu  depinde  de 
metodele de asisten
ţă obstetricală actuală.   
5.
 
În  scopul  ameliorării  calităţii  managementului  parturientelor  şi  lăuzelor  pentru  diminuarea 
diverselor traumatisme obstetricale propunem respectarea protocoalelor clinice standardizate.  
 
Bibliografie 
1. James D.K., Steer P.J., Weiner C.P., Gonik B. High risk pregnancy. Management options third 
ed. Ed Saunders Elsevier, 2006. 
2. Lansac J., Magnin G. Obstetrique. 5e edition. Ed. Masson, 2008. 
3. Luca  Vasile,  Moga  Marius.    Urgen
țe  în  obstetric.    Ed.  Universităţii  Transilvania,  Braşov, 
2006. 
4. Mihu Dan, Costin Nicolae, Ciortea Răzvan. Algoritmi de diagnostic 
şi tratament în obstetrică-
ginecologie – Ed. Medicală Universitară “ Iuliu Ha
ţieganu “ Cluj-Napoca, 2007. 
5. Turrentine John E. Clinical Protocols in Obstetrics and Gynecology-third edition. Ed. Informa 
 
 

17 
 
METODE NOI DE DIAGNOSTIC A INFECȚIEI HERPETICE LA GRAVIDE 
Silvia Agop, Olga Cernețchi, Zinaida Sârbu, Constantin Ostrofeț 
Catedra Obstetrică și Ginecologie FECMF “Nicolae Testemițanu” 
 
       Summary 
New methods of diagnosing herpes infection in pregnant women 
      At the moment we do not have any secure, fast and cheap methods of diagnosing HI (herpes 
Infection) during pregnancy. With the help of PCR (polymerase chain reaction) in assessing the 
viral DNA sequences we have a sensibility and distinctiveness up to 98.5%, but very frequently 
we obtain false negative results, because the viral response has a period of around 14 days. The 
immunological examination by measuring IgM, which are serving as markers in acute HI, very 
often  when  GH  (genital  herpes)  reactivates  they  are  synthesized  or  they  are  not  serological 
detectable [2.4].    According to  the specialized literature data the total  IgG may be divided into 
IgGp  (precocious)  and  IgGt  (tardy).  The  IgGp  serve  as  markers  in  the  acute  HI  or  in  its 
reactivation  [5,  8,  9].  Our  purpose  is  to  elucidate  the  most  reliable  methods  for  diagnosing  the 
GH in pregnant women. The results of the study  carried out on a group of 70 pregnant women 
showed that: RPL serological positive was found just in 12.9%, RPL in the cervical epithelium – 
in  27.1%,  IgM-24.3%,  while  90.0%  with  positive  IgGp.  Based  on  the  study  done  on  pregnant 
women infected with genital herpes it was found that the most reliable method for diagnosing the 
acute HI or its reactivation is the immunoenzymatic method by using the ELISA equipment for 
IgGp determination estimated in 90.0%. 
 
       Rezumat 
       Până la moment în diagnosticul IH (infecție herpetică) la gravide nu există o metodă sigură, 
rapidă și eftină. Efectuarea RPL(reacția de polimerizare în lanț) pentru aprecierea fragmentelor 
de  ADN  viral  are  o  sensibilitate  și  o  specificitate  de  până  la  98,5%,  dar  frecvent  obținem 
rezultate fals negative, deoarece perioada de replicare virală durează în mediu 14 zile. Examenul 
imunologic prin determinarea IgM ce servesc ca marcheri a IH acute, des în HG (herpes genital) 
în reactivare nu se sintetizază sau  serologic nu sunt detectabili [2,4]. Conform datelor literaturii 
de  specialitate  IgG  totale  pot  fi  divizate    în  IgGp  (precoci)  și  IgGt  (tardivi).  IgGp  servesc  ca 
marcheri  a  IH  acute  sau  în  reactivare  [5,8,9].  Ca  scop  ne-am  propuis  elucidarea  celor  mai 
veridice metode de diagnostic în IH la gravide. În rezultatul examenului de laborator efectuat  la 
70 de gravide am apreciat: RPL(reacția de polimerizare în lanț) serologic pozitiv doar în 12,9%, 
RPL din epiteliul cervical – 27,1%, IgM -24,3%, pe când IgGp pozitivi în 90,0%. La gravidele 
cu  herpes  genital  în  baza  studiului  realizat  s-a  demonstrat  că  cea  mai  veridică  metodă  de 
diagnostic a IH acute sau în reactivare este metoda imunoenzimatică prin utilizarea truselor de 
tip ELISA cu determinarea  IgGp estimate în 90,0%. 
 
 Actualitatea  
        IH  la gravide provoacă pierderi recurente de sarcină, mortalitate și morbiditate perinatală la 
un  nivel  înalt.  Pentru  a  lărgi  posibilităţile  de  tratament  a  HG    la  gravide  este  nevoie  de  o 
diagnosticare rapidă şi exactă.       
       În stabilirea diagnosticul herpesului genital se vor lua în considerare acuzele, anamnesticul 
maladiei,  examenul  obiectiv,  suplimentat  de  examene    de  laborator.  Tabloul  clinic  începe  de 
obicei  cu  sindrom  pseudogripal,  limfoadenopatie  inghinală,  leucoree  apoasă,  la  a  2-3  zi  apar 
erupţii pe un fon hiperemiat şi edemat: papule, vezicule, pustule care ulceriază, apoi apar cruste, 
cicatrice  şi  zone  hiperpigmentate  [3,4].    Erupţiile  durează  în  infecţia  primară  până  la  3 
săptămâni, iar în cea recurentă 1 săptămână [2,6]. 
        Formele  atipice  se  depistează  în  30-60%  cazuri,  criteriile  clinice  sunt:  prurit  rebel  şi 
senzaţie  de  tensiune  în  regiunea  vulvei,  leucoree  apoasă,  colpită  granuloasă,  pseudoerozia  şi 

18 
 
leucoplachia colului uterin ce nu se supun tratamentului, mai rar se poate întâlni retenţia acută de 
urină (sindromul Enzemeister) în formele grave de HG [5,6]. 
        Examenul  de  laborator  în  diagnosticul  infecţiei  herpetice  cu  HVS  tip  1  şi  2  include: 
depistarea  agentului  cauzal  (izolarea  virusului  în  culturi  de  celule,  ou  embrionat,  inoculare  la 
animale  de  laborator),  identificarea  antigenului  viral  (reacţia  de  neutralizare,  fixare  a 
complimentului, hemaglutinare), determinarea anticorpilor antiherpetici   (imunofluorescenţă) și 
aprecierea fragmentelor de ADN viral prin reacția de polimerizare în lanț [6,8]. 
         Conform datelor literaturii de specialitate se consideră că, una din cele mai convingătoare 
metode  pentru  diagnosticul  de  laborator  al  infecţiilor  virale  este  depistarea  agenţilor  infecţioşi 
vii,  utilizând  metodele  microbiologice.  Însă,  efectuarea  acesteia  este  dificilă  şi  în  procesul  de 
transportate se distrug o parte de microorganisme, rezultatele fiind frecvent fals negative [1,3]. 
       Pentru  evidenţierea  şi  evaluarea  ADN-lui  virusului  herpetic  se  utilizează  recţia  de 
amplificare  genică  (PCR)  şi  tehnica  de  hibridizare,  care  au  avantajul  unei  specificităţi  şi 
sensiblităţi sporite (99,9%) faţă de tehnicile precedente, dar rămâne a fi costisitoare [4,6]. 
         Primoinfecţia  herpetică  răspunde  imun,    prin  apariţia  IgM  specifice  şi  la  două  săptămâni 
apariţia  IgG  [3,6].  În  cazul  recidivelor  herpetice  organismul,  de  regulă  nu  de  fiecare  dată 
reacţionează prin sinteza IgM. Uneori IgM se sintetizază în cantităţi efemeric de mici şi serologic  
nu pot fi depistate, pe când IgG sunt prezente în 100% cazuri [3,5]. 
         În  cazul  unor  boli  virale  ca  HG  pentru  diagnostic,  atât  a  infecţiilor  primare,  cât  şi 
recidivante,  există  posibilitatea  de  a  depista  IgG  pentru  proteinele  pretimpurii  (nestructurale) 
[1,6,8]. 
          Este  cunoscut  faptul  că  viruşii  sunt  paraziţi  celulari  obligatorii  şi  nu  sunt  capabili  să  se 
înmulţească  individual.  Ciclul  lor  vital  se  începe  cu  replicarea  genomului,  deasemenea  viruşii 
impun  celulele  în  care  parazitează  să  lucreze  pentru  ei,  să  producă  enzime  necesare  pentru 
replicarea  şi  asamblarea  noilor  particule  virale  complete,  iar  mai  apoi  şi  proteine  structurale 
necesare capsidei virale. În timpul formării copiilor genomului viral, până a începe asamblarea 
particulelor  virale complete, organismul uman reacţionează la proteinele virale străine pentru el 
(pretimpurii,  reglatoare,  nestructurale,  participante  la  replicarea  ADN  viral)  prin  producerea  de 
IgG.  Aceasta  are  loc  la  fiecare  acutizare  virală,  în  ziua  a  3-5  după  începutul  dezvoltării 
procesului  infecţios.  Astfel  de  IgG  pentru  proteinele  pretimpurii  ale  viruşilor  circulă  în  sânge 
pînă la o lună după sfârşirea activităţii virale [3,7]. 
         Calculând indicii cantitativi ai IgG pentru proteinele virale pretimpurii, se poate de judecat 
nu  doar  despre  activitatea  infecţiei  virale,  ci  şi  despre  direcţia  procesului  –  reprimarea  (de 
exemplu în rezultatul tratamentului reuşit) sau dezvoltarea ei. În timpul remisiei nu este activitate 
a  ciclului  viral  şi  a  replicării  genomului,  de  aceea  IgG  pentru  proteinele  pretimpurii  nu  se 
sintetizază [1,4]. 
         În  cadrul  răspunsului  imun  al  organismului  faţă  de  dezvoltarea  infecţiei  virale  herpetice 
ultimii  Ac  care  se  sintetizază  sunt  IgG  înalt  avide  sau  târzii.  Ei  apar  după  2  săptămâni  de  la 
începutul procesului infecţios şi circulă în sânge luni sau chiar ani [2,3].